„România nu trebuie să se teamă de Putin”

Larry Watts

Istoricul, analistul şi scriitorul american Larry Watts, aflat la Botoşani pentru a lansa volumul «Aliaţi incompatibili. România. Finlanda. Ungaria şi al treilea Reich», a vorbit deschis despre politica internă dezastruoasă a lui Ceauşescu, dar şi despre meritele sale, precum şi despre liderii politici din ultimul sfert de secol. Interviul a fost realizat in cadrul turneului profesorului Larry Watts în Moldova, la Botoşani, Bacău şi Suceava.

Specialistul american consideră că România este o insulă într-o mare slavonă, care trebuie să lupte continuu pentru păstrarea identităţii sale.

Reporter: Cum aţi găsit aşa nişte aliaţi în noua carte, România, Finlanda, Ungaria şi Germania?

Larry Watts: Când am început să studiez armata română şi serviciile secrete nu am putut să o fac direct în perioada comunistă şi am început într-o perioadă anterioară, să încerc să înţeleg, şi aşa am început o cercetare care a devenit foarte interesantă, de unde a rezultat o teză de master şi lucrarea mea de doctorat. Pe care am avut avantajul şi ghinionul de a o apăra de trei ori, odată în Suedia şi de două ori în Finlanda. Dar elementul principal este similar celorlalte două cărţi scrise de mine, şi anume comportamentul României în interiorul alianţelor, în acest caz fiind vorba despre o alianţă de război, nu una de pace, care e foarte diferită şi, mai ales, despre strategia de supravieţuire a ţărilor mici şi cât de mult faptul că intri într-o alianţă îţi afectează, ca ţară, abilitatea de a negocia în cadrul alianţei în propriul tău interes.

– Şi ce reacţii româneşti aşteptaţi în urma apariţiei cărţii?

– Când făceam acestă cercetare am dat peste nişte arhive care nu cred că au văzut încă lumina zilei, cum ar fi cele de la Postdam, arhivele est-germanilor, care au o porţie însemnată a arhivelor germane din război şi în special au negocierile economice cu România de la începutul şi până la finele războiului şi este fascinant cum românii au reuşit să forţeze o abordare egală cu a celorlalte ţări în avantajul ambelor părţi, ceea ce e neobişnuit pentru o putere mică. Dar are mult de a face cu faptul că două din cele patru ţări au intrat în alianţă cu naziştii pentru scopuri pe termen lung foarte diferite de ceilalţi, şi anume reîntoarcerea la status-quo-ul de dinainte de război, pe când Germania şi Ungaria au rescris graniţele europene şi asta înseamnă că Ungaria nu ar fi putut părăsi deloc alianţa pentru că ar fi pierdut tot ce câştigase, pe când România şi Finlanda puteau, deoarece cealaltă parte era pentru păstrarea acelui status-quo de dinainte de război.

– În România sunteţi un scriitor cam controversat, datorită perioadei comuniste descrisă în ele. Deoarece Ceauşescu pare un tip destul de ok. Şi nu era. A fost un monstru.

– Mai întâi de toate, nu e vorba despre oamenii care trăiau aici pe vremea acelui regim, ştim cum era, mizerabil, şi era clar că Ceauşescu era un dictator care nu avea de gând să plece din biroul lui decât cu picioarele înainte. Totuşi, ceea ce oamenii nu ştiu din cauza dezinformărilor din cadrul Pactului de la Varşovia până în anii ’80, este ce aştepta Pactul de la România. Pentru că România a fost un spin în ochiul Uniunii Sovietice. Din cauza rolului jucat de România, nu doar în cadrul alianţei, ci pe scena internaţională. Şi această strategie de supravieţuire dezvoltată probabil în perioada interbelică, pentru că mult din acea perioadă a fost preluată de Gheorghiu Dej, apoi Maurer şi în fine Ceauşescu avea această strategie de a evita sau a scăpa de controlul sovietic şi de a găsi alţi parteneri, în afara Pactului de la Varşovia, pentru că ţările din pact erau, mai mult sau mai puţin în buzunarul sovieticilor. Mai întâi printre ţările medii şi mici şi apoi în Vest, unde România chiar conta. Iar Ceauşescu a moştenit acestă politică de la Gheorghiu Dej. Avea şi el propriul său talent, iar politica aceasta era extraordinar de populară. Nimeni nu avea o problemă că România media conflicte internaţionale la acea vreme.

