Apariţia grupului revizioniştilor

Arthur Robert Butz - The Hoax of the Twentieth CenturySunt necesare unele clarificări conceptuale. Noţiunile „revizionism“ şi „negaţionism“ nu sunt echivalente, cum vor să inducă în gândirea opiniei publice exterminaţioniştii, propagandiştii holocaustişti, adepţi ai născocirii „exterminărilor”. Revizionismul ca formă teoretică de exprimare este atitudinea şi practica „teoretică“ a istoricilor şi cercetătorilor care susţin că, în domeniul ştiinţei şi, mai ales în domeniul istoriei, nu există dogme, aspecte „bătute în cuie“ şi trebuie revizuite, îndreptate, corectate ideile care au stat la baza susţinerii concepţiilor iniţiale. Când se ajunge la faza necesităţii schimbării paradigmei explicative, se instituie o etapă de „criză“ teoretică, până se clarifică noua formă teoretică explicativă după care se va ghida ştiinţa respectivă. Cuvântul „critică“ are sensul său propriu şi clar, conţinut cu o tentă ironică şi în titlul lucrării lui Marx şi Engels, «Sfânta familie. Critica criticii critice»: criticarea unor idei, situaţii etc. va fi succedată, la rândul ei, de o critică a acestei critici, care, ulterior, va fi şi ea criticată după ce vor apărea explicaţii noi, mai apropiate de adevăr, şi aşa mai departe, până se va „ajunge“, asimptotic, la o valoare apropiată de adevărul absolut. Un exemplu peremptoriu este teoria atomului, care, de la Democrit până la teoria cuantică din zilele noastre, a suferit foarte multe critici, adică revizuiri succesive ale teoriei şi, cum se ştie, modificări. Şi chiar acum se ştie că este perfectibilă, fiindcă este foarte posibil să mai existe şi să mai fie descoperite particule noi ale atomului. Desigur, în Istorie ajungerea la cunoaşterea adevărului absolut este adesea imposibilă, cu atât mai mult când este vorba de un trecut îndepărtat, cu privire la care lipsesc dovezi documentare şi materiale care să ateste o supoziţie, o afirmaţie sau alta emisă iniţial.

O ilustrare plastică a acestei atitudini ştiinţifice de căutare şi de găsire a adevărului prin metoda criticistă este stabilirea valorii numărului „Pi“ din geometrie, adică valoarea raportului dintre diametrul cercului şi circumferinţa lui. În calculele obişnuite – cum ar fi, de exemplu, la construirea unui butoi, la aflarea capacităţii butoiului, al unui rezervor sferic de lichide, sau la trasarea unui cerc ornamental într-un parc etc. – se foloseşte valoarea de 3,14, care este considerată ca suficientă şi adevărată pentru precizia acestui gen de operaţii. Dar, din punct de vedere matematic strict teoretic, această valoare este riguros falsă. Pentru a o corecta, se calculează mai multe zecimale: 3,1415, pentru a-i da mai multă precizie, în comparaţie cu valoarea anterioară; dar şi aceasta este riguros falsă în comparaţie, de exemplu, cu valoarea 3,141592; şi tot aşa, adăugând din ce în ce mai multe zecimale: 3,14159265; 3,1415926535; sau 3,1415926535897; apoi, tot mai multe altele: …3,1415926535897932384… Fiecare dintre aceste valori, luată în parte, este riguros falsă, dar fiecare dintre ele este mai adevărată decât cea anterioară, cu mai puţine zecimale. Ca atare, putem conchide, în baza raţionamentelor analizei matematice, că „adevărul absolut (asimptotic) este limita către care tinde un şir infinit de afirmaţii false“ – ca să folosesc această exprimare paradoxală a lui Imre Tóth! Acesta este spiritul de gândire dialectică pe care se bazează metoda revizionistă. Şi, în spiritul dialecticii lui Marx – care începe la Heraclit din Efes, continuă cu Democrit, Lucrețius, Sfântul Augustin, Nicolaus Cusanus, Immanuel Kant, Georg W.F. Hegel ş.a. -, cred că ar fi mai bine să înlocuim cuvântul revizionism cu cel derivat de aici şi mai potrivit, criticism. De altfel, cum mai ştiu unii, Kant a scris o serie deCriticifundamentale: «Critica raţiunii pure», «Critica raţiunii practice», «Critica puterii de judecată», care sunt cărţi indispensabile ale filozofiei, intrate în circuitul valorilor culturii universale şi pe care s-a bazat instruirea, educaţia filozofică dialectică a lui Marx. Şi vă rog să reţineţi că am spus „în spiritul dialecticii lui Marx“ şi nu „în spiritul dialecticii marxiste“, fiindcă nu este acelaşi lucru: la o Adunare Generală a Internaţionalei Comuniste, când i-a auzit pe cei din prezidiul adunării că invocau „marxismul“, însuşi Marx a declarat că, în ceea ce îl priveşte, el, Marx, „nu este marxist“! Apoi, Kevin MacDonald vorbeşte despre …„revizionismul“ lui Vladimir Jabotinsky. „În interiorul Israelului s-a produs, în ultima vreme, o transformare în direcţia celor mai radicale, mai etnocentrice şi mai agresive elemente ale populaţiei. În timpul anilor ’20-’40, adepţii lui Vladimir Jabotinsky („revizioniştii“) erau în avangarda sionismului, cu agresivitatea şi naţionalismul lor rasist şi strident, dar ei erau o minoritate înăuntrul mişcării sioniste luate în întregul ei. Revizionismul a avut câteva caracteristici tipice mişcărilor politice şi intelectuale jidăneşti influente din secolul al XIX-lea – trăsături pe care le împărţea cu alte forme de iudaism tradiţional. Asemenea iudaismului însuşi şi altor teorii hermeneutice tipice altor mişcări intelectuale jidăneşti din secolul al XX-lea, filozofia revizionismului era un sistem închis, care oferea o perspectivă completă asupra lumii „prin care se crea o lume iudaică de la sine înţeleasă“. (…) Revizioniştii pledau pentru forţa militară ca mijloc de a obţine un stat iudaic; ei voiau un stat „maximalist“ care să includă întregul Mandat al Palestinei, incluzând Regiunea Trans-Iordaniană (care a devenit naţiunea Iordaniei în 1946). În anii ’40, aripa lor paramilitară, Irgun-ul, sub conducerea lui Menachem Begin, a deţinut răspunderea pentru multe dintre acţiunile teroriste îndreptate împotriva atât a arabilor, cât şi a forţelor britanice care au menţinut Mandatul Palestinian până în 1948, inclusiv pentru bombardarea Hotelului King David şi pentru masacrul de la Deir Yasin, fiind un factor major de terorizare a unei mari părţi din populaţia care a fugit de acolo” [1].

