Pieile roșii – drama unei civilizații

Pieile rosiiS-a spus de multe ori, și timpul a confirmat-o, din păcate, că istoria s-a scris, în cea mai mare parte a ei, în urma războaielor și a ciocnirilor violente dintre civilizații. O axiomă simplă și cinică a evoluției, în care cei mai slabi au fost întotdeauna asimilați sau exterminați de cei mai puternici și în care justețea acțiunilor a fost tranșată prin forța armelor de partea învingătorilor.

Probabil că pentru mulți dintre cei care citesc acest articol, conflictul dintre pieile roșii (nativii nord-americani) și grupurile de coloniști europeni metamorfozați în cowboy, încă mai reprezintă acel element tipic filmelor western sau al romanelor de aventuri scrise de Karl May sau James Fenimore Cooper. În fond, o întreagă literatură sprijinită, mai târziu, de grandioasele producții hollywoodiene, avea să ajute la formarea imaginii idilice a unui Vest Sălbatic bântuit de grupuri de pistolari rebeli aflați veșnic în conflict cu autoritățile și cu sângeroasele triburi de indieni, de atacuri asupra diligențelor și de spectaculoasele curse după aur.
Realitatea este însă alta. Dincolo de pitorescul Wild West-ului comercial se află unul dintre cele mai tragice și mai controversate episoade din întreaga istorie a teritoriilor nord-americane. Un episod în care nici timpul, nici mistificările și nici măcar oțelul armelor nu au putut șterge din memoria colectivă tabloul masacrelor comise, de cele mai multe ori în numele civilizației.

Departe de a da verdicte, Descoperă vă invită să aflați adevărul despre cele mai importante aspecte ale conflictului dintre amerindieni și coloniștii americani, dar și despre figurile istorice care au influențat, într-un fel sau altul, istoria Lumii Noi.

Soluția finală

Dacă relațiile dintre primii coloniști și nativii nord-americani aveau să fie marcate, inițial, de o bună înțelegere, situația se va schimba radical, odată cu declararea independenței Statelor Unite față de Imperiul Britanic în 1776 și sosirea în număr mare a imigranților europeni, dornici să înceapă o nouă viață pe continentul american. Uitând, practic, de vechea alianță cu pieile-roșii și de asigurările oferite acestora cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului, guvernul de la Washington va adopta o nouă politică cu privire la statutul amerindienilor, politică ce avea să degenereze într-un lung și sângeros război.
Scânteia care va aprinde conflictul o va constitui controversatul decret din 1830, emis de președintele american Andrew Jackson, ce susținea înlăturarea populațiilor băștinașe de pe teritoriile tradiționale „pe cale diplomatică sau prin forță”. Programul, numit adesea de Jackson drept „Soluția finală”, prevedea cumpărarea de la nativi a terenurilor aurifere din sudul Statelor Unite sau, în caz contrar, strămutarea silită a acestora în zonele vestice ale țării, lipsite de interes, în acel moment, pentru coloniști.
Misiunea de îndeplinire a planului îi va reveni succesorului lui Jackson, președintele Martin van Buren, cel care va renunța la retribuțiile bănești inițiind, în schimb, o serie de intervenții armate împotriva indienilor cherokee, care se vor solda cu 45.000 de deportați și peste 4.000 de victime.
Opoziția celorlalte triburi amerindiene și escaladarea conflictului aveau să ducă, în schimb, la transformarea ostilităților într-un veritabil război etnic. Nici măcar aparenta diplomație nu mai putea disimula intențiile celor două tabere, atâta vreme cât cinicul slogan „un indian bun este un indian mort” ajunsese să fie promovat chiar și în presa vremii. Reprezentativ rămâne discursul generalului Oliver Otis Howard, cel care, însărcinat în 1877 cu înlăturarea nativilor Nez Perce din zona statului Washington, va susține uciderea bărbaților indieni „oricând și oriunde vor fi găsiți”. De altfel, Howard avea să îi urmărească pe aceștia cale de peste 2.000 de kilometri, până la granița cu Canada, acolo unde mai puțin de o treime dintre cei 6.000 de amerindieni Nez Perce avea să mai supraviețuiască.
Avea să se ajungă până acolo încât copiii nativilor să fie smulși cu forța de lângă părinți, de unde să fie trimiși în școli speciale, în care simpla folosire a limbajului tradițional să atragă pedepse severe. Zeci de limbi și de tradiții străvechi se vor pierde în acest proces de „civilizare” a nativilor, a căror cultură trebuia interzisă „pentru propriul lor bine”.