– Da, România avea prieteni pentru că era singura ţară comunistă care făcea acest lucru. Comunişti, dar vorbeau cu preşedintele Nixon şi erau sprijiniţi de americani. Asta nu înseamnă că Ceauşescu nu era idiot, e opinia mea personală.

– Eu aş spune că era un criminal pentru politica sa internă, dar idiot? De fapt, avea cel puţin un element de inteligenţă reală şi anume o memorie fantastică. A mers la o discuţie cu Brejnev, care avea cu el o întreagă echipă, hârtii. Şi au vorbit aproape o oră, o oră şi jumătate. Ceauşescu a răspuns, punct cu punct, fără nicio hârtie. Omul avea memorie.

– Eu am o altă opinie. Şi am trăit aici.

– Şi eu am trăit aici. Din 1982 până în 1984. Şi era groaznic. Am stat în căminul 14 din Cluj, probabil eram singurul străin care nu era din lumea a treia. Nu aveam căldură, nu aveam curent şi dacă vroiai chestii ca lapte trebuia să te aşezi la coadă cu o noapte înainte. Era o mizerie şi avea legătură cu decizia luată de Ceauşescu în anii ’80 de a plăti datoria naţională. Ce idioţenie era asta? Cine l-ar fi putut sfătui că era o idee bună? Dar nu vorbesc despre politica internă acum, ci despre rolul României ca actor pe scena internaţională.

– Poate avea sfetnici buni pentru asta.

– Până la începutul anilor ’70 a avut, şi foarte buni. Maurer s-a retras în ’74, Bodnăraş a murit în ’76, dar chiar şi după asta, era realmente foarte bun la chestiuni de securitate internaţională, dezarmare, probleme de încheiere a conflictelor armate. Pentru că nu făcea niciun fel de guvernare în ţară, a lăsat-o pe seama altora şi acei oameni au făcut exact contrariul, apoi au fost nişte decizii care, din cauza reacţiei internaţionale, au fost devastatoare pentru România. În ’71 când a venit din China şi Coreea de Nord, e o întreagă legendă despre asta, ştim ce s-a întâmplat. A auzit că sovieticii vor să îl înlocuiască prin crearea unor centre de putere diferite în ţară, am găsit documentele în arhiva est germană, cu Brejnev care spune că trebuie să îl înlocuim pe Ceauşescu. Ce a făcut? Pentru a evita crearea de centre de putere a implementat acea rotaţie a cadrelor care a fost reţeta pentru dezastru, distrugând atitudinea profesională şi memoria instituţională plus experienţa, iar în jurul anilor ’80 găseai prin birouri o gromadă de sicofanţi care nu ştiau nimic altceva decât să spună „da”.

– Acum parca vorbiţi de zilele noastre, nu s-a schimbat nimic. Rotaţie politică odată la patru ani…

– Şi vedeţi ce rău face asta ţării, România şi-a pierdut potenţialul pentru orice fel de abilitate administrativă.

– Am auzit asta, că Ceauşescu nu ştia ce se întâmplă în România şi e doar o legendă. Ştia exact ce face, era prieten cu nord coreenii, ce naiba.

– Era prieten şi cu Nixon, dar asta nu înseamnă că…

– Preşedintele Nixon era interesat să fie prieten cu comunistul Ceauşescu.

– Eu cred că şi Ceauşescu era interesat să fie prieten cu Nixon. Dar înţeleg ce vreţi să spuneţi.

– Vorbeam despre controverse. Am auzit pe mulţi zicând că vreţi să îl arătaţi pe Ceauşescu ca pe un mare patriot şi o mulţime de foşti securişti sunt mari admiratori ai lui Larry Watts, scriitorul, pentru că pot spune, am făcut o mulţime de lucruri bune la acea vreme.

