La prânz, șomerul nu pune pe masă studii academice

Bursa locurilor de muncaTrăim în minciună! Problema este că nu putem trăi din ea. Până la urmă, ceva trebuie să punem pe masă… Absenţa locurilor de muncă şi creşterea persistentă a preţurilor prelungită pe un sfert de veac au fost cele două lame ale foarfecelui ce ne-a amputat nivelul de trai… şi o grămadă de speranţe. Iar lucrurile sunt mai dramatice decât le indică statisticile oficiale sau studiile alcătuite pe baza acestora.

Distrugerea locurilor de muncă ce a însoţit dezindustrializarea masivă a anilor ’90 nu a fost nicicând urmată de o recuperare la acest capitol. Piaţa muncii i-a expulzat pe români aiurea în lume, fie în Italia, Spania, Marea Britanie, chiar pe alte continente. Deschiderea aproape totală a României către capitalul occidental nu a fost urmată – aşa cum ni s-a promis – de vreo „năvălire” a investitorilor din Apus pentru construcţia unui nou sector industrial. Intrările de capital s-au oprit la jumătatea deceniului trecut odată cu criza finanicară internaţională şi cu înstrăinarea celor mai importante zone de extragere a rentei (distribuţii de electricitate, exploatare petrolieră, bănci).

Economia naţională nu este capabilă, de mai bine de zece ani, să creeze mai mult de apro­ximativ 4,5 milioane de locuri de muncă, cifră în jurul căreia s-a învârtit piaţa muncii peste va­lurile de creştere-recesiune şi peste ciclul de credit. Trei mi­lioane şi ceva în economia privată şi încă un milion şi ceva în aparatul bugetar. Cu fluctuaţii de câteva sute de mii, aceasta a fost realitatea.

Ce ne spune această cifră? Că în România şomajul este de 50%! Luaţi listele de vot de la alegerile din acest noiembrie! 18 milioane de persoane reprezintă populaţia adultă. Scădem de aici pensio­narii, tinerii de peste 18 ani angrenaţi încă în diverse forme de învăţământ, alte câteva sute de mii de români plecaţi în străinătate dar neprinşi în statisticile oficiale, apoi adunăm la locurile de muncă alte câteva sute de mii de slujbe „la negru”. Rezultatul exact acesta va fi: un şomaj de 50%! Aceasta este realitatea. Restul este design statistic.

Când în economiile dezvoltate şomajul este luat drept indicator de bine şi de rău pentru economie, raţiunea este lesne de înţeles. Atunci când este acti­vitate economică intensă, când există o efervescenţă investiţio­nală şi de proiecte, este nevoie de braţe de muncă; atunci când, însă, economia lâncezeşte, iar oportunităţile nu apar, cine să aibă de nevoie de muncitori? Din această perspectivă, şomajul real, cel de 50%, ne arată nu o economie românească slabă, ci una într-o stare dramatică.

Măsurat cu o riglă mincinoasă – care îi scoate arbitrar din forţa de muncă exact pe cei care sunt în cele mai disperate situa­ţii, pe cei care nu au mai văzut un fluturaş de muncă al unui angajator de ani buni – şomajul în România cică ar fi fost chiar în anii de criză de 7-8%, teoretic de două ori mai bun decât Spania, spre exemplu.

Dacă vrem să reparăm ceva sau măcar să înţelegem unde suntem în realitate, ce ne foloseşte să operăm cu asemenea indicatori distorsionaţi?! Şomajul structural al României este ocultat prin această excludere statistică a celor care „nu mai caută loc de muncă”.

Nu ştiu să plesnim de bine încât să ne permitem să avem aşa clase îngroşate de rentieri. Adevărul este exact opusul, că încetarea căutării unui loc de muncă de către categorii largi la limita excluziunii sociale arată precaritatea economiei naţionale. Realismul sceptic al celor care s-au izbit iar şi iar de eşecuri în căutarea unui loc de muncă este abia factorul care să ne alarmeze şi nu să îl ascundem sub metodologii statistice.

În America există deja conceptul de „muncitor descurajat”, cel care a renunţat să mai caute loc de muncă. Însăşi descrierea indică natura acestuia: nu pentru că este prea selectiv nu se angajează, ci tocmai pentru că este descumpănit de respingerile succesive.

La colocviile de politică monetară ale BNR a fost prezentat un studiu al unei direcţii specializate a băncii centrale privind „relaţia inversă dintre şomaj şi inflaţie în România”. Ca să traducem: când nu sunteţi mâncaţi de şomaj, numaidecât cumva vă lovesc scumpirile. Concluzia certificată de analiza aprofundată confirmă ceea ce înţelegeam pe cale empirică. Ceva mi s-a părut însă dezamăgitor la materialul respectiv întocmit de cercetători din cadrul Băncii Naţionale, poate şi cu zece ani mai tineri decât mine: faptul că această corelaţie inversă este surprinsă în funcţie de fantasmagoria şomajului de 7-8%. Pentru un studiu cu pretenţii cantitative, contează o diferenţă şi de la 7,2% la 7,3%… Cum să eludezi însă realitatea unui şomaj de 50%?! Păcat de atâta muncă în centralizarea atâtor date şi în calculele subsecvente, dacă totul se depărtează într-atât de mult de realitatea din piaţa muncii…

Adevărul este că, la prânz, şomerul nu va pune niciodată pe masă studii academice. Dacă nu şi-a încasat salariul, el se va considera şomer indiferent dacă este prins sau nu, ca atare, în statisticile oficiale. Când însă este şi fără loc de muncă, dar trebuie să mai suporte şi preţuri mărite, situaţia lui devine dramatică. Peter Schiff, fondatorul unei case de brokeraj de pe Wall Street, spune că marele noroc al populaţiei sărăcite sau fără locuri de muncă din timpul marii crize economice a anilor ’30 a fost acela că preţurile scădeau; combinaţia, însă, dintre absenţa unui loc de muncă şi scumpiri conti­nue este devastatoare. Este exact reţeta aplicată românilor în ultimii 25 de ani şi care este, pentru ei, peste orice putere de înţelegere.

Poate îi ajută studiul BNR…

Nu vreau să îi descurajez pe tinerii cercetători de la BNR. Sunt sigur că vor face de-acum încolo pe ani buni studii utile unde să analizeze şi cantitativ ceea ce în demersurile jurnalistice putem surprinde doar ca dinamică; totuşi să le amintim să nu piardă tabloul general, pentru că altminteri concluziile pot fi eronate.

Banca centrală nu are atribuţii în ceea ce priveşte combaterea şomajului şi nici nu trebuie să le aibă. Pe de altă parte, nici nu poate eluda realitatea unei populaţii active de facto 50% în şomaj. BNR are însă atribuţii în ceea ce priveşte inflaţia (creaţia abuzivă de mo­nedă şi credit din partea sistemului bancar având consecinţă principală scumpirile). Inflaţia este, de altfel, singura formă de hoţie care nu este anchetată de poliţie sau de procurori; aceasta cade în sarcina Băncii Naţionale, instituţia trebuind să fie garantul faptului că nu vom fi furaţi prin diluarea monedei. A sărăci prin inflatarea leului este chiar prea mult într-o ţară de şomeri…

Preluare: Curierul Național / Autor: Adrian Panaite

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.