Sitting Bull și bătălia de pe râul Little Bighorn

Sitting Bull portretAșa cum era de așteptat, riposta triburilor indiene avea să fie una sângeroasă. Represaliile acestora la adresa „albilor” vor duce deseori la atrocități ale căror victime erau deopotrivă soldați și civili.
Probabil cea mai cunoscută bătălie a războiului dintre armata Statelor Unite și trupele amerindiene va avea loc la 25 iunie 1876, în apropierea râului Little Bighorn, din statul Montana.
Puțini știu ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi, și asta pentru că nici unul dintre soldații americani nu avea să supraviețuiască atacului indienilor Sioux. Dovezile arheologice au început să fie scoase la suprafață abia de curând și, mai mult, să contrazică tot ceea ce se crezuse până în prezent. Poveștile transmise prin intermediul presei de atunci aveau în centru Divizia a 7-a de cavalerie a Armatei Statelor Unite, condusă pe atunci de colonelul George Armstrong Custer, cel a cărui misiune consta în capturarea liderilor rebeli Sitting Bull și Crazy Horse, și anihilarea trupelor conduse de aceștia.
Bătălia de la Little Big Horn avea să ducă, în schimb, la distrugerea completă a Diviziei a 7-a. Cel mai probabil, colonelul american, dornic de glorie s-ar fi aruncat în luptă asupra a nu mai puțin de 9.000 de războinici Sioux, Cherokee și Arapaho, în ciuda avertismentelor primite de la iscoadele sale. Niciunul dintre cei aproape 700 de cavaleriști și de insoțitori civili ai expediției nu avea să supraviețuiască atacului sinucigaș. Ca o ironie a sorții, singurul supraviețuitor al luptei ar fi fost „Comanche”, calul unuia dintre ofițerii americani, singurul din câte se știe că ar fi avut numele unui trib indian.
Conștient de faptul că sorții îi sunt defavorabili, în ciuda victoriei de la Little Bighorn, și dorind probabil să își protejeze oamenii de eventualele repercusiuni, Sitting Bull decide să se predea armatei americane împreună cu fiul sau de 17 ani, Crow Foot. Ambii vor fi uciși de către miliția locală la scurt timp după ce au fost arestați. Crazy Horse, participant și el la bătălia de la Little Bighorn,  avea să fie ucis într-un mod asemănător, în același an.

Masacrul de Wounded Knee

Masacrul de Wounded KneeMasacrul care a avut loc la 29 decembrie 1890, numit încă de mulți americani „Bătălia de la Wounded Knee”, reprezintă ultimul conflict major între indienii Sioux și armata americană.
Trecuseră deja 14 ani de la bătălia de la Little Bighorn, atunci când ultimii membri ai rezistenței Sioux (circa 120 de bărbați alături de 230 de femei și copii) decid să accepte oferta guvernului american de a se muta în statul Nebraska, într-una dintre rezervațiile puse la dispoziție de acesta. Escorta grupului condus de căpetenia Big Foot, fratele lui Sitting Bull, urma să fie asigurată de către un număr de 500 de soldați din aceeași Divizie a 7-a de cavalerie.
Ceea ce a urmat întrece însă orice putere de imaginație. La numai câțiva kilometri de la plecare, grupul soldaților americani a înconjurat micuța comunitate indiana și le-a cerut membrilor acesteia să predea armele. Panica a pus stăpânire pe indienii deja alertați de starea de ebrietate a unora dintre cavaleriști, iar refuzul acestora de a se dezarma a fost urmat de o adevărată execuție. Înarmați cu mitraliere și tunuri cu foc rapid, soldații au ucis în numai câteva minute pe marea majoritate a nativilor Sioux.
Cadavrele au fost lăsate să zacă timp de două zile în zăpadă până când membrii Diviziei a 7-a au recrutat câțiva civili care să le așeze într-o groapă comună. Prețul pentru această muncă morbidă a fost de doi dolari pentru fiecare indian înhumat.
În raportul oficial al armatei  reiese faptul că soldații au acționat în legitimă apărare. Nu mai puțin de 20 de decorații „Medalia de Onoare” au fost acordate celor care au participat la „Bătălia de la Woudend Knee”.  Primele reacții au apărut de abia în 1970, atunci când istoricul american Dee Brown a dezvăluit adevărul despre masacrul care a avut loc în ziua de 29 decembrie 1890.

