Ion I. Moța, portret de luptător

Ionel Mota

Ion I. Moţa s-a născut la 5 iulie 1902, la Orăştie, într-o familie preoţească cu tradiţie în lupta naţională. Tatăl său a fost una dintre personalităţile cunoscute ale mişcării naţionale din Transilvania. În această perioadă, apare gazeta «Libertatea», ce va juca un rol deosebit atît în viaţa tatălui, cît şi a fiului, care în 1936 va prelua conducerea ei.

„Eliminată sistematic din burguri, inteligența românească din Transilvania s-a înclinat asupra poporului, a trăit în micile orașe de provincie, păstrând legătura sufletească cu masele țărănești și toată osteneala sa s-a concentrat într-o mare misiune culturală. Elementul de propagandă și de răspândire a ideilor în secolul al XIX-lea – ziarul – a înflorit într-o frumusețe cu totul particulară și specifică în Ardeal. Ziarul ardelean era monitorul naționalismului, conducătorii lui erau întotdeauna intelectuali, animatori și luptători pe baricade.
Ziaristica ardelenească n-a cunoscut ceeace se cheamă zâzanie de partid și a fost ferită de profesionalismul fără suflet al ziarului modern. Ziarul ardelean era o foaie de cultură și educație sufletească, o armă de luptă a naționalismului și un bastiment de rezistență al inteligenței. Ziaristul se adresa poporului, Românilor, si de aceea, pe lângă faptul că și-a păstrat un caracter pronunțat românesc, a fost ferit de infiltrația mercenarilor și a scribilor din orașele înstrăinate.

Gheorghe Barițiu cu ‹Gazeta Transilvaniei›, Aurel Mureșanu cu ‹Carpații›, părintele Ion Moța cu ‹Foaie Interesantă› și ‹Libertatea›, au dat această rânduială presei ardelenești”. (Nicolae Roșu, «Un ziarist de luptă: Ion Moța», «Convorbiri Literare», LXIX, 8-10.08. 1906)

Bunicul lui, I. I. Moța, după tata, era preot în satul Nojac, județul Hunedoara. El se numea tot Ion și a fost un pasionat cititor de slovă românească și luptător pentru drepturile românilor. Bunica sa, născută Bogdan, se tragea tot dintr-o familie de vechi luptători.

Şcoala primară şi primele clase de liceu Ionel Moţa le-a urmat în Ardeal,primele clase liceale la liceul unguresc «Fögimnazium», având coleg pe Corneliu Georgescu, camaradul său de luptă de mai târziu. Dar, în 1914, împreună cu familia, s-a mutat în Vechiul Regat. El a urmărit evoluţia războiului de la distanţă, dorind să facă ceva pentru ţară, ajuta voluntar la munci în agricultură.   

Îşi continuă studiile la liceul «Gheorghe Lazăr» din Bucureşti.

„În zilele acestea de amărăciune – spune Ionel Moța într-un articol, mai târziu – am vrea ca un lucru să fie știut: sunt încă ardeleni (mai mulți decât îi afișează reclama zilei) care se ridică pieptiș împotriva acestor schimonosiri, care uzurpă dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc. Și declarăm cu hotărâre: acesta nu e sufletul nostru! Ceeace, venind în numele Ardealului, amărăște de ani de zile pe românul patriot, falsifică adevărul istoric și caută să dezmoștenească tradiția patriotică, ideea națională cât de cât stăpână până acum în politica și viața micii Românii, aceasta e ceva străin de sufletul ardelenesc adevărat”. (Ion I. Moța, «Cranii de Lemn»)

După terminarea războiului şi încheierea păcii şi-a dat bacalaureatul, iar în 1920 s-a înscris la Sorbona pentru a studia dreptul. Deşi a trecut cu succes examenele, bursa de stat i-a fost respinsă. Această decepţie l-a marcat profund şi în curând i-a făcut responsabili pe evrei. Considera că evreii obţineau sprijinul necesar pe seama adevăraţilor români:La Paris se dă din partea statului român schimbul de valută anumitor studenţi de-ai noştri, care corespunde unei burse de peste 60.000 lei anual. De acest schimb beneficiază 200 jidani şi 200 român. La Paris aveam în 1919 peste 150 de studenţi ardeleni, în 1920, abia patruzeci, iar acum nu mai sunt deloc, doar unu-doi întârziaţi încă pe acolo. Toate acestea, agravate încă prin alte născociri ale trebuinţele studentului român sărac, ne-au determinat mişcarea de apărare împotriva intruşilor”. După această experientă s-a înscris la Universitatea din Cluj.

