Cum a subminat Nicolae Ceauşescu economia naţională

Richard Nixon Nicolae Ceausescu

La ordinul CFSN, Tribunalului Militar excepţional, special constituit pe 25 decembrie 1989 la Târgovişte, a decis condamnarea la moarte a preşedintelui Nicolae Ceauşescu pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale.

Înfrângerile suferite de armata americană în războiul din Vietnam au şifonat puternic prestigiul de mare putere a SUA şi a deschis calea URSS spre noi pieţe din ţări ale lumii a treia. Motiv pentru care SUA au lansat o nouă strategie de politică externă în privinţa ţărilor din Europa de Est, diferită de cea aplicată faţă de URSS. Oferirea de avantaje economice unui stat din această zonă s-a realizat în funcţie de atitudinea acestuia faţă de Moscova şi de adoptarea unor reforme interne politice şi economice. Plecând de la această nouă orientare, Nicolae Ceauşescu, cel care în august 1968 a fost singurul şef de stat din Europa de est care s-a opus înăbuşirii „primăverii de la Praga” de către trupele Tratatului de la Varşovia, a conceput o nouă cale de acţiune, menită să asigure României finanţarea şi tehnologia necesară dezvoltării industriale pe principii moderne.

Ceauşescu a aflat că ambasadorul sovietic din SUA Anatoli Dobrânin ar fi spus într-un cerc restrâns că cel mai bine plasat la prezidenţialele din 5 noiembrie 1968 era vice-președintele democrat în exercițiu Hubert Humphrey, în contextul în care candidaţii Partidului Democrat nu mai pierduseră alegerile din 1932. În ciuda tuturor, Ceauşescu a decis să se implice cu toate resursele de care dispunea în vederea câştigării fotoliului de la Casa Albă, de către candidatul republican Richard Nixon. Ceuşescu a timis o echipă de experţi în politică externă, în frunte cu Corneliu Mănescu, cel mai capabil diplomat român al tuturor timpurilor, să sprijine staff-ul de campanie a lui Nixon. Mănescu a mediat pe lângă liderul chinez Mao Zedong o discuţie telefonică cu Nixon, obţinând anticipat prima invitaţie a unui preşedinte american de a vizita China comunistă şi promisiunea încălzirii relaţiilor dintre cele două state. Tot Mănescu, care lucrase la ONU, în comitetul celor 18 națiuni însărcinat cu dezarmarea, l-a convins pe Nixon să includă pe lista priorităţilor iniţierea discuţiilor pentru un Tratat de dezarmare nucleară cu URSS. Prin urmare, iniţiativele lui Ceauşescu au avut impact, alegerile prezidenţiale fiind câştigate de Nixon cu 43.42%, la 42.72% şi, pe 20 ianuarie 1969, el a devenit al 37-lea preşedinte al SUA. Dar şi singurul prieten american al României. Vizita lui Richard Nixon în România, din august 1969, a fost prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă.
A urmat în 1971 primirea României în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) şi, un an mai târziu, în Fondul Monetar Internațional. În anul 1973 Ceauşescu a mizat totul pe relaţia bilaterală româno-americană, făcând presiuni puternice pentru a obţine Clauza Naţiunii celei mai Favorizate (care presupunea facilităţi vamale pentru produsele româneşti importate de SUA). Acordarea ei depindea de raporturile dintre majoritatea democrată şi republicanii din Congresul SUA, precum şi de relaţiile dintre Congres şi preşedinţie. Un alt obiectiv urmărit de Ceauşescu a fost obţinerea unui credit de 500-600 milioane de dolari SUA, pe termen lung, cu o dobândă mică, de 2%. Creditul urma să fie folosit de România pentru achiziţionarea unor tehnologii americane necesare industriei româneşti.

