Latinizarea limbii dace, un basm de adormit lingviștii

0
183

Dacia romanaAvertisment

Pentru cei care iubesc atât de mult mitul latinizării limbii dace şi pentru care dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică le recomand să nu citească acest material.

Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.

Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început să studiez acest domeniu a fost următoarea:

Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atât de întins (România, plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ, acest teritoriu nu a fost unit decât în timpul lui Burebista şi Decebal, aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?

Răspunsul oficial nu oferă niciun fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta”, ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.
O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.

Revenind la întrebarea iniţială:

Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?

Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.

O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut.

Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.

Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec,) unde s-a născut „Omul”.

Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.

Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată, deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sunt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că „salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic și până în prezent.

Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.

În acest spaţiu a apărut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1000 de ani decât cea de la Sumer, și anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut „curând după jumătatea mileniului al VI-lea și a fost folosită continuu timp de un mileniu și jumătate în epoca cuprului din Europa central-răsăriteană între 5500 și 4000 î.e.n.. Este acum cert că scrierea veche europeană este mult mai veche decât cea sumeriană”.

Am citat din Marija Gimbutas – «Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici», Editura Lucreţius, 1997, pag. 37.

În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, și anume Lepenski Vir în zona Serbiei și Schela Cladovei în zona românească a cărui datare arată o vechime de 10500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas pag. 53)

Am ales referinţele din «Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici» a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.

Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Când spunem neolitic ne gândim imediat la epoca pietrei şlefuite, deci o piatră nu cioplită, ca în paleolitic, ci puţin mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau.

Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el. Arta ajunsese la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.

Cap de copil Cultura GumelnitaAcest cap de copil nu este o operă pierdută a lui Brâncuş, ci al unui artist din cultura Gumelniţa.

Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pământ (care are certe calitaţi izolante) mai există și azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat.

Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.

Limitele imperiului sunt prezentate mai jos conform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română. Se poate observa că ajungea până la Viena şi chiar până la Praga.

Făcând o sinteză până în acest moment istoric putem spune că pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.

Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace?

La capitolul tehnologie, organizare, evident da, pentru că altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.

Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei și zeiţe (religie politeistă), dacii nu aveau decât un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis (Herodot).

În timp ce Imperiul Roman era sclavagist, iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori când cetăţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sânge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întâmpla nimic similar, iar dacă au existat sclavi, aceştia erau extrem de puţini.

Dacia in timpul lui BurebistaDacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.

„[…] Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să tamăduim izvorul răului ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului” Platon, Carmide (Platon 428-347 î.e.n.).

Deci era Imperiul Roman, superior moral, filosofic, religios? Cu siguranţă NU.

Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre, între SUA şi India sau China, să zicem. Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman.

După moartea lui Burebista, imperiul s-a dezmembrat, şi apoi în faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106, dar ei au stăpânit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5 (vezi harta de mai jos). Centrul stăpânirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.

Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atât de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încât s-au distrat 123 de zile (cea mai lungă petrecere din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci).

Comparând zona de stapânire romană cu suprafața celor două state de limba română (harta României și a Republicii Moldova de sus), observăm că logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpâniri romane atât de puţin întinsă. Dacă ar fi să acceptăm teoria latinităţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce că limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina, de exemplu. În realitate însă, nu există diferenţe semnificative.

Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de învăţători romani şi-au încălţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populația dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânători şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină, iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de „pădure”, ci „silva” sau în loc de tata ar fi spus „pater”.

Ce ar fi câştigat dacii din această învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpânitorii romani, mândria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator.

Ce ar fi câştigat romanii? Probabil mulţumirea sufletească a faptului că limba latină este vorbită de mult mai multă lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.

Ar mai fi o problemă. Media de vârstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decât astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru ca subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte.

Ce costuri ar fi avut această campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinităţii, ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpânirea romană nu era privită cu simpatie, dovadă şi desele răscoale ale dacilor din zona ocupată.

Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decât cu misiuni comerciale? Din câte ştim noi, nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte româneşte? O explicaţie a fost că, în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rândul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da.

Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie?

Din câte ştim, până în prezent nu s-a mai întâmplat nicăieri aşa ceva.

Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici măcar Peninsula Italică, deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n., când s-a înfiinţat Roma (după legende), şi până în prezent (2750 de ani). Dacă ar fi latinizat-o atunci, în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decât în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi, în Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!

De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi până la noi au mai cucerit o mulţime de popoare, şi lor nu le-au schimbat limba, (au stăpânit în Anglia 400 de ani, Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mică, Malta 1000 de ani) ramâne un mare mister al antichităţii la a cărui dezlegare chemăm toți lingviştii români care susţin teoria latinizării.

Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cât mai multe bogăţii din teritoriile stăpânite, iar pentru aceasta nu aveau nevoie decât de câţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpânitorilor (vite, cereale, fecioare, alte produse).

Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă când se pune problema justificării stăpânirii unui teritoriu cu alte argumente decât argumentul forţei. În perioada modernă, maghiarii au stăpânit 600 de ani în Transilvania, nu 169, ca romanii, și, în ciuda faptului că au făcut tot ce le-a stat în putinţă, tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.

Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci, cum de există o asemănare atât de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform cărora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indo-europeana comună, care era deja cristalizată la venirea romanilor. Dacă vom compara aria de vorbire actuală a limbii române cu vatra geto-dacică, observăm o suprapunere perfectă care după părerea noastră nu este deloc întâmplătoare, comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată când ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai târziu au fost nesemnificative.

Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de către greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a întemeiat Roma.

Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. În 106, când romanii au cucerit Dacia, practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1000 de ani, dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.

O ipoteză disperată care încearcă să susţină dogma oficială este că romanii, fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic, i-au făcut pe băștinași să preia din limba latină termeni din respectivele domenii, iar aceștia (băștinașii) ar fi preluat întreaga limbă latină. Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre, preluând termenii de „internet”, „computer” sau „briefing”, am începe să spunem în loc de mamă „mother” sau „father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic să preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi, dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.

Se vorbeşte foarte intens despre armonia care există între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpânitorilor foarte bogate. Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum, în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogăţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încât să-şi schimbe limba şi obiceiurile.

Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum, în timp, prin căsătorii mixte, s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împăratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român. Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns până în zilele noastre sub forma expresiei „Să nu-ţi strici sângele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistență şi o neîncredere faţă de străini (venetici) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazăr Tonciulescu).

Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat complet o limbă, iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1800 de ani, până la 1859, când teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.

Dacă totuşi procesul de latinizare a existat, acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico – fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!).

Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred că Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decât să-i înveţe pe daci limba latină.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. MARIJA GIMBUTAS, «Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici», Ed. Lucreţius, 1997

2. GABRIEL GHEORGHE, «Sarea Carpatică – criteriu pentru regândirea istoriei», Revista Munţii Carpaţi nr. 16, 1999

3. «GETICA», nr. 1-2 și 3-4, Ed. Gândirea, 1992

4. «ROMÂNIA, atlas istorico-geografic», Ed. Academiei Române, 1996

5. IORDACHE MOLDOVEANU, «Dacii vorbesc»

6. BALAS MOLDOVEANU, «Introducere în tracologie», Ed. Semne, 1999

7. G.D. ISCRU, «Naţiunea matcă din spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic», Casa de editura şi librărie Nicolae Bălcescu, 1998

8.PAUL LAZĂR TONCIULESCU, «Impactul Romei asupra Daciei», Ed. Miracol, 1997

9. ELIE DULCU, «Românii, o antichitate arhaică», Ed. Luana, 1998

10. ALEXANDRU BADEA, «Începuturi româneşti», Ed. Enciclopedică, 2001

Comentarii

Am scris acest material în anul 2000 şi nu am nicio pretenţie de primordialitate a ideii. Majoritatea argumentelor erau cunoscute şi acceptate în cadrul Societăţii Getica al cărei membru eram. Singurul argument nou pe care nu l-am găsit nicăieri este argumentul vizual, suprapunerea mentală a hărților cu imperiul lui Burebista, stapânirea romană şi harta cu cele 2 state de limba română şi care cred eu că este un argument foarte puternic în sprijinul ideii de păstrare a limbii dace.

Am folosit în primul rând argumente logice şi mai puţin tehnice, deoarece mă adresez mai ales omului obişnuit care este deschis şi mai puţin specialistului, care a construit demult o fortăreaţă în jurul dogmei latinităţii, iar ca eu să aştept acum să o dărâme el cu mâna lui ar fi o aşteptare mult prea mare.

Pentru specialişti sau pentru cei cărora le-am zdruncinat un pic credinţele şi vor argumente tehnice le recomand cu cea mai mare căldură cartea «Începuturi româneşti» scrisă de un specialist, istoric reputat, Alexandru Badea, şi care demolează piatră cu piatră dogma latinităţii cu argumente ce nu pot fi combătute.

De aceea, această carte a fost trecută sub tăcere pentru că, neavând argumente cu care să fie combatută, politica a fost de ignorare pentru că sigur „dacă nu vorbim de ea înseamna că nu există”.

Din nefericire, din 2000 şi până acum nu s-a schimbat absolut nimic, nu s-a zdruncinat nici măcar o pietricică din mitul latinităţii. Dar cine ştie…

Dumitru Badilă, 2008

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here