Aşadar, avem conceptul de „revizionism“ atât în cadrul Sionismului, prin care se revizuieşte sionismul lui Theodor Herzl de către cel mai mare discipol al lui, Vladimir Jabotinsky, şi, de aceea, conceptul a fost intens vehiculat, fiindcă Vladimir Jabotinsky ajunsese „să fie văzut ca un Dumnezeu“, dar avem „revizionismul“ istoric al istoricilor şi cercetătorilor care critică propaganda holocaustică a sionismului, ca fiind falsă, neîntemeiată şi, practic, în final, neagă existenţa holocaustului în parametrii temporali, cantitativi şi calitativi propagaţi de Sionism. Ceea ce, prin această polisemie, noţiunea „revizionism“ provoacă o mare confuzie terminologică şi conceptuală. E şi acesta un motiv, nedeclarat, e-adevărat, pentru care sioniştii îl convertesc ilicit în „negaţionism“, în spiritul lor, demascat de Kevin MacDonald, de agresivitate maximă, de intoleranţă extremă.

Pe de altă parte, cuvântul „revizionism“ este compromis iremediabil în literatura istorică şi în presa românească fiindcă este folosit în discursul public politic, sociologic şi politologic cu referire cvasi-exclusivă la revizionismul, neo-revizionismul şi revanşismul hungarist, prin excelenţă antiromânesc şi, deci, are preponderent sensul peiorativ şi deplin condamnabil – iar în acest sens politologul Larry Watts a demonstrat-o cu prisosinţă în toate cele trei cărţi masive ale sale: «Ferește-mă, Doamne, de prieteni, «Cei dintâi vor fi cei din urmă» şi «Aliați incompatibili: România, Finlanda, Ungaria ș Al Treilea Reich». Ca atare, consider că este necesară înlocuirea cuvântului „revizionism“ şi a sintagmei „revizionism istoric“ cu mai potrivitul cuvânt „criticism“ şi, respectiv, „criticism istoric“. Chiar Kevin MacDonald relevă că a scris o lucrare numită «Cultura Criticii», la care face frecvente referiri în lucrarea citată aici.

Am folosit această ilustrare a problemei criticii în ştiinţă, în filozofie, istorie etc., deoarece, cum se ştie, constanta matematică „pi“ are un număr infinit de zecimale! Elocvent atât pentru problema noastră, gnoseologică, euristică a capacităţii de cunoaştere sporită prin demersul criticii, prin criticism, cât şi pentru fascinaţia reprezentată de „constanta“ „pi“ – constantă văzută ca simbol pi, dar nu ca valoare, întrucât este infinită şi, deci, nu mai este o „constantă“ în sensul propriu al conceptului, de vreme ce valoarea ei este, paradoxal, absolut variabilă, fiind funcţie directă de numărul tot mai mare de zecimale calculate, care o apropie de adevăr! – este această ştire: „Un japonez în vârstă de 54 de ani a anunţat joi (5 august 2010) că a calculat primele 5.000 de miliarde de zecimale ale constantei matematice Pi, un veritabil record în domeniu, care, dacă va fi omologat, va depăşi de aproape două ori precedentul record, stabilit de un francez“, care era de 2.700 de miliarde de cifre după virgulă ale constantei Pi[2]

Dincolo de fascinaţie, valoarea preocupărilor pentru calcularea cât mai exactă a „constantei“ Pi are o dimensiune foarte pragmatică. De exemplu, dacă în calcularea traiectoriei unei rachete balistice intercontinentale intervine constanta Pi, de precizia ei, adică de numărul mai mare sau mai mic de zecimale, depinde precizia punctului de impact al rachetei: evident, dacă Pi nu este calculat cu destule zecimale, racheta nu mai nimereşte ţinta. Dacă este vorba de traiectoria unei nave interplanetare cu oameni la bord, calcularea unui număr insuficient de zecimale ar putea face ca nava cosmică să nu mai ajungă pe planeta de destinaţie, ci în …Soare!

