„De lipsa noastră de vlagă trebuie să ne temem şi nu de vijeliile vremei de acum”

Elena Perticari Davila„Străinii, oricât ar fi ei, nu trebuie să fie nici judecătorii sau arbitrii, nici martori ori spectatori în procesele dintre noi. Deocamdată în faţa străinătăţii şi a nenorocirii, nu ne rămâne decât să ne prezentăm uniţi şi demni!” – Elena Perticari Davila.

„Trecem prin clipe din istoria noastră, în care chipul cum vom primi sentinţa soartei este de o importanţă covârşitoare pentru viitorul Neamului. Pentru intrarea noastră în război, ni se cerea chibzuinţă şi hotărâre; în timpul războiului era nevoie de tărie şi curaj; acum ni se cere, înainte de toate, demnitate. Primi-vom pacea, care ni s-a impus ca nişte sclavi, care cerşesc iertare, cu spinarea încovoiată şi cu surâsul umil pe buze, aşa cum primesc ţiganii chiar loviturile stăpânilor lor, oare o vom primi cu demnitate, cu capul sus, ca oamenii liberi care suportă o lovitură dureroasă dar care nu au nici iertare de cerut nici socoteală de dat pentru faptele lor? La Mărăşeşti am dat dovadă de însuşirile care au impus respect şi admiraţiei chiar duşmanilor noştri de atunci; să nu ne înfăţişăm acum lumei într-o postură care să provoace şi dispreţul acelora care caută să profite de dânsa. Vijeliile prin care trecem pot fi învinse oricât de năprasnice ar fi ele; cu condiţia să avem vlagă în noi; deci de lipsa noastră de vlagă trebuie să ne temem şi nu de vijeliile vremei de acum… Condiţiile de pace impuse, oricât de grele şi umilitoare ar fi ele, nu ne pot înjosi, tocmai fiindcă sunt impuse, fiindcă vin cu alte cuvinte, de afară de noi, de voinţa noastră; ceea ce însă ne poate înjosi, este chipul cum le primim, sunt simţemântele pe care le manifestăm în acest prilej, căci acestea sunt ale noastre… ai crede, după unele manifestări din presa de azi, că războiul a avut loc între noi; şi că unii dintre noi suntem vânzătorii şi alţii învinşii; ai crede că pentru unii din noi, duşmanii noştri de eri nu erau consideraţi ca atare nici când oştirile noastre stăteau faţă în faţă la Mărăşeşti.

Dar pentru Dumnezeu, să ne dezmeticim! Războiul care a luat sfârşit, orice greşeli s-ar fi făcut, şi orice vinovaţi ar fi în unii sau alţii, este şi rămâne războiul întregului popor român, pentru înfăptuirea unei năzuinţi naţionale; şi gloria armatei e gloria întregului neam românesc. Nu pentru cutare sau cutare politician şi-au dat atâţia eroi viaţa ci pentru Neamul Românesc şi pentru preamărirea lui. Oh! rămâne desigur şi multă umbră, avem mult, de lucru, mult de îndreptat şi mult de curăţit; dar s-o facem între noi şi numai între noi; când vom fi singuri, când a ne tămădui rănile nu va însemna a ne da în spectacol, când nu vor profita alţii de crepăturile blocului nostru, pentru a se infiltra şi a ne sfărâma, dispreţuindu-ne.

Străinii, oricât ar fi ei, nu trebuie să fie nici judecătorii sau arbitrii, nici martori ori spectatori în procesele dintre noi. Deocamdată în faţa străinătăţii şi a nenorocirii, nu ne rămâne decât să ne prezentăm uniţi şi demni” – Scrisoare semnată de Elena Perticari Davila (1865-1951), fiica doctorului Carol Davila şi a Ancăi Racoviţă (Ana Golescu, fiica lui Dinicu Golescu).

Documentul original poate fi găsit la Serviciul Judeţean Argeş al Arhivelor Naţionale, fond Elena Perticari Davila, mapa VIII, doc. 28, f.1-3.