Anul 1922 a fost anul tulburărilor studenţeşti antiseminte, studeţimea a început să se organizeze sub lozinca „Numerus Clausus”, care însemna, conform lui Corneliu Zelea Codreanu,limitarea numărului jidanilor în școli, profesiuni libere etc. Până la ce număr limitare? Până la proporția dintre numărul tuturor jidanilor față de acela al românilor în cuprinsul României. Adică, dacă în România sunt 15 milioane de români și 3 milioane de jidani, proporția este de 20%. După formula „numerus clausus” jidanii urmează să fie admiși în școli, medicină, barou etc., în proporție de 20%”. Spre sfârşitul anului 1922, Moţa, împreună cu Iustin Ilieşiu, înfiinţează la Cluj, publicaţia «Dacia Nouă», despre care Nicolae Roşu, în  «Dialectica naţionalismului» , scria că a fostprima alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste care începea – sau mai bine zis se continua – cu o nouă generaţie”.

În articolul «Spasmul și concluzia lui», Moța descrie atmosfera de atunci:
„Ești greșit, iubite coleg mai tânăr, dacă îți închipui, despre cei din generația noastră, că am fi niște făpturi excepționale, a căror imagine necunoscută trebuie să ți-o alcătuiești în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate excepții, cu nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârstă, al aceluiași „românaș” cu fața limpede și ochii curați, pe care îl întâlnești pretutindeni. Iar în privința feței sufletești, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, miloși, cu o construcție sufletească idealistă și cu universala inteligență românească. În consecință:
1. Nu am avut ură pe nimeni.
2. Nu ne-au făcut plăcere violențele contra celor slabi și neapărați.
3. Avem un dram de conștiință și de cenzurare a faptelor.
4. Nu ne erau necunoscute și neasimilate în suflet (dacă mai era nevoie, față de calitățile înnăscute ale românului) sau neînțelese curentele de idei nobile și umanitare predicate la toate răspântiile de ziare și literatură (cunoaștem chiar și deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
5. Nu eram deloc dușmanii instrucției universitare, ai cărții și ai muncii, ai bibliotecii și laboratoarelor, nu eram nici codași la examene și iubeam nobila liniște a studiului.
Și totuși…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâtă toamnă din câte s-au abătut vreodată asupra Clujului. Toate neliniștile, apăsările și amărăciunile din lume se strânseseră parcă pe Feleac, pe Someș și, năpădind văzduhul, s-au lăsat asupra orașului plini de studenții reveniți din vacanță. Mizerie, umezeală, criză de locuințe, căminuri supraocupate pentru români. Huzureală veselă, înmulțire îngrozitoare, lipsă de grijă pentru străinii deveniți sfidători. Prin colțuri de stradă se auzea că în anul acela, la medicină în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numeroși decât Românii. Iar ai noștri, oricât de puțini erau, nu-și găseau locul și tihna. Și, pe lângă toate, Feleacul nu mai contenea să ne copleșească cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminiș pe cer, nici o mângâiere, o explicație măcar sau o înțelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Să nu fi îndrăznit să pui cuiva (cuiva mare) în fața ochilor neliniștile tale, numărătorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul național, căci deveneai un băiețaș ridicol care nu făceai decât să dovedești că încă n-ai trecut prin Universitate (deși unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde să fi putut învăța, o dată pentru totdeauna, înțelepciunea că: „naționalitatea e o chestiune de voință sociala, voință care, prin reprezentanții societății, s-a declarat în sensul naționalizării Ovreilor, deci nu există azi o chestiune națională” așa cum o înțelegem noi din numărătorile, umilințele și mizeriile noastre.
Și, ca și cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adăpost și tot restul mizeriilor materiale și mai ales al mizeriilor morale și a neliniștilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi să ne gâtuiască vestea sinuciderii unei studente evident româncă, o olteancă, adusă de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (dacă mai exiști) să mă crezi că era adusă de dragostea pentru Ardeal și de nimic altceva. Bursă n-avea, nici loc în cămin, nici rude. Căci doar a lăsat slovă scrisă că-și curma viața nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeași blestemată atmosferă, toate duhurile de spaimă ale coșmarurilor. Ne biruiseră din nou, și mai crud.
N-au mai trecut decât puține zile și, după noi și zădarnice plângeri ironizate, fiorul primei vești ne zgudui pe toți: mediciniștii au rupt lanțul gâtuitor, au izgonit pe toți studenții jidani din sala de disecție!”
Ion I. Moța devine delegat al studențimii clujene în Centrul Studențesc «Petru Maior».

