«Sensul tradiției», de Nichifor Crainic

Nichifor Crainic2Între romanticii noştrii europenizaţi din veacul trecut şi “intelectualiştii” europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar, în cultură, romantismul îi apleca la izvoarele locale şi îi învăţa să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. “Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt “intelectuali” în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda naţională; “intelectualiştii” tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism, nu e decât franţuzism; ceea ce ei numesc intelectualism şi raţionalism, nu e decât adaptarea lor la cultura franceză şi, totodată, abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula domnului Mihail Dragomirescu, „de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul “intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o în timpul din urmă s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acestuia: „O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!”

Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit fiind aprioric tăgăduită. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuie respinse ca primejdioase intelectualităţii: „directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe  înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre spiritualitate, poporul românesc este tăgăduit, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este, în cazul întâi, un nimic; în cazul al doilea, o primejdie. Şi atunci, între “intelectualiştii” care vor să se “perfecţioneze” şi între poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare de a şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. “Intelectualiştii” noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu, în raport cu realităţile de la noi. Un spectacol lamenatabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional”, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze, prin vreun semn oarecare, această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al “intelectualiştilor”, nu numai în raport cu realităţile româneşti cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a şti – zic ei – dar a şti înseamnă a înmagazina lucrurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. „Mergem către Europa”, zice unul. „Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. Înseşi cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foiletoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a născut în publicistica noastră un fenomen caracteristic: reportajul intelectual. Mişcarea “intelectualistă” e, de fapt, un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat pe atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar, nu e decât acelaşi reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus, într-adevăr, încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea, cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Problemele româneşti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindcă, din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton, ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflăcărată „gloria continentului nostru”. Pradă a unui prestigiu seducător, niciodată “intelectualiştii” dunăreni nu şi-au pus întrebarea: ce adaugă ei la gloria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentului? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu isprava pe care o fac (în cinstea continentului!): negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali – anexe ai unui Occident care, vai, nici măcar nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când dl. Maurice de Waleffe, cunoscut antreprenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce câte o notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor.

Să admitem însă că reporterii intelectuali şi intelectualii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru „plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate” (termenii sunt împrumutaţi din presa franceză) sunt cu adevărat chinuiţi de „setea de a şti şi de a-şi perfecta imaginea interioară”. Această imagine interioară se numeşte pe numele adevărat: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping „transcendentul divin”, ar putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară? Poate după modelul într-adevăr continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar această sete de a şti, atât de orgolios afirmată şi, totuşi, atât de crud dezminţită, prin apriorica tăgăduire a poporului, se opune directivelor tradiţionaliste, într-adevăr numai cât ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate: a şti pentru a şti, a şti pentru a fi inutil! Adică pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiinţa ta. Perfecţionarea imaginii noastre interioare e o chestiune de ordin moral. Şi, atunci, cum se perfecţionează această imagine prin simplă ştiinţă şi ce fel de valoare morală are această perfecţiune, care refuzându-se celorlalţi, se izolează în inutilitate? Imoralismul acestei concepţii acuză încă o dată tendinţele centrifugale ale intelectualilor-anexe şi dovedeşte încă o dată dezorientare şi confuzie.

În linii generale, setea de a şti se referă la ceea ce se cheamă cultura consumatoare sau, mai precis, consumaţie culturală. E  atitudine diferită de atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală, ci o implică, acordându-şi însemnătatea subordonată pe care o are în realitate. Expresia poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci de a crea. Menirea de a crea ce alţii nu au creat şi stă numai în natura respectivului popor de a crea. A şti e un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar creaţia aceasta rămâne ţinta supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuie confundate, dar pe care adversarii tradiţionalismului le confundă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar tradiţionalismul, întemeiat pe personalitatea naţională, primeşte elementele oricărei culturi mai înaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca stimulente ale acestei personalităţi. Consumaţia culturală e, ca orice consumaţie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a personalităţii care asimilează. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea obişnuită personalitatea naţională, “intelectualiştii” europenizanţi sunt consecvenţi când se declară, ridicol de superb, pentru o consumaţie inutilă. În cazul lor nu poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalităţii naţionale, se anexează culturii străine pe care o crede idealul său de perfecţiune. Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă, bunăoară, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. În Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce în ce mai adâncit între el şi popor până când acest conflict s-a rezolvat în catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualului nostru anexă nu se aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme dispreţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care, totuşi, era un talent, ar trebui să dea de meditat tinerilor cu superbă „imagine interioară”. Tradiţionalismul, prin urmare, socotind necesară opera de asimilare culturală, îi dă importanţa reală, adică secundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau raportului cu Occidentul, care încurcă şi dezorientează atâtea inteligenţe româneşti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar, dincolo de această asimilare, ţinta rămâne creaţia proprie. Un Nicolae Bălcescu, un Mihail Kogălniceanu, un B.P. Hașdeu, un Mihai Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoitul aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea poporului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul şi asemănarea lui, afirmaţia aceasta implică şi  soluţia unei orientări. Cine preconizează orientarea spre Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă orientarea spre Orient, după Orient. Altarul se aşază spre Orient, icoanele căminului se aşază pe peretele dinspre Orient, ţăranul când se închină pe câmp se întoarce spre Orient. Zicala spune pretudindeni că lumina vine de la răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă, deţinem adevărul lumii răsăritene, orientarea noastră nu poate să fie decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea prin care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini – soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principală a acestei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort.