În domeniul istoriei şi cu privire la problema holocaustului, în special, revizioniştii istorici admit, ca poziţie de principiu, de gândire ştiinţifică – adică în conformitate cu realitatea – că ar fi putut exista un holocaust al jidanilor, cu condiţia să existe documente, ordine militare, martori obiectivi, arhive de lagăr, cimitire etc. care să confirme existenţa reală a acestui fenomen. Or, până acum nu există aşa ceva, în afară de declaraţiile contrafăcute ale inculpaţilor de la Nürnberg, memoriile fantasmagorice ale unor „martori“ mincinoşi, filmele şi cărţile false, confecţionate de propaganda holocaustică. Deci, pe cale de consecinţă, conchidem că nu a existat niciun holocaust.

În sensul strict al sintagmei „revizionismul istoric“, a fi revizionist înseamnă a verifica în mod critic, obiectiv, ştiinţific, tot ceea ce ţi se spune, tot ceea ce citeşti sau afli pe o cale sau alta – deci, oricum am spune, oriunde ne-am învârti, ajungem la criticism, pe care-l propun ca singur substituent adecvat al termenului de „revizionism“. Vorba bătrânească zice: „Învăţăm cât trăim“. Cu alte cuvinte, revizuim, criticăm cât trăim, pentru că nu totdeauna vedeam la fel, în diferitele momente ale vieţii, aceleaşi lucruri. Şi chiar în acelaşi moment istoric, opiniile a doi oameni referitoare la acelaşi fenomen, eveniment etc. diferă în funcţie de educaţia sa, de bagajul său informaţional şi, îndeosebi, de glagoria sa, diferă în funcţie de capacitatea sa de judecată: „Non idem est si duo dicunt idem“ – „Nu este acelaşi lucru dacă doi oameni spun acelaşi lucru“, ne învaţă Eminescu în poezia cu acest titlu: pentru că fiecare vede lucrurile în felul său. Dar acest relativism şi diversitate de opinii pot fi corectate sau aduse la un numitor comun, la un consens, prin comunicare interpersonală şi interinstituţională, prin dezbatere, prin instruire, prin cultură şi prin experienţa îndelungată de viaţă a indivizilor şi instituţiilor statului, ale societăţii, dar în niciun caz prin ucaz, prin interzicerea cercetării şi prin impunerea unor „adevăruri“ definitive. Expresia „Mintea Românului de pe urmă“ tot aceasta spune. „Toamna se numără bobocii“ – adică în toamna vieţii, după îndelungile comparaţii, verificări de o viaţă, după dobândirea flerului necesar, pe care unii îl numesc experienţă, alţii înţelepciune sau altfel. În industrie există faimoasele S.D.V.-uri – adică „scule, dispozitive şi verificatoare“, pentru a produce un lucru bine făcut. Există chiar un «Tratat despre lucrul bine făcut», al lui Kotarbinski. Ştiinţa se face prin comparaţii, măsurători, verificări. Iar cunoaşterea a ceva, ştirea, ştiinţa despre ceva creează ştiinţa, iar aceasta creează conştiinţa– care, cum spune Hegel, este „ştiinţa despre sine“. În forma modernă a pedagogiei, ideea se exprimă prin sintagma „educaţia permanentă“, realizată prin diferite forme de organizare a instruirii. Adică acum nu mai sunt suficiente cele patru clase primare, care erau suficiente în urmă cu o sută de ani, sau, în ţările subdezvoltate, până acum câteva decenii, deoarece cunoaşterea şi, îndeosebi, acumularea de noi cunoştinţe avansează în progresie exponenţială. Derek de Solla Price, inventatorul unei noi ştiinţe, scientica, a relevat, în cartea sa «Ştiinţă Mică, Ştiinţă Mare – Ştiinţa despre ştiinţă», că intervalul după care omul trebuie să-şi schimbe întregul bagaj de cunoştinţe cu unul nou, mai complet şi mai corect devine din ce în ce mai mic şi că acumularea de noi cunoştinţe, de informaţii devine fantastică, explozivă; ca atare, susţine el, circa 90 la sută dintre oamenii de ştiinţă din întreaga istorie a omenirii sunt încă în viaţă: altfel spus, toată ştiinţa omenirii s-a dezvoltat brusc abia în ultimul secol şi, îndeosebi, în prima jumătate a secolului XX. Şi, să ne amintim, el spunea aceasta în 1963, adică la jumătatea secolului trecut.