– Ok. Mai întâi, România era o dictatură, una comunistă. Iar aspectul comunist este ridicol. Oricine a citit Marx s-a întrebat cum poate fi real asta, oameni care să lucreze pentru societate mai degrabă decât în interes propriu adică este anti-supravieţuire, iar dincolo de asta dictaturile sunt opresive şi altele asemenea. Nu am nicio simpatie pentru aşa ceva. Totuşi dacă vorbim de România şi cum a performat, astea nu au fost create de Ceauşescu. România este încă marcată de cultul personalităţii, când vorbeşti despre politica română imediat discuţia se duce spre Ceauşescu, ca o încercare de reabilitare a acestuia. Am citit o carte a lui Henry Kissinger numită «Despre China». Acolo descrie ce strateg geopolitic strălucitor a fost preşedintele chinez Mao Tze Dung. Credeţi că vroia să îl reabiliteze pe Mao? Iar dacă stăm să comparăm personalităţi disfuncţionale, Ceauşescu stă mult mai bine ca Mao. Dar realitatea este că Mao a fost un strateg geopolitic strălucit. Acelaşi caz şi în România. Nu e vorba despre cât de cumplită era situaţia pe plan intern, ci despre politică externă şi politică de securitate. România avea una bine definită şi extrem de populară. Nu era vorba doar de Ceauşescu, care îşi făcea de cap, ci era considerat un tip foarte bun pentru că avea o politică externă foarte bună. Undeva pe drum la mijlocul anilor ’70 poate, oricum în anii ’80, când a început să plătească datoria externă a pierdut orice simţ al deschiderii, nu a mai vrut să se ocupe de problemele interne, le considera rezolvate deja, nu îi păsa, a rămas în zona unde avea sprijin şi prestigiu, problemele internaţionale. A fost implicat în medierea internaţională în Orientul Mijlociu până la final. Ambasadorul Israelului spunea că nu îi vine să creadă, Ceauşescu, cu ţara care se ducea la vale pe lângă urechile lui, rezolva în tot acest timp conflictele din Orientul Mijlociu. Cred că e şi o problemă a dictatorilor care îmbătrânesc, să dea la o parte lucrurile pe care nu le pot rezolva. Din acest punct de vedere nu am niciun fel de simpatie pentru el şi nu am avut nici când am venit aici prima oară în 1981, ca sovietolog, asta era specialitatea mea. România era o ţară foarte interesantă, se mai auzeau ceva zgomote din Polonia, dar nu se compara cu România. Şi mă întrebam cum se poate aşa ceva, situaţia cumplită din ţară cu politica externă, erau ca două realităţi complet separate şi era greu să faci vreo legătură între ele. De aceea subliniez tot timpul diferenţele din acest univers dublu, foarte greu de reconciliat.

–  Deci Ceauşescu avea o dublă personalitate: era un geniu în afară şi un monstru idiot în România.

– Ei bine, mostru da, dar idiot…

– Voi folosi în mod repetat acest cuvânt.

– Ce e interesant este că eu cred că s-a îndepărtat de politica internă şi a crezut că e rezolvată deja şi a lăsat-o pe mâna celor care veneau după acea rotire a cadrelor, din ce în ce mai incompetenţi şi care făceau din ce în ce mai mult rău.

– Unii au recunoscut şi la proces, faimosul „am fost un dobitoc” al lui Postelnicu, ministrul de interne.

– Despre el cred că era mult mai rău, pentru că el era în poziţia de a avea toate informaţiile.

– Da. Însă eu tot aştept răspunsul despre…

– Securitate.

– Da.

– Mai întâi ce s-a întâmplat a fost din cauza sistemului represiv. Cu excepţia armatei, dar şi armata a fost discreditată. După ’89 oamenii credeau că este ilegitim să mai existe servicii secrete. Nu doar în România, ci şi în alte ţări, dar aici s-a simţit cel mai tare, pentru că oamenii spuneau că aici represiunea a fost mai cruntă. Dar, dacă priveşti prin prisma indicatorilor obiectivi, cum ar fi câţi au fost închişi politic, câţi bătuţi sau omorâţi, câţi preoţi au fost ucişi, România nu este în top în niciunul din aceste clasamente. Se califică însă la capitolul privaţiuni economice şi de aici iese furtuna perfectă, pentru că din cauza privaţiunilor populaţia devine mai nemulţumită, iar dictatura răspunde insatisfacţiei populaţiei cu mai multă poliţie politică. Şi se ajunge la o spirală descendentă care la un moment dat se rupe. Iar asta era situaţia aici, însă pe de altă parte nu poţi face diferenţă între privaţiuni economice şi represiunea politică. Dacă trebuie să stai la coadă 8-10-16 ore pe zi pentru a obţine ceva fundamental pentru supravieţuire, cum poate asta să nu fie numită represiune politică? Nu mai ai timp să te gândeşti la altceva sau să faci altceva.