Dar negativismul acesta de tineri născuţi leşinaţi e contrazis de vlaga vitală şi de voinţa creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic sărbătoarea libertăţii cucerite prin energia lui. E adevărat că durăm de două mii de ani, dar astăzi n-avem, totuşi, convingerea că suntem un popor tânăr, abia deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul nostru popor românesc? Consensul unanim asupra acestei tinereţi e lucru de căpetenie în zămislirea unei culturi proprii. Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre: „tinereţea fără bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii poporului. Tinereţea fără bătrâneţe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi de vinul pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului – a cărui roşie vigoare pulsează în timpul definit al poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe este însuşi sângele acesta, care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne simţim solidari între noi, moştenind pe cei care au trăit mai înainte şi trăind în cei ce se vor naşte. Fizionomia culturii româneşti o va da acest sânge misterios. Un popor îmbătrâneşte când puterile lui s-au sleit în creaţii de cultură şi civilizaţie. Meşterul Manole e osândit să moară, aruncându-se de pe acoperiş, după ce – ultima podoabă – îşi aşezase crucea de aur pe turla bisericii clădite de geniul lui. E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise de propia lor creaţie pentru a supravieţui prin ea, ca meşterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la început, când urechea e dispusă să asculte nu cuvintele nihilismului, ci strigătele cocoşului care vesteşte răsăritul soarelui.

Pe urmele acestei „tinereţi fără bătrâneţe”, să lămurim încă o dată sensul tradiţionalismului autohton. Am spus altădată că tradiţionalismul îl concepem ca pe o forţă dinamică, iar nu ca o forţă statică. Adversarii noştri încă ne obiectează necontenit paseismul romantic, adică întoarcerea la trecut, refugiul în trecut şi, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea. Să observăm că, în ce ne priveşte, această obiecţie gratuită, întrucât noi nu căutăm refugiul în trecut, şi n-am socotit trecutul ca un model pentru prezent sau pentru viitor. Paseismul romantic presupune, într-adevăr, un ideal de perfecţiune în trecut care e dat ca îndreptar şi ca model. Mersul lumii, după această concepţie, trebuie suspendat şi actualitatea vieţii turnată într-o formă istorică ce s-ar fi dovedit perfectă. Un astfel de tradiţionalism nu s-ar putea naşte decât în aria unei culturi care, în trecutul ei, oferă culmi de perfecţiune vrednice de dorit, în comparaţie cu mizeria prezentului acelei culturi. Există în istoria noastră forme perfecte, în umbra cărora să ne refugiem contemplativ sau pe care să le actualizăm cu orice preţ, forţând să încapă în ele conţinutul vieţii de azi, cum ai sili pruncii vii să se dezvolte în coşciug de aur? Dar, din punct de vedere social şi politic bunăoară, idealul istoriei noastre abia astăzi îşi trăiesc realizarea. Şi atunci un paseism cu orice preţ n-ar însemna decât o lipsă de înţelegere a lucrurilor acestora sau o inadaptibilitate inerentă naturilor bolnave.