De aceea, acum, omul – în genere, dar cu atât mai mult profesionistul, adică cel care este cel mai apropiat de profilul omului de ştiinţă – trebuie să înveţe toată viaţa, deci, implicit, să-şi revizuiască, permanent, cunoştinţele, bagajul de informaţii, în funcţie de care să-şi modifice comportamentul şi inter-relaţionarea cu semenii. Încă Aristotel, în introducerea la «Etica Nicomahică», spunea că tineretul nu este un bun auditor al ştiinţei politice şi, deci, al practicării politicii – adică al „participării la viaţa cetăţii“, căci acesta este sensul genuin al expresiei „a face politică“, în sens larg: a participa la treburile statului, ale polis-ului, şi nu a face politicianism, adică a face coterii de partid -, spunea, ziceam, că „nu este un bun auditor al ştiinţei politice fiindcă nu are experienţa vieţii!“ Deci, trebuie să înveţe – permanent, acum, în epoca revoluţiei ştiinţifice şi tehnice – şi să capete experienţă, înţelepciune, dobândită prin revizuirea permanentă a ideilor, a cunoştinţelor căpătate în gimnaziu cu cele din facultate, apoi, cu cele dobândite la locul de muncă, în relaţiile cu semenii. Dacă revizuirea cunoştinţelor, informaţiilor, ideilor pe plan individual este strict necesară pentru succesul în viaţă, mai ales în această etapă a tranzienţei – adică a schimbării accelerate, cum se exprima Alvin Toffler acum patru decenii în «Future Shock» –, de ce să fie pus la index revizionismul istoric, adică necesitatea de a studia, a analiza, a cercetacritictoate aspectele istoriei care, în lumina ultimelor informaţii în domeniu, trebuie modificate, completate, corectate? De exemplu, legenda despre Wilhelm Tell, care este doar o legendă, căci personajul nu a existat ca persoană fizică?! Pentru că vor unii să rămânem închistaţi în anumite dogme ale gândirii croite de ei – cum a făcut Roller, de exemplu, în anii ’50 (şi care, după ce şi-a dat seama că a fost un dogmatic pervers, s-a împuşcat de ruşine!), sau cum face poliţia gândirii acum, prin O.U.G. nr. 31/2002 – pentru a ne încorseta mintea şi viaţa, pentru a ne băga mintea în „patul lui Procust“?! Dar nu tăindu-ne picioarele, ca să nu mai mergem la bibliotecă, ci capul, ca să nu mai gândim deloc?!

Pe plan social şi cultural, „Revizionismul Istoric“ este marea aventură spirituală a cunoaşterii europene încătuşate de legile totalitarismului – fascist, comunist, neocomunist, mondialist – contemporan contra adevărului, a omeniei şi a lui Dumnezeu, marea aventură a spiritului european către sfârşitul secolului XX. Ca atare, „Revizionismul istoric“ nu se limitează la ultimul război mondial, la o epocă sau o ţară ori regiune anume. Fiind vorba de ometodă de cercetare, de cunoaştere, nu de o ideologie, el se aplică la întreaga istorie. În sens mai general, revizionismul – să-i zicem, mai bine, criticismul, căci e mai dezbărat de aspectul ideologic şi mai apropiat de dimensiunea ştiinţifică – se aplică şi se practică din totdeauna în toate domeniile cunoaşterii, aşa cum am încercat să subliniez prin paralela cu faimoasa constantă matematică Pi. Revizioniştilor li se poate atribui calificativul de „negaţionişti“ doar sub precizarea expresă că ei neagă propaganda holocaustică, ceea ce revine la a spune invers, că afirmă şi demonstrează deplina ei falsitate!

Vladimir Ilici LeninDin păcate, termenul „revizionism“ nu este prea fericit ales, întrucât nu este suficient de adecvat şi, apoi, a fost compromis, pe plan internaţional, chiar de Lenin, care era adeptul revoluţiei şi îi arunca în faţă lui Karl Kautsky epitetul insultător de „revizionist“ pentru că era „reformist“, era adeptul reformelor treptate, ceea ce presupunea revizuirea teoriei marxiste a revoluţiei – care era calea propusă de Marx şi de Lenin pentru răsturnarea regimului capitalist; Troţki mergea şi mai departe: era adeptul „revoluţiei permanente“, care nu era departe de anarhismul lui Bakunin – căci, dacă stai permanent într-o revoluţie, lucrurile nu se mai aşează în făgaşul lor normal sau dezirabil, cel proiectat de către creatorii noii societăţi şi a „omului nou“, ci se instituie haosul, la adăpostul căruia este posibil orice şi, îndeosebi, „pescuitul în ape tulburi“, adică hoţia instituţională. Noi, acum, ne aflăm încă în epoca tranziţiei, care este o situaţie de haos organizat de către conducători – cum acuzau, în presă, Nicolae Cerveni şi Cornel Turianu -, ca să poată cleptocraţia să comită jefuirea societăţii sub pretextul că o organizează, că o reorganizează, că face „reforme“.