FACTS

Amerindieni in Al Doilea Raboi MondialDeși 64.000 de nativi Sioux au luptat în armata americană în timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, numai 4 Medalii de Onoare au fost oferite acestei comunități

Se estimează că în momentul debarcării lui Columb pe coasta Cubei, în 1492, în America de Nord trăiau circa 60.000.000 de amerindieni. Ultimul recensământ arată că numărul acestora se ridica la maxim 2,7 milioane.

Un scandal enorm a cuprins SUA în ianuarie 2008, atunci când membrii comunității Sioux au cerut separarea de Statele Unite ale Americii și crearea Republicii indienilor Lakota (adevăratul nume al nativilor Sioux). Printre revendicările acestora se numara și retrocedarea a nu mai puțin de 24,3 milioane de hectare de teren din circa cinci state americane.

Guvernul american finanțează construcția celei mai mari sculpturi din lume care să îl înfățișeze pe liderul Sioux, Crazy Horse. Sculptura este realizată în Dacota de Sud, dintr-un întreg munte, și se estimează că în momentul finalizării aceasta va depăși ca dimensiuni sculpturile celor patru președinți de la Muntele Rushmore

Obiceiul macabru de a scalpa victimele (tăierea pielii de pe craniu), celebru printre amerindieni, se pare că este o invenție spaniolă. Conquistadorii ar fi plătit mercenarii indieni după numărul de scalpuri colectate în timpul raidurilor.

Geronimo – o legendă americană

Geronimo„Nu pot crede că noi, indienii, suntem inutili, așa cum ni se spune. Altfel, Dumnezeu nu ne-ar mai fi creat” – Geronimo