Cu aceasta nu tăgăduim trecutul, căci trecutul suntem noi în forme imperfecte, dar cu tendinţe şi strădanii de perfecţionare. Cultul strămoşilor e cultul sufletului şi se adaugă vieţii noastre, sporind-o în ceea ce numim conştiinţă naţională, care e simbioza trecutului cu prezentul. Trupurile lor sunt în pământul patriei, sufletele lor sunt în cerul Bisericii. Atingând acest pământ, îi atingem; rugându-ne, luăm – prin taina Bisericii – contact cu ei. Îi iubim pentru strădania lor, pentru izbânzile şi neizbânzile lor. Dacă nu ne refugiem neapărat în formele create de ei, înţelegem să-i invocăm sprijin încrederii în sforţările noastre de a crea. Nu-i blestemăm, findcă nu vrem să fim blestemaţi de cei care vor veni după noi. Acei care ne învinuiesc de paseism anacronic au despre tradiţionalism o idee care nu e a noastră. Ei concep tradiţionalismul cum îl concep francezii şi îl combat, deci, cum îl combat francezii. Tradiţionalismul francez poate fi paseist, fiindcă are îndărătul lui glorii şi realizări desăvârşite, în care poate vedea modelele prezentului. Nemulţumit cu politica sau cu arta de azi, un Charles Maurras poate, îndreptăţit, să ceară restaurarea monarhiei lui Ludovic al XIV-lea şi să dea canon poeziei arta perfectă a lui Racine. Dar, cum noi nu râvnim la reîntoarcerea Regelui, pentru simplul motiv că avem regim monarhic şi nu socotim canonică arta lui Racine, pentru motivul că literatura românească trebuie să se dezvolte după legile limbii şi ale sufletului nostru, obiecţiunea de paseism apare lipsită de orice fundament. Ea dovedeşte, încă o dată, confuzia de judecată a acelor intelectuali ai noştri care scriu obsedaţi de mirajul Occidentului. Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. Ce înseamnă tradiţie? Miguel de Unamuno o defineşte astfel: „Tradiţie, de la tradere, înseamnă predare: ceea ce trece de la unul la altul, trans: concept frate cu acela de transmisiune, de transport, de transfer. Dar ceea ce trece rămâne, căci există ceva care slujeşte de suport fluxului perpetuu al lucrurilor. Un moment e produsul unei serii, al unei serii pe care o poartă în el, dar lumea nu e un caleidoscop”.

Am vorbit adineaori de mitul sângelui, tinereţea fără bătrâneţe. El circulă atât de des în poeziile lui Lucian Blaga, ca un simbol al permanenţei vii în tristeţea „marii treceri”. Sângele însuşi e o tradiţie, e tradiţie biologică. E ceea ce se predă, ceea ce se trece de la unul la altul, de la mamă la copil, de la o generaţie la alta. El trece şi totuşi rămâne, noi rămânem şi totuşi trecem. Dar atât cât suntem – un moment produs al unei serii – suntem prin tradiţia permanentă a sângelui. Se poate o tradiţie mai vie şi mai actuală decât tradiţia sângelui? Cei de ieri au fost prin el, cei de azi suntem prin el, cei de mâine vor fi prin el. El e legătura atât de vizibilă şi atât de misterioasă a vieţii. Asemeni cu tradiţia sângelui e tradiţia limbii. Există un paralelism între istoria sângelui şi istoria graiului nostru. Un paralelism de natură psiho-biologică, întrucât sângele transmite viaţa, iar graiul transmite gândul, sufletul. Precum trăim în tradiţia sângelui românesc, tot astfel trăim în tradiţia sufletului românesc. Aceste tradiţii în veşnică trecere rămân, totuşi, pe loc „căci există ceva ce slujeşte pe suport fluxul perpetuu al lucrurilor”, şi acest suport e pământul românesc. El e ca un fund peste care se agită marea sângelui şi a graiului – adică poporul românesc. Comparaţia vieţii cu marea o găsim într-un cântec ritual din slujba înmormântării: „Marea vieţii ridicându-se de viforul ispitelor…”. Poetul bizantin al acestui cântec, pe când scria, avea de bună seamă sub ochi marea greacă agitată de valuri, iar el se gândea la valul întâmplărilor, care e vremelnic, şi la viaţa care e limitată de moarte ca valul de ţărm. Dar ţărmul din această poezie creştină e „limanul mântuirii” şi, de aceea, cântecul de moarte se termină cu o rugăciune: „Scapă de stricăciune viaţa noastră, mult milostive!”. Utilizând această comparaţie, banală ca viaţa şi nouă ca ea, pentru a-şi preciza definiţia tradiţiei, Unamuno observă că fenomenele istorice sunt valurile de la suprafaţa vieţii în continuu joc; viaţa istorică e asemenea curenţilor marini care se agită la suprafaţă, în vreme ce altă viaţă, mult mai adâncă şi mai însemnată, rămâne necunoscută sub istorie. E ceea ce el numeşte viaţa intraistorică. Când zicem, adesea, „momentul istoric prezent”, înseamnă că mai există un moment care nu e istoric, ci dedesubtul istoriei sau intraistoric. „Dar – continuă Unamuno – dacă există un prezent istoric, e fiindcă există o tradiţie a prezentului, fiindcă tradiţia e substanţa istoriei. Acesta e felul viu de a concepe: ca substanţa istoriei, ca sedimentul ei, ca revelaţia realităţii intraistorice, a inconştientului în istorie”.