La 23 decembrie 1922 a făcut să apară la Cluj, împreună cu Iustin Ilieșu autorul Imnului Studențesc, ziarul «Dacia Nouă», în care publică, în primul articol: „Cauza noastră e justă în ordinea morală și servește progresul social (…) Numerus clausus al nostru e moral și totodată servește progresul societății românești.
Într-adevăr când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare și întreținerea lor pe seama numărului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru cămine și alte ajutoare atât de necesare studentului de astăzi. Când vor avea burse și valută în străinătate 80 de români, 10 jidani și 10 alte naționalități, atunci vom avea o intelectualitate românească viguroasă, puternică și sănătoasă, așa cum nu este cea de astăzi.
Cauza noastră e așadar dreaptă și sfântă. Sfinte ne vor fi și sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverența apostolatului și cu vitejia sufletelor alese care știu că nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine și a te jertfi pentru aproapele năpăstuit.
Așa a făcut Cristos!”

Tulburările antisemite începute la Cluj s-au extins în scurt timp în aproape toată ţara. Ion Moţa s-a evidenţiat datorită atitudinii sale hotărâte, astfel, a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţeşti «Petru Maior».

În calitate de președinte al studențimii clujene, Moța se opune încercărilor guvernului de a-i determina pe studenți să intre la cursuri, atitudine pentru care este eliminat din toate universitățile țării, fără a mai fi reprimit vreodată. „Fiul celui care a suferit temnița Seghedinului și condamnarea la moarte din partea ungurilor, pentru atitudinea lui românească, nu se poate cultiva la căldura culturii românești, pentru că strigă primejdia care ne amenință și mai grozav din partea altui dușman: Jidanii”. (I. Banea, «Glasul Strămoșesc». an IV, 1)

Asemenea lui Codreanu, Moţa a considerat că mişcarea nu trebuie să rămână limitată la facultăţi şi înfiinţează, cu un grup de profesori naţionalişti: I. C. Cătuneanu, Iuliu Haţieganu, Em. Vasiliu-Cluj, «Acţiunea Românească», care gravita politic în jurul Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.) a profesorului A. C. Cuza.

Tot în această perioadă apare, la Orăştie (Editura şi Tipografia «Libertatea»), traducerea sa din Protocoalele Înţelepţilor Sionului (după ediţia franceză a lui Roger Lambelin), cu ample comentarii realizate de I. C. Cătuneanu şi Em. Vasiliu-Cluj. Volumul poartă următoarea dedicație: „Autorii acestei ediții românești a Protocoalelor închină cu recunoștință lucrarea lor studențimii române, care, prin mișcarea-i generoasă din anii 1922-1923, ne-a trezit la realitate din slăbiciunea, neprevederea și venalitatea noastră, și a știut să transmită tuturor straturilor poporului român focul sacru al luptei fără preget împotriva jidanilor cotropitori”.

Ion I. Moţa l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu în august 1923, la o reuniune a liderilor mişcării studenţeşti antiseminte. Moţa a rămas profund impresionat de personalitatea lui Codreanu, radicalismului şi felului său de a fi, pentru el nu exista ideea de compromis. Pe cei doi i-a unit o prietenie strânsă și, mai târziu, au devenit şi rude, Moţa căsătorindu-se cu Iridenta Zelea Codreanu.

Anul 1923 a fost  marcat de aşa-numitul „complot studenţesc”, plănuit de pricipalii lideri ai studenţimii din marile centre universitare: Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu.  Unul dintre conspiratori a trădat, iar grupul a fost arestat şi închis la Văcăreşti. În faţa organelor de instrucţie Moţa îşi justifică şi argumentează acţiunea care trebuia să aibă loc, declarând:Constatând un fapt dureros: că studenţimea era obosită, epuizată, gata chiar de a reintra în normal (adică de a părăsi mişcarea ei sfântă), fără condiţii înainte de izbândă ori de o înfrângere măreaţă, am ajuns (eu personal, cel puţin), la concluzia că ceeace nu mai pot face studenţii, trebuie să putem face noi. Onoarea pe care ar neglija să şi-o apere ei, să i-o salvăm noi, şefii ei”. Moţa considera că liderii mişcării aveau responsabilitatea de a înfăptui un act de conştiinţă, înainte ca mişcarea să dispară din cadrul societăţii. Liderii săi trebuiau să scuture ţara pentru a conştientiza pericolul în care se află. Astfel, au luat următoarea decizie:doborârea acelor duşmani interni care de decenii întregi sapă, netulburaţi, viitorul românismului: şefii puterii jidoveşti din România (şefii finanţelor şi presei etc.), plus unu-doi reprezentanţi ai marilor nemernici care s-au făcaut cozile de topor ale acestor duşmani de rasă”.