– Nu mai e timp pentru revolte, ăsta e avantajul.

– Nicio ţară din estul Europei nu a mai trecut prin aşa ceva. Toate erau sprijinite puternic de URSS, Germania de Est era sprjinită de Germania de Vest, Polonia de URSS şi SUA, dar România, pentru linia ei independentă, nu. Când a început să plătească datoria externă a pierdut şi sprijinul SUA. Şi era total izolată. Ceauşescu a atins în fine autarhia la care visa.

– Dar ştia exact ce se întâmplă în ţară.

– Da, şi era un idiot nebun, ştiu.

– Şi semianalfabet, din nou, părerea mea. Dar totuşi, cum explicaţi că aşa de mulţi foşti securişti au sărit pe cărţile dumneavoastră ca surferii pe un val. Pe lângă faptul că inamicii susţin că aţi avut relaţii cu serviciile secrete şi după revoluţie.

– Asta e ceva ce a publicat Pacepa, că am cerut azil politic în România şi am lucrat pentru Securitate. Şi e foarte influent încă în anumite cercuri din SUA. Aşa se face că devine important lucrul la care presa are acces, nu faptele. Am răspuns de mai multe ori la aceste acuzaţii punct cu punct, în detaliu, chiar şi pe blogul meu personal. Biografia mea, unde am fost, când, cine m-a plătit, pe ce perioadă. Urmele lăsate de documente sunt foarte uşor de verificat din SUA, dar şi din România acum, pentru că majoritatea sunt surse guveramentale.

– Şi sunteţi rudă cu un fost şef de servicii secrete (Ioan Talpeş, director SIE 1992-1997, n.a.).

– Mai întâi de toate am fost rudă, pentru că „naş” este cât ţine şi căsătoria, iar căsătoria s-a încheiat în 1993.

– Cum aţi reuşit, totuşi?

– Ne-am întânit prima oară în 1982, nu prin intermediul Securităţii, pentru că era ofiţer de armată, a fost primul şef de serviciu secret care nu provenea din fosta Securitate, ceea ce e important, pentru că a fost şi arhitectul intrării României în NATO şi aşa am intrat în contact cu el a doua oară. Prima dată eram în România cu o bursă Fullbright şi tema mea de cercetare era România în perioada interbelică, schimbată apoi pe România în timpul războiului iar specialitatea lui Talpeş era România înainte de război şi în timpul acestuia. Şi am discutat istorie militară, pentru că interesul meu ca sovietolog era să aflu despre armată şi servicii secrete, dar normal că nu puteai studia aşa ceva, nu te lăsau să intri în ţară, puteai studia muzicologie, antropologie şi istorie. Şi am ales un subiect istoric, care să mă pună în contact cu ofiţeri, pentru că în blocul estic dacă studiai istorie militară trebuia să fii militar, nu existau civili. Apoi nu l-am mai întâlnit până în 1990, atunci eram aici oficial ca şef al IREX România, dar în acelaşi timp şi consultant pentru Corporaţia RAND şi ei aveau o temă în legătură cu armata în România, pentru că primeam tot felul de istorii şi doreau să ştie ce se întâmpla după Revoluţie, aşa că scriam despre asta. Şi un alt istoric militar m-a pus din nou în contact cu Talpeş. Atunci România semăna cu situaţia de dezintegrare din mijlocul unui război civil. Generalul Militaru ridicase toţi acei tineri ofiţeri, mai erau şi alte mişcări, era realmente un dezastru şi vorbeam despre asta, iar atunci când preşedenţia în 1990 l-a numit consilier, am început să discutăm despre reformarea armatei. La acea vreme primirea în NATO nu era posibilă, dar o atitudine mai prietenoasă faţă de NATO da. Şi am început să lucrez la aspectele militare, e una din specialităţile mele, ceea ce lucram pentru Corporaţia RAND avea de-a face cu armata şi serviciile secrete, în mare identificarea vulnerabilităţilor Uniunii Sovietice şi României.

