„Lucrul cel mai grav care se petrece azi este îndoctrinarea sistematică, politico-mediatică, cu privire tocmai la lipsa de alternativă”

Mihai Dinu GheorghiuMihai Dinu Gheorghiu este profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei şi în cadrul Şcolii doctorale a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice (sociologie) a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. A obţinut titlul de doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris în 1997 cu o teză privind formarea cadrelor de conducere şi a intelectualilor de partid în cadrul şcolilor superioare de partid şi reconversia acestora după 1989, sub conducerea lui Pierre Bourdieu (traducere parţială în «Intelectualii în cîmpul puterii», Polirom, 2007). Este membru asociat al Centre Européen de Sociologie et Science Politique (CESSP-CSE), al Association Française de Sociologie (AFS, RT 25 «Travail, Organisations, Emploi») şi Association Internationale des Sociologues de Langue Française (AISLF, CR 24 «Petites sociétés et construction du savoir»).

Coordonator al colecţiei «Observatorul social», editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, şi redactor şef al revistei Psihologia Socială (Polirom).

A apărut de curând un nou număr al revistei «Psihologia Socială», editată de Polirom împreună cu Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, unde sunteţi profesor, cu articole pe teme de larg interes. Unde se află astăzi psihologia socială?

– Vă mulţumesc pentru semnalarea revistei noastre, aflată la începutul unei noi serii, după dispariţia profesorului Adrian Neculau, fondatorul revistei. Revista apare din 1998 bianual şi a reuşit să probeze, alături de publicaţiile din colecţia de psihologie coordonată tot la Polirom de către Adrian Neculau, consistenţa studiilor de psihologie socială realizate la acest capăt de Europă, aducându-i o recunoaştere internaţională. Toate numerele apărute anterior penultimului pot de altfel fi consultate aici: http://www.oiss.ro/publicatii/publicatii/revista-de-psihologie-sociala/psihologia-sociala-nr-33-2014.html

Cercetările realizate în perimetrul psihologiei sociale au atins un anume nivel de profesionalism datorită în primul rând colegilor mei, Ştefan Boncu, Mihaela Boza, Mihai Curelaru şi Dorin Năstas, precum şi cercului larg de colaboratori ai revistei. În conjunctura crizei actuale, psihologia socială are nu doar avantajul patrimoniului pe care şi l-a constituit, ci şi pe acela al situării la frontiera dintre disciplinele socio-umane. Schimburile interdisciplinare îi asigură o diversitate de resurse, de ordin intelectual şi instituţional; la fel, mobilitatea internaţională, prezenţa în spaţiile concurente francofon si anglofon. Toate astea depind însă şi de starea universităţii româneşti, tot mai precară în ultima vreme şi ameninţând schimbul necesar de generaţii.

– Aţi coordonat nu cu mult timp în urmă un volum despre educaţie şi frontierele sociale în care dezvoltaţi ideea că experienţele educative cunosc transformări legate de metamorfozele sociale. Cât de mult depind aceste transformări de politic şi de acţiunile sale şi mai ales de modificările frecvente ale sistemului/legii educaţiei?

– Modificările frecvente la care vă referiţi au avut ca efect principal o anumită decridibilizare a instituţiilor de învăţămînt şi un relativ regres al şcolii în ierarhia valorilor sociale. Şcoala este principala instituţie care îndeplineşte o funcţie de modulare sau de reglare a frontierelor sociale, care nu sunt altceva decât forme obiectivate ale diferenţelor dintre principalele categorii şi grupuri sociale. Şcoala defineşte, prin certificarea competenţelor, condiţiile de trecere dintr-o categorie în alta. Mobilitatea socială nu mai depinde însă de şcoală în aceeaşi măsură în care depindea în trecut. Criza pe care o traversează şcoala nu se datorează doar declinului poziţiei sociale a profesorilor, ci şi obiectivelor contradictorii care le sunt fixate politic: trebuie să rămână suportul unui învăţământ de masă, să promoveze „egalitatea şanselor”, dar şi să evite „masificarea”, să devină un templu al excelenţei şi al performanţei. Profesorilor li se cere să asigure „incluziunea” şi „integrarea”, şi în acelaşi timp să formeze olimpici pentru competiţiile internaţionale. Rezultatul nu e doar dezorientarea colectivă, cât mai ales rigidificarea frontierelor sociale pe care şcoala ar fi trebuit să le fluidifice. Multiplicarea formelor de violenţă în şcoală o semnalează, inclusiv cazurile de violenţă instituţională. Pe de altă parte, performanţele şcolii nu împiedică un sentiment de alienare profesională în condiţiile în care exportul absolvenţilor „de vârf” contribuie la agravarea penuriei de cadre calificate în ţară. Instituţia este astfel vulnerabilă atât la nivelul segmentelor inferioare, acolo unde cedează teren programelor de asistenţă şi ocrotire socială, dar şi la nivel superior, unde suferă de absenţa strategiilor de dezvoltare, altele decît cele prescrise de Banca Mondială.