Termenul pentru judecarea procesului era la 29 martie 1924, dar lucrurile s-au complicat. Aflîndu-se identitatea trădătorului, studentul Aurel Vernichescu, Moţa a considerat că trădarea este leitmotivul nenorocit al istoriei românilor şi că, dacă nu se rezolvă problema trădării, atunci orice aspiraţie şi orice sacrificiu ar fi zadarnice. Ia personal iniţiativa pedepsirii trădătorului, în care a descărcat mai multe focuri de revolver, pe 28 martie 1924. Revolverul îi fusese adus de un alt student, Leonida Vlad. La interogatoriu, Moţa a declarat căa săvîrşit fapta deplin conştient, căci Vernichescu făcea îndoitul oficiu de laş trădător şi de membru activ în viaţa  studenţească”.

Poetul Octavian Goga a redactat şi publicat un articol în ziarul «Ţara Noastră», în care analizează atitudinea adoptată de Ionel Moţa:Fiul de preot de la Orăştie, născut într-unul din cele mai româneşti colţuri ale Ardealului, sub protestarea dîrză de pe la sfîrşitul regimului unguresc. Un lucru e cert: studentul de la Văcăreşti deschide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adînci. Duceţi-vă la Orăştie, citiţi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani încoace, ori staţi de vorbă două minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înţelege degrabă că o lume aspră, tare în credinţa ei, cu accente de energie nebănuită şi cu note de austeritate patriarhală, e pe cale să-şi strige evanghelia ei. Din această castă s-a smuls studentul de la Văcăreşti. Vorbind de procesul care a urmat, Octavian Goga spune: „Ce e mai interesant, însă, băieții de la Văcărești erau într-o strânsă legătură de credință cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care, la toate universitățile, înfățișează întreaga noastră pătură intelectuală de mâine, cu puternice ramificații sufletești pe suprafața țării. Aceste zeci de mii de oameni și-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpații, pe care îi socoteau expresia unei simțiri unanime. Adăogând la avalanșa considerabilă faptul că o întreagă pleiadă de fruntași ai legilor s-au grăbit să ia apărarea celor de pe banca acuzaților. Procesul s-a judecat într-o radiațiune caldă de simpatie a celor prezenți, pledoariile au mișcat asistența până la lacrimi, iar jurații în unanimitate au adus verdict de achitare. Când s-a aflat sentința, de la un capăt la altul al țării o vie mulțumire a înseninat frunțile și în multe părți s-au produs manifestații de aprobare. Adevărul e deci că nu ne găsim în fața unui fenomen izolat de înfierbântare a câtorva singuratici, ci în plin curent de mulțime, care angajează conștiința publică”.

În procesul care a urmat, toţi inculpaţii au fost achitaţi şi puşi în libertate, cu excepţia lui Moţa şi lui Leonida Vlad, care s-au întors la  închisoare. Procesul lor a avut loc şase luni mai târziu,  pe 27 septembrie 1924, s-a pronunţat verdictul de achitare. Procesul a fost transformat, din procesul unei tentative de omucidere cu premeditare, într-un adevărat „proces al trădării”. Printre cei care au mărturisit în instanţă în favoarea „văcăreştenilor” şi, implicit în favoarea celor doi, s-a aflat profesorul universitar Nicolae C. Paulescu. El a vorbit în numele colegilor săi şi a arătat că acest proces era un proces al trădării, care trebuia pedepsită: „Procesul de astăzi e, în realitate, procesul trădării, care e cea mai infamă dintre crime, căci ea adaugă amăgirea vicleană și fățărnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întrunește sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislațiile creștine nu au nici-un paragraf penal destinat trădării. Și astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspiră atâta scârbă, rămâne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuși prin strangulare. Dar, în timp de război, trădarea de națiune se pedepsește, totdeauna, cu moartea. Ori, studenții noștri, și cu dânșii toată tinerimea, floarea României de mâine, se află în stare de război cu o liftă de curând pripășită, ce vrea să ne sugrume și să ne stăpânească țara. Fiind deci în stare de război, ei au săvârșit un act de dreptate morală, încercând să pedepsească pe un vânzător al fraților săi, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adânc recunoscător pentru jertfa lor altruistă, așteaptă cu nerăbdare de la dumneavoastră achitarea”.

Moţa a ieşit din închisoare după aproape un an. A fost declarat preşedintele de onoare al Centrului Studenţesc «Petru Maior», dar oficial a fost eliminat din toate universităţile din România. A. C. Cuza a trebuit să abuzeze de funcţia sa de decan pentru a-l înscrie formal la Facultatea de Drept din Iaşi. Îşi va lua licenţa în Drept la Grenoble, în 1925, apoi îşi va face stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti (1926), fiind şeful promoţiei din acel an.