– Deci e greu să nu fiţi legat de servicii secrete.

– Provin dintr-o comunitate de analişti din SUA, analişti de servicii secrete, dar nu eram un ofiţer, lucram în lumea think tank-urilor. Ei cosponsorizează proiecte şi sunt cercetători din lumea academică, cei mai buni din domeniu, jurnalişti de investigaţie şi comunicăm între noi, foarte uşor în State, lucru ce nu prea se vede în Europa.

– Să ne întoarcem la 1989. Ce s-a întâmplat atunci?

– Cea de a doua carte a mea porneşte din 1978 şi ajunge până în prima săptămână a lui decembrie 1989. O a treia şi ultima va fi despre revoluţie şi următorii trei ani, până în ianuarie 1994. De ce acestă separare, pentru că lucrurile au devenit foarte complexe spre sfârşitul anilor ’80. Înainte era simplu, am vorbit în cărţile mele despre Moscova şi politica sovietică, puteai face asta, era uşor, nu erau deviaţii majore. Dar prin ’88-’89 erau deja fisuri majore între KGB, Gorbaciov şi armata sovietică. De fapt, cei trei lideri militari sovietici chemaţi de Gorbaciov să facă reformă s-au întors împotriva lui şi au încercat o lovitură de stat. Aşa că armata nu ştia ce face el, i-a îndepărtat de la decizii, nemaichemându-i la întâlniri şi lor nu le-a plăcut şi s-au dezvoltat de capul lor, fără să facă niciun fel de reformă, nici ei, nici KGB. Şi prin 1988 era deja un raport în cercurile de securitate americane care vorbea despre un conflict inevitabil între KGB şi Gorbaciov. Aşa că, ce se întâmpla când aici era revoluţie? Nu puteai vorbi despre sovietici sau Moscova, pentru că exista Moscova, Moscova şi Moscova. Şi nu putem şti care erau prin România ştim că au venit nişte soldaţi şi nişte agenţi GRU (serviciul de informaţii externe al URSS, n.a.)

– Dar nu 25.000, cum se povestea…

– Numărul lor şi faptul că toţi ruşii din ţară de atunci erau agenţi, ambele sunt ridicole. Însă, dacă aceste lucruri nu sunt clarificate, zvonurile circulă. Modul în care lucrează GRU şi KGB este că folosesc grupuri de diversiune, lucrează în echipe de 3-5 oameni şi pentru a face tot felul de acţiuni, aici două sute de oameni ar fi fost de ajuns. Însă dacă mii de soldaţi obişnuiţi ar fi traversat graniţa, acţiunea era doar pentru distragerea atenţiei.

– E limpede că am făcut revoluţie cu voia Moscovei. Când a greşit România, când a luat-o pe calea care a mărit distanţa între ea şi vestul Europei?

– Într-un anume sens, nu România a plecat greşit, e vorba de aceeaşi politică pe care Uniunea Sovietică a avut-o faţă de România cel puţin din 1958 încoace. Şi ce s-a întâmplat a fost parte din pedeapsă. De fapt România se prăbuşea repede şi inexorabil. Dacă Ceauşescu nu a fost destul de inteligent să permită vreun fel de liberalizare şi a ales altă cale… SUA a avut multe delegaţii aici, ultima venise pe 16 decembrie 1989 şi plecase pe 18 decembrie şi vorbeau despre liberalizare şi împărţirea puterii, dar Ceauşescu nu a vrut să audă şi oamenii din jurul lui nu puteau sau nu doreau să facă asta. Iar în aceste condiţii, Pactul de la Varşovia a reuşit să izoleze România. Ceea ce a putut România să facă anterior a fost datorită avantajului economic, agriculturii, industria petrolieră, lucruri importante pentru români.

– Dar noii conducători au pornit în 1989 cu zero datorie externă.

