Între „Actualități” și „Țălegi”

Gura mareCând eram copil aveam un prieten pe care îl poreclisem „Actualități”, după numele primei emisiuni informative a singurului post de televiziune de atunci, TVR. Asta, poate, nu doar pentru că vorbea mult, prea mult, repede și trecea de la un subiect la altul foarte ușor, dar avea și pretenția, și chiar reușea să capteze atenția cu intensitatea, tonul, culoarea și diversitatea a ceea ce spunea. Actualități era înalt, dar deloc impunător, slab, cu plete, un aspect și comportament efeminat. Limba îi era ascuțită și gesturile expresive. Când venea Actualități în gașca noastră, puteam fi siguri că nu ne vom plictisi, ne răpea liniștea și concentrarea asupra vreunui joc (șah sau table). Dar chiar și pe terenul de fotbal Actualități vorbea și povestea. Nu se oprea niciodată. Era un fel de farmec al lui. Dar era primit întotdeauna cu un fel de încântare rezervată, foarte rezervată. „Ia, uite, vine Actualități!”, era mesajul de întâmpinare, pe când era încă departe. Puteam fi siguri că, dacă trece pe lângă noi, se va opri. Nu s-a întâmplat vreodată altfel.

În timpul unui joc de șah, de exemplu, executat pe o bordură mai înaltă, el era primit cu avertismentul: „Uei, Actualități, da’ ne lași să jucăm!”. Iar răspunsul lui era invariabil: „Da, mă, da’ ce vă fac io?!… Da’ tu cu care ești?”. Și apoi începea… De multe ori cu o comparație care nu exista, de fapt, cu un alt joc pe care îl văzuse el mai devreme, ieri, săptămâna trecută, ultima dată… Între timp, de nenumărate ori, poveștile lui te furau și te trezeai scuturând din cap a negare a slăbiciunii, cu promisiunea intimă de a nu se mai repeta. Așa se făcea că fiecare mutare greșită era trecută în dreptul vinovățiilor lui Actualități, nu puține. Maturile îi erau dedicate în exclusivitate cu un șirag de nestemate înjurături. Dar Actualități nu era niciodată deranjat. Suporta cu un fel de stoicism și părea că își cunoște beteșugurile, știa de unde pleacă reproșurile scandaloase și dovedea o perseverență… demnă de o cauză mult mai bună.

Era unul dintre motivele pentru care Actualități nu avea prieteni. Avea doar cunoscuți. O observație de peste timp este că nimeni nu prea vorbea despre Actualități în urma lui, despre ceea ce spusese sau povestise, pentru prea multă vreme. Poveștile lui, în ciuda diversității, erau destul de banale. Despre ce spunea el se comenta că „îndruga”, iar poveștile erau doar „baliverne”, „superflue”, cum ar spune analiștii, cum nu spuneam noi, pe atunci. Noi le spuneam simplu, „prostii”, și îl rugam, îi ceream și îl mai și înjuram ca să tacă. Dar ne obișnuisem cu el, eram „toleranți”, cum ar spune analiștii, îl acceptam. Știam că nu e nimic de făcut ca să împiedicăm continuarea la „băi, da‘ ce a făcut ăla…”, „știți de ăla care a…”, „că a…”, „că mă-sa…”, „că tat-su…”, „că sor-sa…”. Actualități era bârfitorul desăvârșit, iar poveștile lui nu reușeau niciodată nici să amuze prea mult, nici să întristeze, primeau doar un „Haa” scurt, un „Hmm” la fel de scurt. Nu reușeau nimic, decât să fie. Asta nu se putea împiedica măcar, pentru că curgeau. Și erau primite mereu cu circumspecție. În noianul de întâmplări și descrieri, Actualități strecurase prea adesea, prea multe exagerări și neadevăruri. O concluzie neexprimată de-a noastră fusese demult că nu poți să reușești să vorbești atât de mult fără să nu spui și multe prostii. Și apoi Actualități ne produsese prea multe dovezi în decursul timpului. 

Actualități avea mulți, foarte mulți cunoscuți, și reușea mereu să-și facă alții, îl cunoștea tot cartierul și saluta pe oricine. Toată lumea îl cunoștea pe Actualități, avusese o poveste, rostită repede și sacadat, pentru oricine și despre oricine. Dacă făceai o boroboață, mai mică sau mai mare, Actualități avea grijă să afle tot cartierul. Dacă se întâmpla să vorbești mai mult cu o fată din vecini, Actualități făcea imediat o poveste din asta. Și apoi numai tu știai cum ai reușit să te explici față de „prietena” ta curentă. În competiția pentru popularitate în care ne-am găsit înscriși mai târziu, în adolescență, la liceu, mulți îl invidiam, în timp ce îl compătimeam. Îl cunoșteau și „golanii”, care veneau din străinătate și „se spărgeau în figuri”, și gospodinele, care ieșeau cu găleata de gunoi câte jumătate de oră, la colțul străzii. Îl apreciam pentru cei dintâi, pentru că vorbesc cu el, ei, golanii!, îl ridiculizam pentru cele din urmă, pentru că poate găsi ce să vorbească cu ele, țațele! Dar, fără să realizăm prea bine, ni se părea că porecla căpătată era mai mult decât inspirată și i se potrivea ca o mănușă.

