Valsul marionetelor

Klaus Iohannis Victor PontaDupă circul electoral, realitatea politică revine în galop. Valsul marionetelor s-a decis, Johannis a câştigat concursul pentru cel mai sexy dintre prezidenţiabili… Pe de o parte, o caricatură de Mickey Mouse, pe de altă parte, un Schwarzenegger de provincie, mai aproape de publicitatea la o pastă de dinţi decât de domnul Muşchi-Terminator şi fost guvernator al Californiei. În sfârşit, fiecare ţară generează ce material uman poate, şi nu acela pe care pretinde că-l vrea. Francezii au dat lumii o altă marionetă, Hollande-Flamby – nu este foarte glorios, fiindcă noi nu suntem foarte glorioşi. Oricum, aceasta nu are decât o importanţă relativă pentru ceea ce a devenit România după decembrie 1989, o colonie a Washingtonului şi Bruxellesului, politica sa este de acum hotărâtă de către Departamentul de Stat şi FMI în privinţa marilor opţiuni politico-economice, iar de Bruxelles în privinţa jandarmeriei cotidiene.

În schimb, ceea ce apare astăzi în lumina cea mai crudă şi mai violentă este discursul pseudoelitelor, ceea ce numesc lumpenul intelighenţiei, un discurs dezlănţuit graţie binecuvântării pe care i-au acordat-o „telectualii” în vogă de 25 de ani, discurs al rasismului de clasă. Dar altminteri se înşeală cei care vorbesc despre fascism în legătură cu remarcile lui HRP sau Mândruţă şi ai atâtor altora. Fascismul este fundamental etnicist şi rasist, iar discursul lor nu este aşa. Nu i-am auzit niciodată să critice liberalismul de şantaj al UDMR, politica proprietarilor sau antreprenorilor unguri bogaţi, politica băncilor ungare în Transilvania, retrocedările scandaloase acordate fostelor instituţii sau personalităţi maghiare, precum Palatul Bánffy, care adăpostea Muzeul de arte frumoase din Cluj. Este ca şi cum cu ocazia Restauraţiei în Franţa, după Napoleon, Ludovic al XVIII-lea ar fi dat înapoi toate palatele vechilor familii nobiliare. Monarhia le-a despăgubit cu ceea ce s-a numit „miliardul emigranţilor”. Nici Ungaria, nici Republica cehă n-au îndrăznit o asemenea politică a deposedării de valori imobiliare devenite de mult patrimoniu al naţiunii.

Discursul urii s-a generalizat contra persoanelor în vârstă trăind din pensii mici, contra oamenilor săraci de la sate, din oraşele mici, din cartierele abandonate ale oraşelor mari, contra evacuaţilor obligaţi să vieţuiască în stradă, iar în completare ura deversată asupra tinerilor care au devenit conştienţi că mai mult de 50% din populaţia românească nu mănâncă atunci când îi este foame, asemenea discursuri nu sunt nimic altceva decât discursuri de clasă care împroaşcă această ură binecunoscută a burgheziei şi a oamenilor săi de încredere faţă de clasele periculoase. Citind consideraţiile lui HRP, ale celor de la În linie dreaptă, ale lui Tismăneanu şi ale multor altor corifei ai liberalismului economic cel mai dur (corifei care sunt în cea mai mare parte funcţionari sau angajaţi figurând pe statele de plată ale banului public ori semipublic), parcă aud cuvintele versaillezilor pregătiţi să-i înfrunte pe comunarzi și să-i extermine pe toţi, şi anume că o făceau fără nicio stare sufletească.

Totuşi, ceea ce conferă un ton singular acestui discurs în România este că-l promovează nu aceia care ar mai putea supravieţui încă din vechea aristocraţie românească, un Paleologu spre exemplu, al cărui stil distins şi oarecum trufaş îl apreciez. Acest discurs al urii de clasă îl ţin parveniţii postcomunismului, care sunt în cea mai mare parte fie privilegiaţii anilor ceauşişti, fie copiii acestor privilegiaţi. Fostele-noile elite, „ciocoii noi” postmoderni ai căror bunici trăiseră la curul vacilor şi pe care regimul comunist îi promovase prioritar (dosarele bune), ai căror părinţi nu s-au remarcat ca disidenţi înarmaţi cu un curaj neîmblânzit, ci s-au comportat mai curând ca suflete netulburate în laşitatea lor, supuşi dictatelor PCR, cei care rezistau din dormitorul lor sub plapumă sau din bucătărie între ciorbă şi tocăniţă, sau chiar disidenţii cu burse de studii în Republica Federală Germania şi care scriau scrisori de o cuminţenie slugarnică pentru a cere iertare şefului când îşi luaseră din întâmplare vreo libertate de la linia culturală oficială, cei care şi-au obţinut diplomele în România comunistă şi care, după decembrie 1989, urlă că România comunistă nu a fost decât un deşert cultural. Dacă ar fi fost cinstiţi în discursul lor, ar fi trebuit să-şi reînceapă studiile şi să-şi ia din nou diplomele în străinătate, în universităţi a căror calitate e recunoscută de secole câteodată. Întreaga falsitate a oamenilor care cheamă la ură de clasă se măsoară aşadar prin aceea că de fapt ei se tem îngrozitor ca o generaţie tânără ce nu a cunoscut comunismul, pentru care ţara se rezumă în prezent la „No future” în afara emigraţiei, să nu le spună public: „Sunteţi impostori, plecaţi! Regele e gol, nu există în principiu nimic care l-ar putea proteja de mânia populară”. Se ştie, de la Freud încoace, că nu se poate produce negare în permanenţă, într-o zi vine momentul a ceea ce a fost refulat, iar atunci, uneori, acest lucru face rău.

Bucureşti, 25 noiembrie 2014

Autor: Claude Karnoouh

Traducerea: Alexandru Mamina

Preluare: argumentesifapte.ro

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.