– Asta e cu două tăişuri în perioade ca cele de atunci, nu neapărat un avantaj. Dar plata datoriei externe a fost una din cele mai iraţionale decizii ale lui Ceauşescu, mai ales când politica datoriilor dintre state nu era deloc strictă. E adevărat, nu am studiat atent, însă nu am găsit niciun indiciu, de ce acea decizie a fost luată?

– Vorbim despre acelaşi Ceauşescu cu politică genială, care făcea pace în Orientul Mijlociu, nu?

– Poate era vorba de vârsta înaintată sau experienţa lui, nu ştiu. Pentru că până la mijlocul anilor ’70 cocheta cu ideea de proprietate, să facem asta şi asta, documentele acelea există. Dar în anii ’80 nu accepta niciun fel de proprietate, totul era al partidului şi statului, nicio delegare sau împărţire a puterii, practic a devenit unul din cei mai conservatori lideri comunişti.

– Să ne întoarcem la 1989. E vina ruşilor, ca de obicei, sau liderii români au fost influenţaţi ori crescuţi de Moscova?

– Ce se întâmpla şi am urmărit atunci a fost campania sovieticilor în cadrul pactului de la Varşovia, dar şi altele ale sovieticilor, KGB în Moldova şi în Ucraina. De fapt România era înconjurată şi scopul era de a o izola. De exemplu, au reînceput rapoartele despre genocidul din Transilvania. Existau de prin 1963, de când a fost recunoscut regimul Kadar în Ungaria. Noi am trimis echipe ale Congresului, echipe de cercetători şi toţi au spus că nu există aşa ceva.

– Dar în 1989 putea veni oricine să vadă.

– Da, însă de prin 1985 lucrurile se schimbaseră, România s-a închis. Înainte aveam antropologişti care trăiau în satele româneşti sau veneau periodic încă din anii ’60, era singura ţară comunistă care permitea acest lucru. Deodată, prin anii ’80, Securitatea a decis că erau agenţi străini şi nu le-a mai permis accesul. Şi totul s-a întunecat, pentru că nu aveam o reţea largă de spioni în România, era un partener al SUA, lucram împreună la ONU, la Consiliul de Securitate. Aceeaşi problemă am avut-o cu şahul Iranului, nu i-am văzut sfârşitul pentru că nu am urmărit opoziţia, eram prieteni cu Iranul. Şi asta poate fi devastator, pentru că tot timpul trebuie să fii atent şi la prieteni. Aşa că, pe la finele anilor ’80 nu mai ştiam ce se întâmplă în România şi orice raport de la oameni cu legături în zonă părea plauzibil. Şi idea genocidului părea plauzibilă, pentru că în perioada mai-octombrie 1989, bulgarii au relocat aproape 350.000 de turci şi i-au forţat să părăsească ţara. Cea mai mare mişcare de populaţie de la cel de Al Doilea Război Mondial. De ce nu ar fi fost posibil aşa ceva şi alături, în România? Şi nu era nimeni să ne spună ce se întâmpla sau nimeni în care să fi avut încredere. De fapt, ce se întâmpla în ’89? Aceeaşi echipă care lucrase pentru URSS la denigrarea României acum era în competiţei cu România pentru asistenţă şi resurse din Vest. Şi e uşor să excluzi România continuând pe aceeaşi linie. Cam asta s-a întâmplat, a fost pură concurenţă. Noi aveam informaţii despre tratament vecin cu genocidul în Transilvania şi că va avea loc o revoluţie în acea parte a ţării. Şi am crezut chiar că graniţele sunt pe cale să se schimbe până prin 1993. Pentru a întări asta, atunci Samuel Huntington a scris «Ciocnirea civilizaţiilor» şi a desenat o graniţă prin mijlocul României cu Transilvania în altă parte. Au mai apărut o mulţime de cărţi în 1993, scrise de ofiţeri, vorbind despre un viitor război în Transilvania şi că acolo era un butoi de pulbere cel puţin la fel de sensibil ca cel din Iugoslavia. Eu scriam pentru corporaţia RAND în 1993 un scenariu de război cu conflict etnic în Tansilvania, aşa că…

– Dar aţi greşit enorm cu toţii. Iugoslavia nu mai există, Cehoslovacia nu, România, da. Şi nu o ţară mică, e a noua din UE, ar putea fi o ţară importantă. Şi eu nu cred că liderii români nu au nicio vină.