Elena şi soţul ei, Ioan Perticari, au fost desemnaţi de Casa Regală pentru educarea prinţesei Elisabeta şi a prinţului Carol. Elena Davila s-a născut în 1865, mama sa fiind fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei Golescu (fiica lui Dinicu Golescu). A copilărit la conacul Goleștilor împreună cu Alexandru Davila, fratele său mai mare cu trei ani. A moştenit de la mama sa dragostea pentru oameni, pentru ţărani în special, pentru copiii neajutoraţi, iar de la tatăl său puterea de muncă şi dragostea de ţară.

Elena Perticari Davila a dorit înfiinţarea unui muzeu local la Izvorul de Sus, donând câteva obiecte de mare valoare. Tot aici, a înfiinţat o şcoală de arte şi meserii, unde elevii învăţau dulgheritul, fierăritul şi olăritul. A contribut la înfiinţarea Muzeului de la Goleşti, pentru care a făcut o donaţie, încât toate casele Goleştilor, parcul şi grădina să fie conservate. A ridicat în comuna argeșeană Izvoru un monument în memoria eroilor căzuţi pentru apărarea independenţei ţării şi reîntregirea României.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Elena Perticari Davila a primit la cantina şcolară din Izvoru de Sus peste 20 de copii săraci din sat şi copii ai refugiaţilor din Moldova, iar în 1945 încă 150 de copii de refugiaţi, pe care i-a ţinut până în 1947.

La 30 aprilie 1861 Carol Davila s-a căsătorit cu Ana Racoviță, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia.

În centrul comunei Izvoru, situată pe șoseaua Piteşti-Alexandria, se află Conacul familiei Perticari Davila. Complexul de clădiri este amplasat în mijlocul unui frumos parc, amenajat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conacul a fost construit în 1927 de către generalul Ioan Perticari şi soţia sa, Elena, fiica generalului Carol Davila. Complexul a constituit un adevărat centru cultural şi social, atât la nivel regional, cât şi naţional, prin eforturile proprietarilor înfiinţându-se în zonă spitale, şcoli, grădiniţă, cantină pentru săraci, şcoală de arte şi meserii. Numele conacului este cunoscut şi pentru faptul că aici, Carol al II-lea, viitor rege al României, a fost introdus în arta mânuirii armelor de către generalul Perticari.

Jean Perticari, un boier din Izvoru căsătorit cu fiica lui Carol Davila, a construit conacul de la Izvoru în stil germanic, iar parcul din curte a fost realizat de un peisagist francez. Jean Perticari, soţul Elenei Davila, a devenit aghiotantul regelui Ferdinand, iar soţia sa, doamna de onoare a reginei Maria. Drept urmare, familia regală obişnuia să vină de foarte multe ori la Conacul Perticari, alături de alte personaje marcante pentru istoria interbelică a României. Odată cu naţionalizarea, conacul a fost abandonat, servind de-a lungul vremii pe post de casă de copii, ba chiar şi sediu de CAP. Acum însă este în paragină și asta pentru că descendenții familiei Perticari nu au cerut retrocedarea conacului după 1989, aceștia fiind stabiliți la Paris.

Elena Perticari Davila a studiat la Stuttgart, unde a frecventat cursurile Facultății de Geografie și ale Facultății de Medicină. Datorită familiei sale și poziției pe care o ocupa la curte, Elena ajunge să fie invitată, în vara lui 1882, ca domnișoară de onoare pe lângă regina Elisabeta. În acel an o întâlnim aici alături de Lucia Ghica, o „moldoveancă de neam, mărunțică, palidă, cu păr negru și ochi mari, albaștri, de o grație aristocratică desăvârșită”, așa cum o descrie ea în volumul său «Povestea vieții mele», de Eufrosina Grădișteanu, „foarte frumoasă și impunătoare, cu un minunat păr lung și blond”, de Maria Assan și de Titina Theodory – fiica medicului Curții. A scris «Amintiri din copilărie» și «Povestea vieții mele», volume autobiografice de referință pentru viața de la curtea regală a României.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.