– Spuneaţi la un moment dat că tinerii sunt cei care fac istoria, iar bătrânii sunt cei care o scriu. Se întâmplă la fel şi acum?

– Afirmaţia mea era puţin provocatoare şi se voia o aluzie la cunoscuta teză privind facerea istoriei de către mase. Principala schimbare intervenită în istoria noastră recentă, în decembrie 1989 şi după, a fost atribuită revoltei populare („maselor”) şi chiar tinerilor („cruciada copiilor”, cf. Ana Blandiana), chiar dacă numeroasele teorii ale conspiraţiei au încercat să-i schimbe semnificaţia, invocând diversele încercări de manipulare a evenimentelor; „revoluţia” şi „lovitura de stat” sunt până azi două noţiuni care revin în discursul public, prezenţa sau absenţa ghilimelelor schimbându-le sensul. S-a produs atunci o ruptură generaţională, un clivaj social major, o frontieră consolidată în timp între cei formaţi „în comunism” şi cei de dinainte sau de după. S-a discutat foarte mult în Est, şi în România, despre raporturile dintre memorie şi istorie, s-a încercat impunerea conceptului de memorie socială (Adrian Neculau), s-a vorbit de „generaţia expirată” ş.a.m.d. Tânăra generaţie a beneficiat de oportunităţi de mobilitate socială excepţionale după 1990, dar a fost şi profund afectată de (e)migraţie, ceea ce a făcut să-i scadă gradul de coeziune socială şi de influenţă publică, fenomen de altfel prezent şi în generaţiile anterioare.

Generaţia matură şi cea vârstnică şi-au putut păstra şi consolida poziţiile, şi în acest sens se poate spune că reprezentanţii lor au „scris istoria”. Am în vedere aici nu doar activitatea profesională a istoricilor sau temele literare legate de trecut, ci şi capacitatea de reinterpretare a biografiei proprii, reorientarea în noua conjunctură economică, socială, politică, traiectoriile (şi carierele) deviate de la traseul iniţial, reconversiile. Şi în acest caz se poate spune ca vârstnicii şi-au re-scris istoria personală.

Rescrierea istoriei a cunoscut pe de altă parte un proces de instituţionalizare, trecând în seama unor instituţii, comitete şi comisii cu o medie de vârstă în scădere, în vreme ce vârstnicii s-au retras pe poziţii academice mai puţin vulnerabile. Tinerii cei care au contribuit mult la procesul de descentralizare, de autonomizare şi chiar, într-o anumită măsură, de „privatizare” a istoriografiei, ei sunt acum principalii scriitori ai istoriei. Întrebarea care rămâne deschisă priveşte gradul de prescriere a acestor scrieri, dacă şi de cine sunt încotro orientate, dacă este vorba de o reflexivitate proprie în scrierea acestei istorii. Cred că lucrurile nu sunt încă foarte clare. Polarizarea spaţiului public între „tineri” şi „bătrâni”, cum s-a putut vedea recent, sloganurile care cer juvenilizarea vieţii politice sunt însă semne îngrijorătoare de rasism social.

– Deşi sunteţi sociolog de formaţie, aţi început prin a face critică literară, eseul dumneavoastră de debut despre Ibrăileanu fiind unanim apreciat. Mai faceţi critică literară?

– Ştiu că răspunsul meu îi poate supăra pe prietenii mei critici literari, dar cred că între timp critica literară a cunoscut un declin intelectual sensibil, şi spun asta fără a ignora sau subaprecia calităţile individuale ale unora dintre critici. Pun acest lucru pe seama schimbării sistemului de producţie literară şi a modificării mecanismelor de receptare şi de consacrare, nu a opţiunilor sau prestaţiilor individuale. În ce mă priveşte, nu am cum să mă dezic de scrierile debutului, chiar dacă le privesc critic – o nouă ediţie din «Romanul criticului» tocmai a ieşit de altfel de sub tiparul editurii Universităţii Alexandru Ioan Cuza. Nu mai fac critică literară, în sensul că nu mai scriu foileton sau „cronică literară” şi nici nu-mi propun să intervin în fixarea ierarhiei valorilor literare. Am păstrat însă, cred, ceva din stilul „criticului” şi am luat parte, poate nu într-atât cât mi-aş fi dorit, la deschiderea literaturii către ştiinţele socio-umane. S-au scris teze de doctorat importante în sociologia şi istoria intelectualilor şi a literaturii de către colegi şi prieteni la care ţin mult, precum Marius Lazăr, Dan Lungu, Lucia Dragomir, Ioana Macrea Toma, Camelia Crăciun… Din păcate, critica literară curentă nu a integrat această paradigmă şi a rămas de multe ori prizoniera modelelor interbelice, alegerii dilematice între Lovinescu şi Călinescu.