Istoricul Nicolae Iorga era şi el împotriva căii revoluţiei, pentru că, spunea el, revoluţia introduce o ruptură în dezvoltarea organică a societăţii, ruptură care provoacă abateri grave de la organicitatea dezvoltării prin distrugerile apărute, uneori inerente şi adesea ireparabile. Este exact situaţia în care am ajuns, căci, evident, nu mai este o revoluţie – nici nu a fost, în fond -, ci o involuţie, din cauza dezorganizărilor permanente introduse deliberat pentru a jefui bunul public şi pentru a sărăci şi a tâmpi poporul ca să poată fi mai uşor manevrat, îndeosebi când i se cere alegerea „aleşilor“: la vot. De aceea am şi denumit aşa-zisa „revoluţie“ drept o retrovoluţie, fiindcă ne-a aruncat în trecut: distrugerea deliberată a economiei naţionale şi vinderea întreprinderilor economice performante cu „un dolar“, vinderea economiei la „fier vechi“ pentru că ar fi fost „un morman de fiare vechi“ – cum perora Petre Roman, urmaşul lui Ernest Neulander -, a aruncat România cu un secol în urmă, pe lângă faptul că rămăsese, din motive istorice, în urmă.

Evident, unii, prinşi în capcana virulentei, falsei şi incontinentei propagande holocaustice, au preluat, prin inerţie, prin însuşire necritică, prin psitacism, această idee a caracterizării revizioniştilor ca „negaţionişti“ – care este gândită ca un fel de blam tot aşa de dur precum era în anii ’50 cuvântul şi, totodată, acuza „Oportunistule!“, care te putea băga şi la închisoare prin simpla ei proferare – şi o susţin în siajul acestei propagande. Într-adevăr, s-a ajuns ca acuza de „negaţionist” să fie folosită ca o lance de către susţinătorii propagandei holocaustice, pe care o aruncă în luptă oriunde au ocazia, tot aşa cum în mai toate filmele americane apare, cum am mai spus, ba un antebraţ tatuat cu un număr de deţinut de lagăr german, ba o kipă, ba o referire la Auschwitz. Un exemplu îl oferă prefaţatorul cărţii lui Reynald Secher, «Vandeea: de la genocide la memorocid, Gilles-William Goldnadel», care, după nume, pare a fi jidan şi care spune, spre sfârşitul prefeţei: „Aceeaşi metodă e utilizată de către negaţionişti pentru genocidul evreilor“. [3]

Unii dintre aceşti istorici/cercetători „revizionişti“, care, în fond, ar putea să fie numiţi – cum am sugerat, ca fiind mai adecvat conceptului – criticişti, au fost ei înşişi internaţi în lagăre de concentrare, ca, de exemplu, Paul Rassinier, care a venit din lagăr, este necesar să repet, în stare de invaliditate 100 la sută – şi, deci, ar fi cel mai îndreptăţit să fie ranchiunos contra celor care au organizat universul concentraţionar. Dar, deşi suferind din cauza lagărelor prin care a trecut, el s-a revoltat contra propagandei holocaustice, tocmai fiindcă este falsă, tendenţioasă, promovată exclusiv pentru a fabrica bani,  îngrăşând pipota – adică, mai elegant spus, conturile – unora ca Elie Wiesel& comp. sau, mai clar zis, mărind conturile organizaţiilor sioniste, care, de peste o sută de ani, cer bani pentru salvarea jidanilor care, chipurile, ar fi în pericol de a fi holocaustizaţi.

Procesul de la NurnbergPrimii „revizionişti“, în sensul că au fost primii care au denunţat dogma holocaustului lansată de propaganda bazată pe hotărârile luate, în cadrul Procesului de la Nürnberg, de Tribunalul Militar Internaţional (T.M.I.), au fost: Maurice Bardeche, care publică, în 1948-1949 două volume, «Nuremberg ou la Terre promise» – Nuremberg sau Ţara promisăşi «Nuremberg ou Les Faux Monnayeurs» – Nuremberg sau Falsificatorii de Bani, în Editura Les Sept couleurs; în 1949 Gaston-Armand Amaudruz publică, la Paris, «Ubu justicier au premier procès de Nuremberg», cu o prefaţă de P. Hofstetter, cu o nouă ediţie, Akribeia, în 2008; conform unui articol publicat de Sylvie Arsever, în ziarul «Le Temps» din 11 aprilie 2000, „Gaston-Armand Amaudruz a été condamné à un an de prison ferme“ [4]. Tot atunci, Paul Rassinier, fostul deţinut de la Buchenwald şi Dora (lagărul german unde s-au fabricat faimoasele rachete zburătoare V1, V2 şi alte arme ultrasecrete pe atunci), a publicat cele două volume care formează «Minciuna lui Ulise», accesibile gratuit pe Internet la www.vho.aaargh. În anii ’50, Paul Rassinier publică şi alte cărţi, cum am relevat mai sus, care, treptat, deschid drumul a ceea ce se va numi, ulterior, „revizionism“ – în niciun caz negaţionism. Negaţionismul este vorba cu care exterminaţioniştii îi măscăresc, ca ţiganii, pe revizionişti. Revizioniştii nu neagă, căci ceva carenu s-a petrecut niciodatănu poate fi negat. Revizioniştii nu neagă, ei afirmă, corectând erorile produse din cauze diverse – în principal a insuficientei cunoaşteri a problemei analizate -, sau înlăturând dogmele menţinute în mod interesat de anumite cercuri mai mult sau mai puţin oculte, cum este şi dogma holocaustului, prezis cu opt decenii înainte de a fi fost „oficializat“ prin deciziile părtinitoare şi, deci, complet false ale T.M.I. Duşmanii revizioniştilor, exterminaţioniştii, îi califică astfel, cu epitetul „negaţionişti“, aruncat în faţă ca pe un scuipat, ca pe un blam, iniţial moral, devenit, apoi, penal prin legi de tipul Fabius-Gayssot. În propaganda holocaustică expusă atât pe Internet, cât şi în toate mass media – atât cele obişnuite, cât şi cele de specialitate -, revizioniştii sunt categorisiţi ca „negaţionişti“ în spiritul autentic atât al terorii staliniste din anii ’50, din spatele „cortinei de fier“, cât şi al terorii mccarthyste din faţa aceleiaşi „cortine“, numite „zona liberă“, occidentală, „democrată“. (Apropo de propagandă şi de plagiat, Churchill, care a folosit sintagma „cortina de fier“ la o universitate americană şi, de aceea, îi este atribuită lui, nu a făcut decât să-l plagieze pe Goebbels, care o folosise primul într-un articol!) Aşa începe şi articolul 6 al O.U.G. nr. 31/2002, dar în forma corectată de Legea 107/2006, ca să fie maishockingşi, deci, mai ameninţător: „Negarea în public a holocaustului…“. Adică se admite şi se apără cu poliţia exhibarea în public a pederaştilor, a sodomiştilor, fără să fie condamnaţi pentru încălcarea moravurilor statuate încă din vremurile biblice, dar negarea în public a holocaustului se pedepseşte cu poliţia gândirii, care este Legea Fabius-Gayssot şi, la noi, O.U.G. nr. 31/2002!!!