Din documente americane de la Departamentul de Stat declasificate în ultimii ani reiese că Henry Kissinger, consilier al preşedintelui Richard Nixon pe probleme de securitate naţională, numit ulterior ministru de Externe al SUA, a scris de mână pe o adresă în care se propunea invitarea la Washington a lui Gierek, liderul comunist polonez: „Să spunem nu Poloniei. Ceauşescu trebuie să vină primul“. Ceauşescu a ajuns în SUA pe 3 decembrie 1973 la baza militară Andrews, fiind transportat cu elicopterul prezidenţial, direct pe peluza din faţa Casei Albe, unde au avut loc ceremoniile de primire. Pe timpul şederii la Washingon, delegaţiei conduse de Ceauşescu i s-a pus la dispoziţie reşedinţa Blair House, unde a fost primit imediat de Hendrich Johannes Witteveen, preşedintele Fondului Monetar Internaţional, şi Robert McNamara, preşedintele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, pe care Ceauşescu i-a presat cu clauza naţiunii celei mai favorizate. Separat de aceştia, Ceauşescu a fost vizitat de trei influenţi senatori americani: Henry Jackson, Abraham Ribicoff şi Eduard Kennedy. Apoi a mers el însuşi la Congresul SUA. După vizita la Congres, unde a şi conferenţiat, s-a semnat o declaraţia comună. Următoarea zi Ceauşescu a dedicat-o unei noi runde de discuţii cu preşedintele Nixon şi unei întâlniri cu jurnalişti americani. După-amiază, tot la reşedinţa Blair House, s-a întâlnit cu ministrul finanţelor George Schultz şi cu ministrul comerţului Frederick Dent.

Ceauşescu a părăsit capitala americană în dimineaţa celei de-a doua zi, făcând un adevărat tur de forţă prin patru state americane din nord-estul SUA. Prima oprire a făcut-o la sediul General Electric din Wilmingron, statul Carolina de Nord, unde a şi semnat un contract pentru Electroputere Craiova. De acolo a ajuns la Cleveland-Ohio, la o firmă producătoare de autobasculante şi maşini agricole de mare tonaj, aparţinând concernului White Motors Corporation, obţinând transfer tehnologic pentru Autocamioane Braşov. Seara Ceauşescu a poposit la Hartford, statul Connecticut, la renumitul centru de cercetări medicale în domeniul spitalicesc, unde a fost configurată arhitectura viitoarei reţele de spitale judeţene din România.

A doua zi, dimineaţa, a vizitat o fabrică de maşini unelte pentru oţel inoxidabil şi înalt aliat, de unde Ceauşescu a preluat reţeta şi a construit Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte, apoi a zburat spre New York şi s-a întâlnit cu oameni de afaceri americani, la sediul firmei Manufacturer Hanover Trust. După-amiază, Ceauşescu l-a primit pe Kurt Waldheim, secretarul general al ONU, pe David Rockefeller, preşedintele băncii Chase Manhattan, precum şi pe reprezentanţi ai cercurilor evreieşti din America. Nicolae Ceaușescu și-a scurtat vizita în SUA atunci când şi-a dat seama că nu mai putea obţine nimic pentru România.

Puteţi compara şi singuri eficienţa aceastei vizite, având ca reper pe cea din 2014 efectuată de premierul Victor Ponta pe continentul american sau pe cea a preşedintelui Traian Basescu la Washinton, din martie 2005.
Ceauşescu a continuat să promoveze cu perseverenţă interesul naţional şi în 1975 România a primit clauza naţiunii celei mai favorizate, iar un an mai târziu i s-a oferit şi regimul generalizat de preferinţe vamale (valabil în Europa de est numai în cazul României). Din acel moment, România a avut posibilitatea de a accesa credite nelimitate cu dobândă preferenţială de 2%. Nu pentru borduri sau terenuri de fotbal în pantă, ci pentru construirea de mari obiective industriale, aducătoare de profit şi de locuri de muncă. Încet, dar sigur, comerţul SUA cu România a ajuns în 1978 la peste un miliard USD, spre deosebire de cel al SUA cu URSS care era de doar 300 de milioane USD. Pentru comparaţie, în 2012 volumul schimburilor comerciale ale României cu partenerul strategic american a fost de 2,3 miliarde USD. În timp ce exporturile americane în Rusia din acelaşi an au fost de 10,6 miliarde USD, iar importurile americane din Rusia de 30 de miliarde USD.

Preluare: Vocea Rusiei / Autor: Valentin Vasilescu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.