Când eram copil aveam un prieten pe care alții înaintea mea îl porecliseră „Țălegi”. Țălegi era un țigan scund, cam urâțel, cu nasul coroiat și limbaj stâlcit. Ăsta este motivul pentru care porecla lui era Țălegi. Vorbea mereu precipitat și nu spunea niciodată „înțelegi”, sau moldovenescul „înțăleji”. Nu reușea. Ca să ne amuzăm, și pentru că tot folosea atât de des cuvântul, îl puneam să repete după noi. „În-țe-le-gi!”, „înțelegi!”, îi țipam în față. Dar Țălegi se codea, se oftica, zâmbea într-un final și el, apoi brusc devenea sobru și rostea răstit: „Țălegi!”. Iar noi exclamam printre sughițuri de râs: „Nu se poate!”, cu o indiferență inconșientă față de problemele omulețului. Mai ales pentru că observasem că pronunța unele cuvinte corect. Mai puține, ce-i drept. Nu ne-am bătut capul niciodată să facem diferența: ce putea pronunța Țălegi și ce nu. Nu ne prea interesa, nici chiar atunci când nu reușeam să înțelegem ce spune. De prea multe ori fusesem trădați în așteptările noastre, străduindu-ne să descifrăm ce rostea Țălegi, ca la sfârșitul efortului să ajungem la mai nimic, o „tautologie“, cum ar spune analiștii, cum nu spuneam noi, pe atunci. Noi le spuneam simplu „bâlbâieli” și îl expediam cu un „Da”. Nu ne obișnuisem niciodată cu el, eram „intransigenți”, cum ar spune analiștii, și îl expediam: „Da… Bine”. De fapt, nimeni nu îl prea asculta…

Țălegi „se băga în sufletul tău” cu a sa întrebare obsedantă, era mereu în fața ta, chiar și când mergeai cu el pe stradă, cu sprâncenele ridicate, parcă într-un semn de mirare, de parcă nu s-ar fi așteptat să o faci, mereu pregătit să-ți spună mai multe. Ca să înțelegi! Asta își dorea. Vorba lui stâlcită îi adusese probabil, în decursul timpului, destule probleme de comunicare încât să fie pregătit mereu, așa cum era, să se asigure că a fost înțeles. Spunea o frază, o propoziție, două vorbe și apoi întreba: „Țălegi?”. Iar noi bălăngăneam din cap continuu într-un semn de aprobare pentru orice, fie că înțelegeam, fie că nu. 

Pe Țălegi îl găseam mereu într-o singură zonă. Țălegi era un prieten al unui prieten pe care îl găseam doar în zona în care locuia un prieten. Pentru mine, în schimb, Actualități era peste tot, locuia la blocul de alături și mergea la același liceu. Mai târziu, după ce m-am transferat, am învățat în aceeași clasă. În „lungul” drum spre liceu, dus și întors, Actualități mă informa necontenit. 

Actualități vorbea „mult, prost și neîntrebat”, cum se spune despre unii, Înțelegi „pricepea greu și uita repede”, cum se spune despre unii. De curând mi s-a întâmplat pentru prima dată să îi pun, doar mental, în legătură. Nu știu dacă Actualități și Țălegi s-au întâlnit măcar sau chiar s-au cunoscut vreodată. Habar nu am. Pentru farmecul sau morala poveștii, poate ar trebui să spun că se mai întâlneau din când în când, sau poate că nu. Dar nu știu. Nu știu nimic despre Actualități, nu l-am mai întâlnit vreodată după ce am revenit în oraș. Cu Țălegi mă mai întâlnesc din când în când pe stradă. Eu l-am recunoscut, el nu sunt sigur că o face. Nu îmi stă în fire să salut fără să am certitudinea că mi se va răspunde. Despre Țălegi nu știu dacă mai are același tic verbal, pe care, între timp, l-am mai întâlnit și la alții. Și l-am găsit mereu puțin supărător, deranjant, te face să crezi că respectivul își închipui că vorbește cu un idiot. De-alde Actualități întâlnesc mereu.

Cu toate astea, acum, după atât timp, îmi dau seama că mai ușor, mult mai ușor scăpam de Țălegi decât de Actualități. Lui Țălegi îi răspundeam „Da” mereu (chiar dacă nu era mereu așa) și scăpam de insistența lui, care părea de multe ori neghioabă și greu de suportat. De Actualități nu am scăpat, de fapt, niciodată, deși nu mai știu nimic despre el…  

Ce m-a frapat când am realizat că am și pot spune această poveste este analogia aproape perfectă pe care sper să o sesizați și dumneavoastră…. Aproape perfectă!

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.