Ernst ZndelDar s-a mers cu anomalia, cu inversarea valorilor – specifică satanismului! – şi mai departe: Ernst Zündel a fost arestat şi băgat la puşcărie pentru că a negat holocaustul într-o conferinţă privată! În textul iniţial al O.U.G. nr. 31, formularea începe aşa: „Contestarea şi negarea în public a holocaustului…“, fiindcă cei care au conceput şi redactat textul ordonanţei erau nişte tâmpiţi care nu ştiau limba română – în mod cert erau alogeni – şi au comis acel pleonasm: a zice „contestarea şi negarea“ este echivalent cu a spune „babă bătrână“! De fapt, la rigoare, exterminaţioniştii sunt adevăraţii negaţionişti, întrucât, treptat, din aproape în aproape, ei sunt obligaţi să nege foarte multe adevăruri pentru a-şi impune dogmele.

Thies Christophersen este un alt revizionist, martor ocular al inexistenţei holocaustului. Thies Christophersen a fost la Auschwitz, dar nu ca deţinut prizonier, ci ca ofiţer, demobilizat, după ce şi-a pierdut o mână pe frontul antisovietic. La Auschwitz a fost şef al unui laborator de cercetări în legătură cu fabricarea cauciucului natural din păpădie şi alte plante, de exemplu rostopasca. El era singurul bărbat, în fruntea unui grup de vreo sută de jidănci, pe care le ocrotea şi care, la rândul lor, îl ocroteau şi ele. Soţia lui Christophersen era profesoară de engleză la Hanovra, dacă nu mă înşel. În vara lui 1944, când şi-a vizitat soţul la Auschwitz, a venit îmbrăcată ca vai de ea, jerpelită, cu o valiză scrijelită, al cărei capac de abia se mai ţinea în balamale, cu un pardesiu răpănos şi fără nicio rochie de schimb. După un sejur de o lună la Auschwitz, d-na Christophersen a plecat îmbrăcată ca o vedetă, înnoită complet: pardesiu nou, valiză nouă din piele de crocodil, nu mai ştiu câte rochii şi fuste, două sau trei kg de unt (!) – toate procurate prin intermediul mafiei jidăneşti foarte eficiente, „procuratoare“, din super-kibbutz-ul Auschwitz.

Robert Faurisson batutRobert Faurisson este autorul revizionist cel mai prolific: a scris şapte volume de «Scrieri revizioniste», dar în care nu a folosit niciodată cuvântul negaţionist, deoarece este o noţiune incongruentă cu concepţia sa despre modul în care trebuie descrisă realitatea istorică pe care a trăit-o. Drept răsplată că i-a apărat onoarea reflectată de adevărul istoric, Franţa l-a lăsat de izbelişte şi a fost bătut de sioniştii deranjaţi de adevărul reflectat de scrierile sale. Căutaţi-i numele pe Internet şi-i veţi vedea faţa însângerată, pe când era internat în spital, în urma agresiunilor comise de jidani contra lui.

De fapt, Revizionismul s-a manifestat chiar în timpul procesului de la Nürnberg: acuzatul Julius Streicher a spus clar că nu crede în povestea genocidului celor şase milioane, care nu se sprijină pe niciun document sau dovadă credibilă şi care, din punct de vedere tehnic, este o imposibilitate.