Dar numai după o lună de zile în libertate, I. I. Moța este din nou arestat, împreună cu ceilalți „complotiști”, la 24 octombrie 1924, și încarcerat la Galata, unde stă până la Crăciun. După 11 zile de greva setei și a foamei, au fost eliberați, cu excepția lui Corneliu Codreanu.
În acest timp, Moța redactează, în închisoarea Galata, un memoriu către Regele Ferdinand, care a fost însușit apoi de către întreaga studențime. „Căci mișcarea națională a studențimii confundându-se cu interesele de viață ale națiunii noastre, politica de înăbușire a mișcării însemnează: Lupta guvernului cu nația, în ale cărei interese a fost chemat să vegheze. Așadar: în loc de a vindeca boala nației guvernul a crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor, să-și măsoare puterile cu nația însăși crezând că o poate învinge și că învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Această luptă trebuie să înceteze și nu poate înceta decât acordând nației libertatea nestânjenită de a-și apăra interesele pe căile legale ce-i stau înainte. Căci dacă lupta aceasta va continua, cum a început și se duce de doi ani de zile, nația fiind silită a se apăra împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlăturat deznodămintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Căci legea conservării ființei nației pretinde neapărat ca nația să iasă biruitoare din luptele ei cu cei care îi compromit existența, orice jertfe ar cere această victorie și peste oricâte desnodăminte dureroase ar trebui să se treacă”.

Fondator al Legiunii Arhanghelului Mihail

Anul 1927 este probabil anul cel mai semnificativ din viaţa lui Ionel Moţa. Vineri, 24 iunie 1927, de ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, a fost membru fondator, alături de Codreanu şi de „văcăreşteni”, între care Radu Mironovici, numit, prin primul ordin de zi, „şef al gărzii de la Icoană”, al Legiunii Arhanghelul Mihail. Acesta a fost momentul în care s-a produs ruptura definitivă de A. C. Cuza.

Moţa a fost, de la început, mâna dreaptă a lui Codreanu. La 1 august 1927, a apărut «Pământul Strămoşesc», primul organ de presă al Legiunii, se tipărea la tipografia din Orăştie a părintelui Moţa. În primul număr, Ionel Moţa semnează faimosul articol «La icoană» (ce va deschide mai târziu volumul «Cranii de lemn»):De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană… Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică… Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi a ne însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!”.

Pe 18 august 1927 are loc, la Mănăstirea Neamţului, cununia lui Ionel Moţa cu Iridenta Zelea Codreanu, sora „Căpitanului” (vor avea doi copii: Mihai şi Gabriela). În paralel cu continuarea studiilor de doctorat, începe să profeseze avocatura, întâi în Ardeal, la Sibiu, Orăştie, Deva, apoi în Bucureşti, unde s-a mutat definitiv în 1932.

A obţinut titlul de doctor în 1932, la Grenoble, cu teza «La sécurité juridique dans la Société des Nations». La puţin timp, în jurul lui s-au grupat tineri intelectuali, precum Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Ion Victor Vojen, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul Alexandru Bassarab, Virgil Ionescu, care s-au înscris în Legiune, formând, împreună cu alte câteva elemente vechi ale acesteia, cuibul Axa. Pe lângă revista cu acelaşi nume, în care Moţa şi-a publicat principalele sale articolele, cuibul era un laborator de studii şi discuţii al Mişcării. Alexandru Constant considera că:Moţa a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec şi indiferent, şi acest izvor de spiritualitate românească şi creştină, de sens, credinţă şi hotărâre”.

În primăvara lui 1936, la Sibiu (Editura «Totul pentru Ţară»), a apărut volumul «Cranii de lemn» («Cîteva imagini şi mărturii din 13 ani de frămîntări, lupte şi biruinţe, sub comanda Căpitanului»). Tot în acest an preia «Libertatea» şi o mută la Bucureşti. Va scrie articole pentru această foaie de familie şi de pe ultimul lui drum, pe vapor sau la Lisabona.