Autoritățile americane aveau să-l numească „cel mai rău indian care a trăit vreodată” și, timp de 25 de ani, Geronimo a fost considerat Inamicul Public Numărul Unu în Statele Unite ale Americii. 40 de milioane de dolari va cheltui SUA și peste un sfert din armata sa va fi mobilizată pentru prinderea căpeteniei apașe și a celor 37 de acoliți ai săi. Privit, pe de altă parte, de către semenii săi, ca un simbol al rezistenței amerindiene în fața expansionismului american, Geronimo, pe numele său adevărat, Goyathlay, continuă să rămână, la aproape un secol de la moartea sa, una dintre cele mai controversate figuri ale așa-numitelor Războaie Indiene.
Geronimo s-a născut în 1829 în apropierea statului american Arizona (pe atunci teritoriu al Mexicului), într-o perioadă în care escaladarea conflictelor dintre nativii americani și coloniști părea să atingă apogeul. Era momentul în care președintele american, Andrew Jackson semna controversatul decret ce prevedea expulzarea pieilor roșii de pe teritoriile tradiționale și deportarea lor în rezervațiile puse la dispoziție de către autorități.
Urmând spiritul războinic al nativilor Sioux sau Cherokee, ai căror lideri legendari Sitting Bull, Crazy Horse sau Kicking Bear se antrenaseră deja în lupte sângeroase cu armata americană, Apașii din sudul Statelor Unite purtau deja propriul război cu autoritățile mexicane, ale căror tendințe expansioniste urmau întocmai exemplul vecinilor din nord.
Așa cum el însuși avea să declare, Geronimo nu fusese nicicând sortit să devină o căpetenie militară, cu atât mai mult cu cât viziunile extatice pe care le avusese încă din perioada copilăriei îl anunțau ca pe un viitor lider spiritual al semenilor săi. Crescut sub influența vechilor tradiții apașe, tânărul vraci părea, mai degrabă, mânat de sentimente pacifiste pe care, nu o dată, încercase să le impună celor care îi ascultau învățăturile.
Totul avea să se schimbe în dimineața zilei de 5 martie 1851, atunci când o companie mexicană formată din 400 de soldați, aflată sub comanda colonelului Jose Maria Carrasco, va ataca tribul Chiricahua. Profitând de lipsa bărbaților, plecați la vânătoare, soldații vor masacra, practic, pe cei mai mulți dintre săteni, în marea lor majoritate femei și copii. Pierderea lui Geronimo avea să fie una dintre cele mai grele, printre victimele atacului numărându-se mama, soția și cei trei copii ai săi.
Urmarea atacului va fi o sângeroasă vendetă în care războinicii apași, sprijiniți de triburile aliate, vor transforma nordul Mexicului într-un adevărat teatru de război. Geronimo însuși avea să se remarce prin furia oarbă ce îl mâna, de cele mai multe ori, să se arunce în fața gloanțelor înarmat numai cu un cuțit. Neatins, în mod miraculos, de tirul armelor mexicane, el va întări credințele apașilor conform cărora, noul lor lider, aflat sub protecția divină, nu putea fi ucis de către armele de foc ale albilor.
Atacurile nativilor Chiricahua se vor solda cu sute de victime în rândul soldaților mexicani, dar și în rândul civilor, fapt ce va determina o ripostă în forță a autorităților. Conflictul surd dintre cele două părți va duce la izgonirea apașilor în Statele Unite ale Americii, acolo unde guvernul american, antrenat deja în luptele cu nativii Sioux, îi va declara drept proscriși și va începe o întreagă campanie de capturare a supraviețuitorilor.
Liderul apaș va întări mitul invincibilității sale, purtând un război de gherilă în care armata americană se va dovedi neputincioasă în fața sa și a celor 37 de războinici care îl însoțeau. Mișcarea lui Geronimo avea să capete curând tenta unei adevărate mișcări de eliberare a Apașilor, numărul însoțitorilor săi crescând cu fiecare victorie a sa. Luptele cu trupele guvernamentale vor dura nu mai puțin de 25 de ani, timp în care numărul victimelor americane va atinge ordinul miilor. Statele Unite se vor vedea nevoite să cheltuiască peste 40 de milioane de dolari, sumă exorbitantă la acea vreme, pentru anihilirea rebelilor. Deși un sfert din armată fusese mobilizată în acest scop, numărul indienilor uciși sau capturați nu va depăși câteva zeci. Însuși Geronimo avea să fie arestat de șapte ori, reușind de fiecare dată să evadeze spre exasperarea autorităților incapabile să găsească o soluție pentru stoparea conflictului.
Conștient probabil de sorții nefavorabili, și obosit de luptele care duraseră aproape trei decenii, liderul apaș își va negocia predarea printr-un gest sfidător, dictând practic condițiile renunțării sale la luptă. Cu toate acestea, promisiunile guvernului american vor fi încălcate la scurt timp după semnarea armistițiului, apașii fiind mutați în lagăre, în aridele rezervații din Oklahoma.
Umilințele la care vor fi supuși amerindieniivor fi cumplite. Incapabili să cultive pământul pus la dispoziție de autorități, apașii se vor vedea nevoiți să trăiască din mila acestora. Geronimo însuși va fi nevoit să își câștige existența vânzând suveniruri sau expunându-se în spectacole de circ în care își juca propriul rol. Într-o scrisoare emoționantă adresată președintelui Theodor Roosevelt, Geronimo îi cere dreptul de a mai vedea o dată Arizona și de a înceta persecuțiile „la adresa unui bătrân care deja a fost pedepsit prea mult”. Cererea îi va fi refuzată, iar liderul apaș își va găsi sfârșitul în lagărul din Oklahoma, la vârsta de 80 de ani, în urma tuberculozei care îl măcinase în ultimii ani de viață.
Nici măcar osemintele sale, înhumate în Cimitirul Prizonierilor de Război, nu aveau să se bucure de odihna veșnică, acestea fiind profanate și, în parte, sustrase de către un grup de studenți, membri ai unei frății secrete de la Universitatea americană Yale.