– Singura vină pe care aş atribui-o liderilor români este că nu au fost conştienţi de politica externă a României, chiar în perioada comunistă, care le dăduse acces oriunde în lume. România a avut o linie politică, una puternică, mult mai bună decât a Europei azi vizavi de ţările în curs de dezvoltare. Mult mai bună. Foarte bine gândită, foarte bine argumentată. Şi o puteau citi în revista «Lumea».

– Da, dictatori africani vizitând România, ştiu.

– Nu neapărat, Ceauşescu era prieten foarte bun cu şahul Iranului

– Şi cu Idi Amin, tot prieten a fost.

– Da, orice dictator era bun, chiar unii care nu erau chiar dictatori. Dar avea legături cu toate ţările mici şi mijlocii. Cred că liderii de după revoluţie nu au avut un design global al lumii, pentru că îţi poţi apăra mai bine interesele printre ţări similare. Iar aici România a avut o abilitate clară în politica externă. Şi cel mai mare vot de blam pentru liderii actuali este că ar fi trebuit să citească politica externă din acea perioadă. Sau din perioada interbelică, pentru că sunt foarte apropiate.

– Eu i-aş învinui şi de politicile de pe plan intern, dar asta e altă discuţie. O ultimă întrebare. Vroiam să vă întreb de reacţia lui Obama vizavi de Putin, dar las deoparte asta.

– Mulţumesc.

– Dar trebuie să vă întreb despre Putin. Ar trebui să ne temem?

– E greu de spus, pentru că experienţa mea e în sovietologie şi nu se aplică direct, deşi el vine din KGB. Dar nu KGB conduce lucrurile. El conduce ţara şi KGB ascultă de el. Iniţial credeam că KGB a preluat Rusia, dar nu e aşa, Putin nu e liderul lor, e liderul suprem al ţării. Ceea ce se întâmplă e că ideologia a dispărut, iar politica e foarte asemănătoare cu cea din Rusia secolului 19, nu existau garanţii ale proprietăţii şi lucruri de acest gen nerezolvate, astea sunt în mare probleme ruseşti. Acum, în termeni de expansiune. Nu cred că România are a se teme, deoarece Putin nu are interesul de a provoca un război. Totuşi există acum o bătălie pentru influenţa în regiune.

– Economică?

– Nu, nu economică, una din problemele pe care România le-a avut în trecut a fost că a făcut aranjamente economice cu ţările din jur care aveau un aspect politic strategic ce nu prea a folosit României. Pe vremea Imperiului Ţarist, pentru a obţine Basarabia, ruşii au pus un conte să se mărite cu o femeie a cărei familie avea cel mai mult teren. Mişcare inteligentă. Investiţiile făcute de unguri în Transilvania au cam aceeaşi aromă, iar apariţia acelor grupuri paramilitare ungare e îngrijorătoare, dar este dificil să diferenţiezi acum doar interesul economic. Era simplu când se trăia sub acelaşi paravan ideologic, dar acum nu. Şi, la un alt nivel de influenţă, românii au fost tot timpul problematici pentru ruşi, era zona lor de expansiune şi era deja ocupată de non slavi, aşa că am avut de-a face, mai mult sau mai puţin cu un atac continuu asupra identităţii românilor

– Deci nu trebuie să ne temem, dar va continua…

– Multe lucruri care vi se întâmplă trebuie înţelese, orice ţară trebuie să le înţeleagă. Orice investiţie strategică trebuie privită la un nivel strategic. Nu mai există doar înţelegeri economice, vorbim despre înţelegeri la un nivel politic strategic. Şi contează foarte mult cu ce ţară vrei să ai sau să nu ai relaţii. Aşa că atunci când aud o dispută despre ce echipament militar să cumpărăm spun, desigur, puteţi lua acest avion, de exemplu, mult mai ieftin, dar vreţi să aveţi relaţii cu acea ţară sau cu cealaltă ţară?

Preluare: Monitorul de Botoşani / Interviu realizat de Cătălin Moraru

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.