«Priveliştea corupţiei», de Mihai Eminescu

Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor, decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoare muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-i-se zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază, arătându-i-se zilnic împroprietăriri de oameni ce n’aveau alt drept decât favorile oamenilor zilei, contagiul intelectual şi moral devine din endemic epi­demic, trece dela restrânsul grup al Campiniilor la gru­puri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni, cărora le vine asemenea în minte ceea ce nu le-ar fi venit niciodată, fără molipsirea prin exemplul celor împroprietăriţi fără drept şi a celor ce, prin explicări sofistice a legii, au ştiut să-şi înjghebe moşii sub pretextul c’ar fi în­surăţei.

Am constatat asemenea că nici când în România n’a existat cestiunea agrară. De la începuturile acestor ţări şi până la împroprietărire, regimul moşiilor era proprie­tatea mare şi cea mică pe de-o parte, posesiunea ereditară în anume condiţiuni, stabilite prin tranzacţie liberă, pe de alta. Niciodată nu i-a venit Românului în minte de-a pretinde ceea ce nu este al lui, tot precum pe de altă parte, simţul de drept era atât de puternic în el şi iubirea ogorului atât de înrădăcinată, încât pentr’un, petec cât de neînsemnat de pământ se judecau pân’ în pânzele albe.

În decursul unei vieţi de sine stătătoare de câteva sute de ani, poporul nostru n’a avut nevoie nici de cod civil, nici de cod penal, pentru a avea un adânc senti­ment de drept şi, precum roiul de albine nu are lipsă de legi şi regulamente scrise, de recrutări, etc. tot aşa şi la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr’un înăscut spirit de echitate şi de solidaritate.

Fără recrutaţie Mircea şi Ştefan-Vodă ridicau ţara în picioare, ba adesea nici nu puteau s’o înfrâne şi s’o do­molească când era vorba de năvăliri în afară. În tot decursul acestei lungi epopee nu găsim însemnându-se de nici unul din cronicarii noştri o mişcare agrară; nici­când acest popor îndărătnic şi viteaz nu atinge nici în clin nici în mânecă averea sau dreptul altuia; din contra, vedem o energică statornicie în păstrarea şi moştenirea proprietăţii. A înstrăina un petec de moşie în vremea veche era o afacere de stat şi avea nevoie de sancţiunea Domnului şi a sfatului suprem.

Astfel istoria s’a însărcinat, prin mersul ei organic, să dea creştere poporului românesc, o creştere ale cărei principii conservatoare deveniseră atât de abituale, atât de constitutive pentru chipul de a vedea a fiecăruia, încât un om nici îşi putea închipui măcar, că poate să-şi arunce ochii asupra lucrului altuia.

Dar pe cât educaţia unui popor se câştigă şi se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne se pierde şi se com­promite o asemenea moştenire, când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoherenţă. A fost destul ca, în curs de câteva luni, un demagog cos­mopolit să stea ministru, pentru ca conştiinţa de drept a poporului să înceapă a se întuneca, pentru ca să se nască în el dorinţi nelegitime, cari înainte nici prin vis nu i-ar fi trecut, pentru ea să se sdruncine în el com­plexul de idei abituale cari, din neam în neam, constituiseră vederile sale juridice şi morale (…)

Toate acestea nimicesc influenţa educativă pe care statul îl exercită în alte ţări prin corectitudinea actelor sale, asupra conştiinţei cetăţenilor. Vechi şi drepte vederi de cuviinţă şi de echitate se discompun în această atmosferă, poporul – o fiinţă organizată prin nestră­mutate vederi intelectuale şi morale – devine o adună­tură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie, atât în urma instigaţiunilor vinovate ale agenţilor dema­gogi ai partidului, cât şi prin lipsa de dreptate şi prin pierderea încrederii în stat.

Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului? Să nu vedem limpede că instinctele demagogice nu sunt decât rămăşiţele in­vidiei venetice, care duşmănea tot în această ţară: şi familie, şi biserică, şi limbă, şi datină? Oare noi să nu ştim că vrajba socială şi politică n’a avut altă ţintă decât a altera caracterul şi inima dreaptă pe care pă­rinţii au lăsat-o moştenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde, şi veninoase ale rămă­şiţelor de venetici?

Zilnicele atentate ale guvernanţilor asupra principiilor ce asigură desvoltarea liniştită a unui popor, să nu fie în stare a trezi rezistenţa tuturor elementelor sănătoase din ţară? Coroana poate rămânea îngăduitoare faţă cu tentative, capabile a scăpa şi desrădăcina orice societate din lume, necum una şubrezită prin o lungă şi sterilă epocă de tranziţie? (…)

Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege. Astfel, din de­străbălare în destrăbălare, am ajunge a se şterge cu totul din conştiinţa publică deosebirea între bine şi rău, între drept şi nedrept; anarchia de idei ar da naştere anarchiei ordinei materiale.

Dar, în haosul acesta, ce-ar mai fi statornic, ce-ar mai fi sigur? Dacă am trăi încă izolaţi în peninsula Iberică, sau în grupul insulelor britanice, discompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, dar nu ar nimici statul. Dar încleştaţi între mari şi puternice monarchii, mişcă­rile nesănătoase din lăuntru s’ar preface oricând într’un pericol pentru chiar existenţa statului şi haosul stingerii ar ameninţa însăşi individualitatea etnică şi istorică a poporului românesc.

Articol publicat în Ziarul «Timpul», în 26 mai 1882