«Spre un nou medievalism economic», de Mircea Vulcănescu (1935)

Mircea Vulcanescu2O populație în creștere uriașă, inegal distribuită, cu caractere biologice și psihologice amestecate, trăiește o viață economică în ritm accelerat, ajunsă pe primul plan al existenței, dând sens tuturor celorlalte fapte omenești, o viață de necontenită dezvoltare, întinzându-se necontenit, integrând teritorii tot mai vaste, regiuni, state, continente, cu structură economică indefinite, teritorii legate între ele prin comunicații multiple și democratizate, pe pământ, prin aer, pe apă, pe fir și fără fir,  prin scrisori, prin ziare, prin reviste și prin telegrame.

O diviziune socială a muncii împinsă la exces, cu relativă specializare națională, regională, pe zone de cultură – în care însuși conducătorul procesului economic păstrează cu greu vedenia de ansamblu a angrenajului pe care îl stăpânește și în care muncitorul își irosește activitatea timp, mecanic, într-o gesticulație fără sens pentru el, care-l silește să-și schimbe cât poate de des meseria de frică să nu înnebunească.

O mentalitate raționalistă, robită magiei științifice, ingenium-ului cartezian, posibilităților de mânuire ale realității, în care a ști înseamnă a putea, a explica înseamnă a desface în părți care pot fi mânuite.

O producție întreprinsă de către cei care au bani, care cumpără puterea de muncă a colaboratorilor ca pe o marfă, plătindu-le salarii și rupând orice legătură între aceștia și produsele muncii lor.

Un om economic întins în vederea obținerii câștigului maxim. Un om inventiv, fecund, ingenios făcător de proiecte menite să utilizeze toate împrejurările, combinându-le în vederea obținerii rezultatului maxim, totdeauna același: câștigul. Un ascet în felul său. Dar un ascet al inimii, sacrificând totul pentru câștig: și sănătate, și distracție, și liniște, și familie, și prietenie, și sentimente naționale, și omenie.

Un om activ, pentru care munca, activitatea, voința sunt o religie de fier. Un om pentru care la început a fost fapta. Un om nestăpânit, nervos, nestabil, cu nevoi din ce în ce mai numeroase, în veșnic salt peste sine însuși, în veșnică înțelegere cu alții. Un ascet, am spus. Dar un ascet ispitit de păcatul lăcomiei. Un butoi al Danaidelor, din care omul nu se alege cu nimic, ci cade rob propriei lui fapte, „înger învârtind piatra de moară”.

Unul dintre efectele capitalismului: „ Schimbarea supunerii și silniciei exterioare, a constrângerii materiale caracteristică evului mediu, într-o constrângere de un gen nou, în aparență contractuală, liberă; în realitate, realizată pe căile presiunii psihologice subtile a banului, a imitației elitelor, a reclamei și a presei”.

Astfel, pe când în sistemul economic precapitalist circuitul nevoi-muncă se închidea cu satisfacție și se redeschidea cu noile nevoi, fiecare satisfacție alcătuind, raportată la munca respectivă, un circuit închis în sistemul capitalist, dimpotrivă, fiecare sumă de bani câștigată poate servi nu numai la satisfacerea nevoilor, ci [și] poate fi acumulată în vederea obținerii de noi câștiguri la nesfârșit…. Această răsturnare de perspectivă economică are consecințe incalculabile asupra conduitei omenești, asupra stilului de viață.

Ea transformă totul în mijloc, producând o des-eticizare și o economizare a tuturor valorilor vieții. Omul încetează de a fi scop în sine, cum vrea Kant, el devine mijloc de producție, marfă. Prietenul nu mai e prieten, ci mijloc de plasare a mărfurilor, relație de afaceri. Soția nu mai e soție, ci asociată la câștig. Întreaga lume de valori, știința, arta, literatura, devin mijloace de acțiune economică…. omul devine un intrument de producție, o unealtă. Și nu o unealtă în mâna unui scop superior, sau în mâna unui artist, care măcar să sculpteze cu viața ta o semnificație nemuritoare, ci un mijloc în slujba unei frenezii agonistice, lipsită de orice finalitate definită, în slujba unei aspirații fără sens, spre un regres infinit în acțiune, alunecare halucinantă într-o nebunie demonică, de fecunditate aparentă și, în fond, de amară sterilitate.

Omul tinde către tot mai multă putere. El nu-și dă seama că această putință nu-i sporește eficient cu nimic ființa. Banul este un mijloc care nu implică nicio finalitate, decât regresul în nesfârșitul unei acumulări tiranice. Omul ajunge astfel să transforme în bani, să valorifice totul. Toate formalitățile devin mijloace relative pentru o acumulare nouă. Mecanicul vrăjitor devine robul acestui mijloc pe care l-a dezlănțuit fără să-l mai poată stăpâni.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.