În zilele de 16-17 decembrie 1934, Ion I. Moța participă, ca delegat al Gărzii de Fier, la Congresul anual organizat de Comitetele de Acțiune pentru Universalitatea Romei, de sub președenția deputatului italian, General Coselschi, la Montreux, Elveția, la care au mai participat șefii mișcărilor naționaliste din 16 state europene. Cu acest prilej, Ion I. Mota a rostit următoarea cuvântare:
„Domnule Președinte,
Domnilor Delegați,
Problema în discuție, a realizării unei noi unități, m-a preocupat în mod deosebit. Trebuie să facem imposibilul, pentru a evita ca lumea fascistă de mâine să fie divizată în mai multe fronturi, care să se lupte între ele. Problema universalității Romei trebuie să ne preocupe din primul loc. Trebuie să ne sforțăm de a găsi un termen comun de înțelegere, pe care ar trebui să ne bazăm mâine. Tot așa cum a precizat domnul Președinte, noi nu putem spera decât că lumea fascistă de mâine va forma o unitate completă, din toate punctele de vedere. Nu trebuie să ne fixăm scopuri prea largi și trebuie să recunoaștem dreptul fiecărui popor de a-și rezolva facultatea de privire a problemelor speciale, în care noi nu vom avea dreptul să ne amestecăm. Însă, din alt punct de vedere, este necesar ca asupra marilor probleme internaționale, trebuie să cădem de acord, fără a omite nici una din marile probleme internaționale, în sfârșit, de a nu compromite unitatea fascistă de mâine.
Nu voi insista asupra legăturilor care se nasc, asupra concepției noastre unice, de a accepta și de a aproba corporatismul astfel cum l-a conceput domnul Mussolini, și care va fi aplicat de fiecare națiune, cu oarecari adaptări locale, ținând seama de condițiunile particulare. Nu voi insista mult asupra acestei spiritualități noi, care ne este comună, însă eu vă propun de a dezbate două probleme destinate a permite o mai perfectă unitate, probleme care, în tot cazul, ar putea constitui un pericol pentru această unitate europeană de mâine a lumii fasciste”.

Concepţia lui Ion I. Moţa: „Spiritul de jertfă este esenţialul”

În vară încep să vină primele veşti despre atrocităţile anticreştine din Spania. În ultima vreme, în scrierile sale apărea tot mai des ideea de jertfă. Scrisul  lui se cizelase, dar în acelaşi timp se umpluse de patosul mistic al marilor iluminaţi. La 17 aprilie 1935, scrisese în «Cuvântul Studenţesc»:Spiritul de jertfă este esenţialul. Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decît tancurile şi mitralierele: este propria noastră cenuşă. Tot în «Cuvântul Studenţesc», la 1 ianuarie 1936, a pubilcat articolul «Jertfa este măsura creştinătăţii noastre»: „Jertfa aceea care este dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decît fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformîndu-ne în rană vie (de „soare şi singe”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea. Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre”.

În martie 1936, a terminat pregătirea pentru tipar a cărţii «Cranii de lemn», în loc de introducere, a scris o «Autobiografie» cu valenţe simbolice, pe care a încheiat-o într-un stil expresionist, cu o notă profetic-provocatoare:i-am dat titlul articolului care aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă. S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei sîntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frămîntă adîncurile neînţelese şi chiuie cu vînturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpînirea strigoilor, cumplită!”.

Războiul dintre puterile Raiului şi Iadului

Mişcarea Legionară a trimis în Spania o echipă de 7 legionari în frunte cu Constantin Cantacuzino-Grănicerul, printre membrii echipei se aflau şi doi dintre cei mai importanţi legionari: Ion I. Moţa şi Vasile Marin.

Ion Moţa şi-a exprimat revolta faţă de maniera în care se manifestau comuniştii în ceeace priveşte Biserica Catolică:Se trăgea cu mitraliera în chipul lui Hristos. În viziunea lui Moţa, în Spania se ducea un  războiul între puterile Raiului şi Iadului. A redactat scrisorile testament  pe care, în ajunul plecării, le încredinţează în taină profesorului Nae Ionescu (din toamna anului 1933 simpatizant al Legiunii), cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul în care nu se mai întoarce viu. Pe măsură ce se apropie de Spania, înfruntarea de acolo i se înfăţişează tot mai mult ca un Armaghedon. De Crăciun, scrie pentru «Libertatatea», articolul intitulat «La naşterea domnului»:Comunismul este ca acea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, pînă la sfîrşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea fi doborîtă nici de „porţile iadului”. Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare”.

Printre scrisorile încredinţate profesorului Nae Ionescu s-a aflat şi o scrisoare pentu Corneliu Zelea Codreanu prin care îşi exprimă admiraţia profundă pentru Căpitan: „Sunt fericit şi mor bucuros cu această mulţumire, că am avut putinţa de a simţi chemarea ta, de a te înţelege şi a te servi. Căci tu eşti Căpitanul”. Scrisoare se încheie cu un îndemn: „Şi să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!”.

Visul şi realitatea se suprapuneau în gândirea lui Ion I. Moţa, nu se mai puteau deosebi. El se afla într-o lume a minunilor şi a supranaturalului. A vrut să meargă pe urmele lui Hristos, ca astfel, prin moartea sa, să dobândească învierea poporului român. A murit în ianuarie 1937 în războiul civil din Spania, ca trimis al Mişcării Legionare.La 1 ianuarie 1937, Ion I. Moța fusese numit vicepreședinte al partidului Totul pentru Țară, lucru care i se comunicase pe front.