Dansul Spiritelor

Dansul SpiritelorSângeroasele lupte dintre autoritățile americane și amerindieni avea să dea naștere unei mișcări misterioase și controversate, a cărei interpretare ambiguă avea să ducă la unul dintre cele mai mari masacre din istoria Americii de Nord, atacul de Wounded Knee. E vorba de Dansul Spiritelor, un dans ale cărui valențe le depășeau chiar pe cele religioase.
Deși tradițiile străvechi amerindiene includeau dansurile rituale în cerc, noua credință avea să le confere o aură mistică, neînțeleasă de către autorități, și interzisă pentru multă vreme.
Primele mențiuni despre practicarea acestui dans aveau să apară în 1889, atunci când liderul spiritual al nativilor Paiute, Wovoka, va începe să predice o nouă religie pe care se spune că ar fi învățat-o în urma unei viziuni extatice. Adoptată rapid de către indienii Sioux, aceasta impunea non-violența și conviețuirea pașnică dintre amerindieni și coloniști. În schimb, șamanul Paiute le cerea supușilor săi să execute periodic așa numitul Dans al Spiritelor, singurul, în accepțiunea sa, care ar fi putut duce la îmbunarea zeilor și la îndepărtarea oamenilor albi, pe cale pașnică, de pe teritoriile americane.
Dansul avea să nască numeroase controverse în rândul autorităților, acolo unde începuse să fie privit, din ce în ce mai mult, ca o amenințare la adresa siguranței statului. Și asta deși scepticii nu vedeau în acest ritual decât o formă pacifistă de manifestare, asemănătoare credințelor creștine care prevedeau a doua venire a lui Iisus și trezirea la viață a tuturor celor dispăruți de-a lungul timpului.
Pretextul care avea să ducă la interzicerea Dansului Spiritelor îl va constitui convingerea indienilor că prin perpeturarea acestui ritual vor atrage bunăvoința divină, care îi va face invincibili în fața gloanțelor. În ciuda interdicțiilor, nativii americani vor continua să practice misteriosul dans chiar și în fața soldaților americani, așa cum s-a întâmplat la scurt timp înainte de comiterea Masacrului de la Wounded Knee.
Deși datele despre conflictul care a dus la masacrarea ultimilor rebeli Sioux sunt contradictorii chiar și astăzi, la peste un secol de la producerea sa, se pare că amerindienii executaseră Dansul Spiritelor chiar lângă tabăra în care era campată Divizia a 7-a de cavalerie, un motiv în plus pentru cavaleriști de a comite abominabilul asasinat în masă de la Wounded Knee.

Facts

Masacrul de la Wounded Knee reprezintă finalul oficial al Războaielor Indiene. Acestea au început încă din 1622, deși conflictele au fost sporadice până în 1830, anul decretului care prevedea deportarea amerindienilor.

Din grupul studenților care au profanat osemintele lui Geronimo făcea parte și tânărul George H. W. Bush, nimeni altul decât bunicul președintelui american George W. Bush.

Liderul spiritual Paiute, Wovoka, era cunoscut și sub numele de Jack Wilson, fiind crescut la ferma unui fermier american după asasinarea părinților săi. A învățat doctrina creștină care l-a influențat în conceperea Dansului Spiritelor.

Kicking Bear a fost liderul Sioux care a adoptat Dansul Spiritelor și care a inoculat credința că amerindienii pot deveni intangibili în fața gloanțelor.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.