Pentru că a afirmat acest lucru, Julius Streicher este considerat primul revizionist istoric, în sensul ştiinţific perfect al cuvântului, adică, în esenţa sa, primul criticist istoric. El a cerut atunci o dovadă, un argument irefutabil cu privire la ceea ce procurorii şi judecătorii sovieto-anglo-americano-francezi afirmau. Fireşte că nu i s-a dat nicio dovadă, ci spânzurătoarea [5]. Julius Streicher [6] nu deţinuse nicio funcţie oficială pe timpul războiului, dar patronase revista «Der Stürmer»[7], care a fost un important instrument de propagandă nazistă şi avea un caracter antijidănesc vehement. Caricaturistul Philipp Rupprecht (1900-1975), sub pseudonimul „Fips“, a creat imaginea stereotipizată a evreului cupid, avid de bani, de regulă nebărbierit, cu un nas mare şi coroiat. Din 1927, în antetul revistei a fost tipărit citatul „Die Juden sind unser Unglück“ – „Jidanii sunt nenorocirea noastră“, frază rostită în 1879 de marele istoric şi politolog german Heinrich von Treitschke (1834-1896) [8]. Marii noştri politicieni şi filozofi – Vasile Conta, Ion Slavici, Ion Ghica, Nicolae Iorga, Nicolae Paulescu, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade ş.a. – asemenea lui von Treitschke, erau, şi ei, conştienţi de periculozitatea jidanilor! După cum a relevat Arthur Robert Butz, delegaţia reprezentanţilor S.U.A. la Procesul de la Nürnberg şi în cadrul T.M.I. era formată, în cvasitotalitatea ei, din jidani. Ştiind ei înşişi importanţa presei, pe care o controlau aproape în întregime, şi dată fiind intoleranţa lor funciară faţă de toţi cei din alte „neamuri“ şi, în mod special, faţă de cei care aveau o opinie contrară, aveau toate motivele să-l extermine pe Julius Streicher. Acum, reprezentanţii acestor extremişti şi asasini ai palestinienilor, ca alde Marco K. Katz, Efraim Zuroff, Radu Ioanid, Elie Wiesel ş.a., activiştii holocaustişti ţipă la noi că nu ascultăm de „ordinele“ lor.

Astăzi, după aproape 70 de ani, Faurisson şi toţi istoricii revizionişti cer o dovadă concretă, un argument imbatabil, de exemplu:

– un document semnat de Hitler sau alt mare demnitar nazist care să ateste o politică oficială de distrugere a jidanilor;

– un ordin al comandamentului OKW sau al vreunui mare comandant de divizie, armată sau măcar regiment, prin care se ordona uciderea domnilor jidani pentru simplul fapt că erau jidani;

– o cameră de gazare sau un camion de gazare, despre care se pretinde că ar fi fost instrumentele crimei nemaiauzite;

– numele unui singur om măcar, cu dovada clară că în ziua cutare, la ora cutare, în cutare loc şi cutare context, a fost gazat într-o cameră de gazare care ar trebui arătată sau măcar descrisă etc.;

– instrucţiunile sau normele tehnice de utilizare a unei camere de gazare sau a unui camion de gazare. Astfel de instrucţiuni există şi pentru o râşniţă de cafea sau un mixer de bucătărie. O armă oarecare, un pistolet sau un pistol-mitralieră AKM comportă un manual cu o schiţă amănunţită, instrucţiuni de utilizare, măsuri de protecţie etc. Cine poate să creadă că o instalaţie de complexitatea unei camere de gazare se poate vinde/exploata fără o schiţă tehnică?

Zyklon BLa aproape şaptezeci de ani după război, nimic din toate astea nu s-a prezentat în faţa Istoriei. Cum s-a văzut în fotografiile etalate de propaganda holocaustică, pe bidoanele cu gaz Zyklon B erau inscripţionate cuvintele: AchtungDanger! Or, în fotografiile – trucate, evident – în care figurau soldaţii germani care evacuau camerele de gazare erau prezentaţi cu mâinile în şold, fără măşti de protecţie, fără mănuşi şi, culmea!, cu ţigara în gură! Adică ceva ca în filmele cu proşti. În schimb, Istoria a înregistrat promulgarea a diverse ordine cunoscute şi necunoscute, a unor legi cunoscute şi necunoscute, prin care se interzice cercetătorilor ştiinţifici să îşi facă munca lor de cercetare pentru a lămuri aspectele nebuloase, tenebroase, obscure din motive istorice sau ţinute în mod deliberat în întuneric de către cei care ascund documente şi arhive – aşa cum este cazul cu arhivele de la Auschwitz, capturate de sovietici şi ţinute sub obroc. Deocamdată!

Studierea laborioasă a documentelor arhivelor şi cercetările aprofundate, pe teren, ale revizioniştilor au dus la clarificări majore şi, implicit, la impunerea în conştiinţa opiniei publice internaţionale a convingerii şi a demonstraţiei că, de fapt, holocaustul nici nu a existat, ci e doar o gogoriţă diabolică a Sionismului în scopul extorcării de bani a credulilor sau, zis mai propriu, a proştilor, a naivilor buni de buzunărit, pentru a strânge sioniştii sume uriaşe în mod necuvenit. Mecanismul psihologic pe care se bazează această exploatare a simţămintelor de compasiune general umane este acelaşi cu cel al ţiganilor care-şi trimit copiii la cerşit: diferenţa dintre cerşetoria aparent benignă a ţiganilor – finalizată inclusiv în maşinile de lux şi în „palatele“ ţigăneşti, spre mirarea presei occidentale [9] – şi escrocheria holocaustică a jidanilor rezidă doar în, pe de o parte, caracterul frust, rudimentar şi brutal, dar nu mai puţin impresionant al cerşetoriei practicate de puradeii ţiganilor, şi, pe de altă parte, asezonarea ideologică a holocaustului – veche de cel puţin 175 de ani, dar adusă la zi, ca şi Biserica Catolică cu aggiornamento-ul ei – elaborată de ziarişti şi scriitori mercenari care scriu la comandă şi în recuzita mozaică a „poporului ales“, ambele ambalate în poleiala confecţionată de „industria holocaustului“ după metodele psihologice ale canoanelor marketing-ului care insinuează teoria consumismului, apelând şi la practici ilegale, precum metodele subliminale, îndeosebi prin filmele confecţionate la Hollywood, filme care au produs „cultura Holocaustului“.