În realitatea aceasta intraistorică, noi vedem izvorul permanent al revelaţiilor culturale posibile. Transcriem, pentru frumuseţea lui, pasajul în care Unamuno descrie substratul intra-istoric, sau, cum ar zice Oswald Spengler, anistoric: „Ziarele nu spun nimic despre viaţa tăcută a milioanelor de oameni fără istorie, care la orice ceas al zilei şi în toate ţările globului se scoală sub porunca soarelui şi merg în ţarinile lor pentru a-şi continua obscura şi tăcuta trudă, zilnică şi eternă, acea trudă asemenea cu a madreporelor în adâncul oceanelor şi care pune temeliile pe care se ridică insulele istoriei. Pe liniştea augustă, aş zice, se reazimă sufletul şi capătă viaţă; pe imensa omenire tăcută se ridică cei ce fac zgomot în istorie. Această viaţă intraistorică, tăcută şi masivă ca însuşi adâncul mării, e substanţa progresului, adevărata tradiţie, tradiţia eternă, diferită de tradiţia mincinoasă ce se caută de obicei în trecutul îngropat în cărţi şi în hârtii, monumente şi pietre”.

Tradiţia eternă, cum o concepe Unamuno, este, cu alte cuvinte, o realitate ontologică. Dar această realitate ontologică teoretic universală, în ordinea creaţiei culturale se particularizează şi se localizează, întrucât fiecare popor îi împrumută expresia formală specifică lui. Graiul diferenţiază popor de popor. Dar, afară de graiul literar, graiul plasticii, graiul muzicii, graiul moravurilor şi al moralei, graiul unei înţelepciuni proprii – toate la un loc alcătuiesc expresia diferenţiatoare a individualităţii etnice. În raport cu istoria românească, tradiţia noastră eternă îşi are sediul în popor şi în expresia lui multiplă care e cultura populară ca produs etnic. Ea stă într-un anume fel de a cânta, a poetiza, într-un anume fel de a plasticiza, într-un anume fel de a cânta, într-un anume fel de a filosofa, într-o anume atitudine faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Creaţiile superioare ale unei culturi au valoare de proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale elementelor vii din popor, transfigurări ale formelor în care s-a revelat, liber şi inconştient, în fermecătorul lui joc, geniul poporului. Etnicul în artă, zice Lucian Blaga, e o fatalitate. O fatalitate precum sângele pe care îl moştenim şi graiul pe care îl vorbim. Impresionismul în pictură e o fatalitate franceză; expresionismul în pictură e o fatalitate germană. Când am văzut întâia oară Parisul, mi-am dat seama că, precum Egiptul e un dar al Nilului, impresionismul e un dar al Senei pariziene. Marile şi subtilele descoperiri care au revoluţionat tehnica picturii moderne s-au putut naşte din jocul fantastic al luminilor multicolore reflectate multicolor în apele Senei, când cade seara. Nesfârşitele nuanţe de cenuşiu din aceeaşi pictură s-au putut observa în patina podurilor ei de piatră, dogorite de veacuri. Fenomenul luminos şi momentan care alcătueşte preocuparea centrală a impresionismului corespunde ascuţitei observaţii analitice a geniului psihologic francez. Cât de pur francez este impresionismul, se poate vedea comparându-l cu imitaţia lui de peste Rin şi, în special, cu pictura lui Max Liebermann, o contrafacere a impresionismului. În schimb, expresionismul ca formulă de artă opusă, căutând să sensibilizeze realitatea lăuntrică a fiinţei, nu este altceva decât produsul geniului metafizic german. Dacă impresionismul s-a născut în Franţa, iar expresionismul în Germania, e că fiecare din aceste formule de artă conţine o fatalitate etnică deosebită. Această fatalitate etnică noi o vedem determinând caracterele literaturii, artei plastice, muzicii şi celorlalte forme încă nedefinite ale culturii româneşti autohtone. Ea nu e numai tehnică, dar întrucât e tehnică, indiciile ei se pot studia în datele culturii noastre populare care alcătuiesc tradiţia vie a sufletului românesc. Cine se întemeiază pe această tradiţie se întemeiază pe o actualitate care niciodată nu se va veştejii. Indiciile pe care ni le dă poporul sunt experienţe verificate prin veacuri şi critalizări elaborate firesc, fără intenţie, deci cu atât mai valabile. Autohtonismul, înţeles astfel, poate fi numit tot atât de justificat: tradiţionalism, actualism sau viitorism.


Nichifor Crainic, «Sensul tradiţiei», în volumul «Puncte cardinale în haos», Editura Timpul, 1996.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.