– Aţi lucrat în studiile dumneavoastră cu termeni noi ca, de pildă, „sociologia critică” sau „critica sociologică” care să ducă la o deschidere a modelului cultural. Consideraţi că aţi reuşit să relansaţi şi să impuneţi acest concept?

– M-am străduit, într-adevăr, poate nu îndeajuns. Sociologia critică şi critica sociologică rămân în continuare exerciţii intelectuale marginale, deşi observ în ultimul timp o deschidere în această direcţie din partea multor tineri formaţi „afară”. Rămâne de văzut în ce măsură şi cu ce preţ vor putea fi integraţi în instituţiile culturale şi în cele academice sau vor reuşi să le schimbe dinlăuntru. Sociologia critică s-a constituit prin opoziţie faţă de sociologia „de instituţie”, de aparat, academizată, rostul ei fiind de a analiza costurile sociale ale politicilor publice şi, în sens larg, transformările modului de dominare. Oarecum simetric, critica sociologică a producţiei intelectuale (literatură, arte) le aminteşte celor fascinaţi de „puritatea ideilor”, de moralism sau de istorism, că toate acestea nu-şi dobândesc sensul decât într-un cadru social. Altfel spus, a fi sociolog este şi o condiţie intelectuală, contrar prejudecăţii pozitiviste preluată de sensul comun, ce-l condamnă la tehnicitatea sondajelor. Repet mereu studenţilor ce-am învăţat şi eu de la alţii: în ştiinţele sociale, subiectul face parte din obiect, ca să pretinzi obiectivitate trebuie să fii tu însuţi capabil de obiectivare şi de autoanaliză.

– Care ar fi rolul intelectualului şi al scriitorului în societatea de astăzi? Nu demult susţineaţi că până  în ’89 acest rol era legat de viziunea alternativă asupra lumii. Nu se întâmplă la fel? Vă întreb pentru că sunteţi printre puţinii care s-au pronunţat limpede asupra metamorfozelor grupului social al intelectualilor, atât în studii, cât şi în conferinţe.

– Nu cred că rolul intelectualului, respectiv al scriitorului, a cunoscut schimbări fundamentale, însă cadrul social şi politic este în mod evident unul diferit astăzi. Înainte de a vorbi însă despre rol ar trebui poate să-i amintim condiţia, una precară atunci când nu se bucură de recunoaştere şi de o prosperitate asigurată de obicei de întreprinderi comerciale sau politice. Vorbind despre „rol”, avem implicit în vedere o anumită aşteptare a publicului care asistă la „piesa” interpretată de intelectual ca actor social. Există în prezent mai multe declinări ale acestui rol, fie că e vorba de „intelectuali de partid”, multiplicaţi odată cu pluripartidismul, de intelectuali mediatici (de la abonaţii la talk-show-urile televizate până la bloggeri) sau chiar de „intelectuali publici”, o denumire cam oximoronică, apărută probabil mai mult din nevoia de a-i distinge de cei desemnaţi peiorativ ca „mediatici”. Diversificarea categoriilor, dincolo de distincţia anterioară între intelectualitatea „tehnică” şi cea „umanistă”, indică destul de clar extinderea spaţiului public şi constituirea unei „mase critice”, dar şi o anumită dezorientare în privinţa identităţii şi funcţiei membrilor acesteia. Distincţia dintre munca fizică şi munca intelectuală nu este suficientă pentru recunoaşterea calităţii de intelectual, după cum profesiile intelectuale (din învăţămînt, cercetare, presă, religie…) nu duc automat la recunoaşterea calităţii de intelectual în spaţiul public. Pentru asta trebuie să fie asociate proprietăţi culturale, morale şi civice caracteristice ethosului intelectual. Neutralitatea savantă sau datul cu părerea nu sunt suficiente.