„Neamului acestuia nu i-au fost deajuns nici scrisul tău, nici suferințele tale la care a privit nepăsător timp de 14 ani.
Acum ai vrut să-i faci dovada supremă: să-ți verși propriul sânge – sângele tău slăbit de lovituri, de închisori și de prigoane, într-o țară în care tinerețea ta toată a avut parte numai de ele și în care ai fost tratat permanent ca turburător al ordinei publice și ca atentator la siguranța Statului român.
Și l-ai dat. L-ai dat într-un chip cutremurător. Noi stăm în genunchi și-ți sărutăm fruntea ta de viteaz și de mucenic.
Neamului, care nu te-a crezut, îi trimitem acum din nou scrisul tău, sfințit de data aceasta cu jertfa propriului tău sânge.
Dacă nici acum nu va înțelege suntem gata, până la cel din urmă, pentru jertfa supremă în slujba credinței legionare.
Fii dar sigur și dormi liniștit Moța, – legionarii vor birui”.
Corneliu
București 31 Ianuarie 1937

AUTOBIOGRAFIE
(în loc de introducere)

Prin anii 1870-1880 eram slugă la popa din Balșa, sat de frunte acolo, prin ținutul cu baisaguri de aur al Zlagnii. Fruntaș și mândrețe de om cumsecade mai era părintele Damian! Mai mult vorba vine că eram slugă, căci stăpânul meu pleca odată cu noi pe dealuri, cu furcoiul pe umăr și lucram cu toții la strânsul fânului și la alte treburi plugărești, așa după cum părinții noștri tot împreună și cot la cot, țărani răsculați alături de popi haiduciți, luaseră flintele sub capitănia lui Iancu pentru a scoate românimea din iobăgia ungurească. Iar în casa lui preotească noi slugile eram acasă la noi, trăind omenește și încurajați de vorba blajină și părintească. Mai târziu, la vârsta bărbației pline, părintele Damian îmi spune:
– Mai Nuțule (uitai să vă spun că mă chema Nutu Doncii), ți-o fi venit și ție vremea să te așezi la casa ta.
Astfel mă desfăcui de casa preoțească, după ce tot părintele mă înzestra și mă însura. Apoi, înstăpânindu-mă la gospodăria mea, mi-am crescut casa de copii cu frica lui Dumnezeu și muncind cu voioșie, după rânduielile din bătrâni, împărțindu-mi viața ca și părintele, între biserică și truda zilei. Și mare frică aveam să nu fiu rușinat de vreo dojană a fostului meu stăpân, care ne priveghia viața și purtările, vredniciile și păcatele (Uneori mă întreceam cu băutura).
Dar cine era Nuțu Doncii în sat? Nu chiuia nimeni ca mine, iar Duminica, la joc, eram eu stăpânul satului! Nu se pomenea flăcău care să răzbească cu carul cu fân prin costișele pe unde treceam eu. Și frumos mai era! Când coborâșul era mai iute, gata să prăvălească și carul și boii în fundul văii, eu mă propteam voinicește cu umerii în jug, în fața plăvanilor și, înfrățit cu ei, ne dădeam drumul împreună, târâș, pe coastă la vale, de se minunau și bătrânii iar fetele se opreau din lucru cu inima la gură.
Mare dragoste aveam și pentru copii părintelui și pentru „doamna preoteasă” îmbrăcata în haine țărănești, care se îngrijea de toate: și de cuptorul de pâine pe care ni-l rânduia, și de celelalte treburi gospodărești, și de îngrijirea copiilor. Iar pe deasupra îi mai rămânea vreme, uneori vreme de miez de noapte, să meargă călare la Zlagna la târg, cu câte trei cai după ea, încărcați cu povară, să facă negoț și să strângă galbeni pentru copiii ajunși la școlile mari de prin Pesta și Berlin. Și până la bătrânețe nu m-au uitat copii părintelui și-mi trimeteau pipe domnești și tabac de acela aurit de parcă pipam tămâie și busuioc.
Așa erau pe vremea noastră rânduielile și rosturile vieții și de nu erau grofii și stăpânirea ungurească, noi românii am fi dus un trai împăcat și liniștit, fără nedreptate și câinie, gătindu-ne pentru viața cea de dincolo.
Nu știu cum se făcu și iată că mă rupsei din leagănul acela de omenie și trudă, de voinicie și pace care stăpânea satul băișenilor. Și după cum dovedește cartea aceasta, deși pare greu de crezut, găsii undeva o altă tinerețe și mă avântai într-o altă viață. (Se vede că tot e adevărată povestea cu cele șapte vieți ale rumânului). Mă făcui așadar orășean, luai alt nume și intrai în vâltoarea vieții de astăzi. Aici, mă zbătui într-o lume înstrăinată de rânduielile bătrânești și cotropită de păgâni, mă luai de piept cu ea și cu toți jidovii și tâlharii ei, așa cum aveam obiceiul să sar în inima primejdiei încă de pe vremea când propteam boii pe coborâșurile de prăpastii. Liniște și împacare în această nouă viață nu putui afla, o dușmănii și tot așa mă dușmăni și ea de moarte. Se vede că soarta de rob răsculat, dar până la urmă biruitor, îmi era hărăzită și mie ca și înaintașilor mei.