Aşadar, până să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris de jidani, au existat şi istorici sau deţinuţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, cel mai prolific fiind – cum l-a citat, înIntroducereşi în bibliografie, chiar Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“ şi, apoi, insultaţi de alţii ca „negaţionişti“, enumerăm câţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, le 11 Décembre, 2006 [10]; «Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor», March 4, 2009 [11]; Germar Rudolf [12], «Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’» [13]; Carlo Mattogno, «Auschwitz: Open Air Incinerations» [14]; Santiago Alvarez, Pierre Marais, «The Gas Vans: A Critical Investigation» [15]; Germar Rudolf, Carlo Mattogno, «Auschwitz Lies -Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust» [16]; David Hoggan, «The Myth of the Six Million» (1969) [17]; Thomas Dalton, «Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides», New York, 2009 [18]; Richard Harwood, «Did Six Million Really Die? The Truth at Last» [19]; Don Heddesheimer, «The First Holocaust – Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One»[20].

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi şi, pe măsura extinderii cercetărilor în profunzimea documentară şi în timp – dincolo de Al Doilea Război Mondial -, tot mai mulţi dintre ei au devenit, la propriu, negaţionişti tot mai vehemenţi, dar nu ai holocaustului, căci era ceva care nu a existat, ci ai propagandei holocaustice, manifestate virulent încă din 1900 şi continuate şi acum. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pesite-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html sau pe http://en.wikipedia.org/wiki/Holocaust_denial. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocaustul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul «Literatura holocaustică: caşcavalul secolului» [21], se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinând, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar iudei, enumeraţi în bibliografia marii cărţi «Mistificarea secolului XX», a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A. Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. LilienthalBenjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Uri Avnery,Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi «L’assassinat du P. Thomas» [22]. Desigur, există şi poziţii mai nuanţate, ca a lui Norman Finkelstein, ai cărui părinţi au supravieţuit lagărelor de concentrare şi, de aceea, afirmă că a existat un holocaust, dar denunţă propaganda deşănţată prin care s-a creat „industria holocaustului“, adică o formă de „exploatare a suferinţei evreieşti. Dar, chiar şi aşa, după ce, iniţial, cartea lui a fost complet ignorată de presa holocaustică, în speranţa că va trece neobservată, a fost potopit cu o grămadă de invective, ulterior, aşa cum le descrie, batjocoritor, în cele două prefeţe. Acelaşi tratament l-a suferit şi Israel Shahak, despre care un ziar american a scris că a murit, iar când s-a dus la redacţia respectivă să demonstreze că trăieşte, a fost complet ignorat şi nu s-a publicat nicio dezminţire a falsei ştiri!

NOTE

[1] Kevin MacDonald, «Influența evreilor în lume», Editura Vicovia, Iaşi, 2006, pag. 114-115.

[2] Vezi http://www.realitatea.net/un-numar-record-de-zecimale-pentru-pi-identificate-de-un-japonez_726743.html.

[3] Reynald Secher, «Vandeea: de la genocide la momoricid». Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, pag. 15.

[4] Sylvie Arsever, „Gaston-Armand Amaudruz a fost condamnat la un an de închisoare cu executare“, pe http://www.contreloubli.ch/amaudruzletemps.html; vezi şi precizarea de pehttp://fr.wikipedia.org/wiki/Gaston-Armand_Amaudruz.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=rR073nnbbE4.

[6] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Julius_Streicher.

[7] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Der_St%C3%BCrmer.

[8] Cf. http://de.wikipedia.org/wiki/Heinrich_von_Treitschke.

[9] Cf. http://www.express.co.uk/posts/view/125341/Gypsy-crime-barons-atacked.

[10] Cf. http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html.

[11] Cf. http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html.

[12] Cf. http://www.amazon.com/s/ref=ntt_athr_dp_sr_1?_encoding=UTF8&sort=relevancerank&search-alias=books&ie=UTF8&field-author=Germar%20Rudolf.

[13] Cf. http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82.

[14] Cf. http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82.

[15] Cf. http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82.

[16] http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18.

[17] https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117.

[18] Thomas Dalton, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2.

[19] https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329.

[20] Don Heddesheimer, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

[11] http://www.altermedia.info/romania/2008/10/12/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1/.

[22] http://www.histoireebook.com/index.php?tag/P%C3%A8re%20Thoma.

Preluare: altermedia.info / Autor: Vasile I. Zărnescu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.