În ceea ce-l priveşte, scriitorul a cam dispărut de pe scena publică, exceptând modestele înscenări („lansări”) prilejuite de târgurile de carte. Unii sunt uzurpatorii propriului titlu de scriitor, nemaiscriind literatură de multă vreme. Publicitatea de care se bucură este efectul procesului de îmbătrânire socială rapidă, provocată de consacrare.

Referitor acum la „viziunea alternativă asupra lumii”: ea nu se referă la opţiunile istorice, care apăreau la un moment dat ca alternative, între socialism/comunism/dictatură şi capitalism/liberalism/democraţie. Nu este vorba de înlocuirea unei scheme de gândire şi de acţiune cu alta, ci de a contribui la ieşirea dintr-o gândire dihotomică. Lucrul cel mai grav care se petrece azi este îndoctrinarea sistematică, politico-mediatică, cu privire tocmai la lipsa de alternativă. E o nouă formă de fatalism social, produs prin inculcarea ideii că era „natural” să ajungem aici după ce am fost ceea ce am fost. Impunerea unei distanţe critice şi analiza condiţiilor de producere a viziunilor dominante asupra lumii pot ajuta la emanciparea categoriilor sociale dominate, demonstrând că ele sunt capabile să gândească cu propriile capete.

– Există elite în societatea noastră de azi? Care ar fi rolul lor?

– Am mai avut prilejul să o spun recent, problema socială nu constă în „absenţa elitelor”, ci în recunoaşterea legitimităţii ierarhiilor sociale care le conferă „elitelor” poziţia pe care o ocupă. Întrebarea dumneavoastă sugerează, pe drept cuvânt, o anumită incertitudine privind existenţa unei asemenea categorii sociale. O suspiciune care s-a perpetuat şi s-a consolidat oarecum paradoxal după 1989. Înainte, elitele nu erau recunoscute de ideologia oficială, iar elitismul era, şi a rămas condamnabil. Cu toate astea, cultul personalităţilor (şi nu doar cel al personalităţii Conducătorului) era celebrat şi atunci, în ciuda unor restricţii, denunţate ulterior ca persecuţii. Astăzi, dacă răsfoiţi presa, vedeţi o mulţime de nume apreciate, cădelniţate, pe drept sau pe nedrept, alături de cele contestate şi înfierate, cum de altfel e normal într-o „presă liberă”. Îndoielile încep însă atunci când vine vorba de atribuirea unei identităţi colective acestor personalităţi şi desemnarea lor drept „elite”. E o problemă nominalistă asemănătoare cu aceea a desemnării clasei dominante româneşti din anii 1920 drept „burghezie” sau „oligarhie”, o problemă tranşată în cele din urmă politic. Dacă azi aflăm că elitele româneşti au fost asasinate de comunişti la începuturile puterii populare, e deci normal să nu (le) avem. Un studiu sociologic aprofundat ar fi însă în măsură să demonstreze că, în ciuda unei discontinuităţi marcante în plan politic şi cultural după 1950, „marile familii” au reuşit să se reproducă, chiar şi atunci când şi-au pierdut o bună parte din patrimoniu sau au trebuit să-şi refacă viaţa în exil. Familia regală este departe de a fi, în acest sens, o excepţie. Trag de aici concluzia că teza „absenţei elitelor” este mai degrabă o componentă a ideologiei restauraţiei şi a „restituţiei in integrum”. Această teză contrazice însă calitatea de „elită” a celor care ocupă poziţii sociale înalte după alte criterii, profesionale, economice, sportive, artistice. Rezultă de aici o întreagă muncă, dar şi o luptă de omogeneizare a elitelor, pentru a face o clasă dominantă acceptată, recunoscută. Este miza politică a „elitismului”: definirea condiţiilor de convertibilitate a proprietăţilor deţinute în capital politic, pentru a fi recunoscut drept „patron onorabil” şi nu „mogul jegos”. Însă partidele care şi-au făcut din elitism un suport ideologic, precum PAC-ul, „partidul criticilor literari”, sau PRM-ul, partidul soliştilor de muzică populară şi al sportivilor de performanţă, n-au rezistat politic pentru că popularitatea unora sau altora nu era transferabilă sau convertibilă. În sfârşit, aş mai adăuga o teză privind manifestarea „nevoii de elite”: ea este şi o reacţie la excluderea socială şi etnică, rezumată prin formula „nasc şi la Moldova oameni!”. Exclamaţia cronicarului nu proclama cine ştie ce veleitate naţionalistă, era o simplă revendicare de umanitate şi cred că ea defineşte cel mai bine „rolul elitelor”.

Preluare: Ziarul Financiar

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.