În această luptă am folosit și condeiul. Așa, mai mult din întâmplare pentru trebuințele bătăliei, iar nicidecum pentru a da scrisului românesc odoare nepieritoare. Tot numai pentru folosul luptătorilor apar aici câteva articole din anii aceștia de luptă tinerească de la 1922 și până acum. Să nu se caute așadar forme artistice în aceste pagini. (Dacă ar fi să descopere cineva aici cine știe ce vrednicii de stil, acestea n-ar fi datorite decât unei întâmplări, iar cel dintâi mirat aș fi eu; cum mirat ar fi ostașul care izbește cu sabia în fierbințeala luptei și află apoi, de la un gură-cască pitulat într-un ungher, că linia descrisă de sabie a fost de o mare eleganță iar silueta luptătorului de o fermecătoare elasticitate).
Iar marii cărturari să nu-mi caute pricină dacă în aceste pagini ar fi să găsească oareșicari gânduri și rostiri care ar nesocoti rânduielile acelor desișuri științifice de adevăruri moarte (mai sunt ele atunci adevăruri?) din care ei n-au putut culege sămânța vie a unui viitor mai bun pentru neamul nostru, desiș în care ei n-au găsit isvorul de putere și de faptă pe care s-o ridice, stavilă de netrecut, în fața pieirii care ne cuprinde.
Nici măcar o limbă curată românească să nu fie căutată aici. Știu că nu va fi găsită și aceasta este singura critică pe care n-o pot primi cu nepăsare. Dar, cel dintâi mi-o fac eu aici, pe față, caci recitind articolele, de acu-ș 14 ani, sau chiar cele mai târzii, înainte de a le da la tipar, am rămas îndurerat de mulțimea neologismelor (cranii…) și a formelor de scriere străină, care m-au copleșit și pe mine ca și pe ceilalți, aproape toți, din generația mea. Înstrăinarea aceasta împotriva căreia luptăm, de nenorocirea căreia ne dăm seama, ne-a pătruns în bună parte chiar și pe noi „naționaliștii”: în duh, în credință, în felul de a gândi, în moravuri, în limbă și obiceiuri. Norocul e că n-a pustiit totul și ne-a mai rămas atâta vlagă încât, doborând piedicile și dușmăniile acestui veac de rătăcire și înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; și întorși acolo să reluăm firul rupt al viețuirii în casa, în comunitatea și duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viața acestui neam la puterea și rodnicia materială și sufletească, de care este vrednic.
Astfel trebuie înțeleasă și primită această carte, căreia i-am dat titlul articolului care amintește una din cele mai intense trăiri sufletești ale unei oști luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă.
Și acum să mai las graiul cel domnesc și să mă întorc asupra mea. Spuneam că am dușmănit lumea acestei de a doua vieți. Iar ea m-a dușmănit de moarte pe mine, ca și pe toți tovarășii mei legionari, ca și pe Căpitanul meu. Lumea veche, a lui Nuțu Doncii, în care stau înrădăcinate toate simțirile și dorurile noastre, n-o mai găsim nicăieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica și vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu și cu dragostea de străini și de tot ce este al altora, veac care calcă în picioare felul nostru de viață cu puterile, cu vredniciile și frumusețile ei.
Astfel, sufletul nostru rămas legat de o altă lume, rătăcește azi într-o viață care nu e a noastră. Față de lumea de acum, noi ne simțim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult și a le spori frumusețea, tăria și dreapta rânduială românească.
S-ar părea astfel că eu și camarazii mei suntem un fel de ciudate făpturi cu două vieți, un fel de strigoi ridicați dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar așa suntem. Suflete dezrădăcinate care, purtându-și neodihna peste o viață dărâmată, nu vor avea pace nici în mormânt până când nu vor ridica din nou ceeace alții au pângărit, au risipit și au pus sub blestem.
Oamenii veacului de astăzi să-și oprească o clipă huzurul și nepăsarea și să asculte ciudatele zgomote care frământă adâncurile neînțelese și chiuie cu vânturile nopții. Și să știe: se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită!”

Martie 1936
Ion I. MOTA

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.