Convingerile comuniste ale unor democraţi de azi

Revista Convingeri Comuniste

Răsfoind revista studenţească «Convingeri Comuniste», organ al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti, am avut surpriza să descopăr, alături de numele unor propagandişti şi scriitori politruci precum Gheorghe Niculescu Mizil, Ion Stratan, Petre Baranga, Traian T. Coşovei sau Romeo Buşegescu, semnături ale unor cunoscute personalităţi de azi: Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Horia Gîrbea, Mircea Vasilescu, Florin Iaru, Matei Vişniec, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie, Filip Florian, Bogdan Hrib sau Mircea Beuran. Editorialul omagial a fost întotdeauna sub semnătura colectivă a redacţiei, ceea ce înseamnă că el era asumat integral de membrii redacţiei. Redactor-şef adjunct la «Convingeri Comuniste» a fost şi dl Radu Călin Cristea, iar din această redacţie au mai făcut parte, printre alţii, Matei Vişniec, scriitorul Horia Gîrbea şi, ulterior, Bogdan Hrib (astăzi director al Editurii Tritonic). Revista «Convingeri Comuniste» lansa cititorilor sfatul să nu uite îndemnurile „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, deoarece numai „acţionînd în spirit revoluţionar vom demonstra zi de zi că putem învinge orice greutăţi, că suntem ȋn stare să facem ca poporul nostru să meargă ferm înainte, să înfăptuiască mai devreme Programul de făurire a societăţii multilateral dezvoltate”. (nr. 4/1978, p.1).

În acelaşi număr aflăm că sub preşedinţia altui renumit politruc, Ion Dodu Bălan, preşedinte al Societăţii Literare a Studenţilor, au fost aleşi ca vicepreşedinţi în anul 1978 Mircea Cărtărescu şi Radu Călin Cristea. Într-un alt număr din anul 1980, Mircea Cărtărescu a scris despre cât de aplaudat a fost Mircea Cărtărescu însuşi la un cenaclu de poezie susţinut în oraşul – pe atunci – Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Pentru mine, episodul din oraşul muncitoresc de pe Trotuş a însemnat cu mult mai mult decît o afirmare într-un mediu receptiv şi cunoscător de poezie. (…) Mult aplaudate, poemele citite de Magdalena Ghica, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Augustin Frăţilă, Ion Stratan şi Mircea Cărtărescu constituie încă o dovadă a posibilităţilor poeziei moderne de a se dovedi pe măsura cerinţelor publicului şi vremii în care trăim”. (Mircea Cărtărescu, «Convingeri Comuniste», nr. 3/1980, p.18)
În acelaşi număr al revistei am dat peste un articol angajant semnat de Mircea Vasilescu, ales nu demult cel mai sexy intelectual, deşi nu ştie să ofere un drept la replică atunci când în revistele pe care le gestionează apar atacuri la persoană. Această lipsă de politeţe dl Mircea Vasilescu a „ȋnvăţat-o” pe şantierele patriei, nu muncind cot la cot cu nefericiţii duşi cu arcanul, ci de la distanţă, scriind cu detaşarea politrucului, în cunoscutul limbaj de lemn: „Şantierul Naţional al Tineretului, canal Dunărea-Marea Neagră”, unde „60 de studenţi ai Facultăţii de Transporturi, cei mai buni studenţi din anul V secţia M.A., au plecat brigadieri la 1 martie, plini de elan şi voie bună… ei lucrează la km 48, şantierul 33, în zona tineretului, a UTC-iştilor şi împreună cu toţi tinerii trebuie să termine cei 10 km de canal pentru care s-au angajat… şi răsună valea, la km 48, unde s-a ajuns la cota zero a canalului… dar nu e gata încă. Va fi gata…spre mândria poporului nostru”. (Mircea Vasilescu, «60 de tineri minunaţi», «Convingeri Comuniste», nr. 3/1980, p. 4).
Criticul literar, încă de pe atunci „celebru”, dl Nicolae Manolescu a fost întrebat „ce înseamnă a fi inteligent în critică?” Iată răspunsul său: „Cred că înseamnă pur şi simplu a scrie bine despre literatură: critic este acela care scrie despre cărţi, nu cel care le citeşte. Altfel spus, criticii se aleg nu dintre cei care iubesc literatura, ci dintre cei care iubesc critica”. («Convingeri Comuniste», nr. 3/1978, p.12). Prin declaraţia sa, dl Nicolae Manolescu lasă o portiţă deschisă opiniilor critice fără ca respectivul critic să parcurgă literatura despre care vorbeşte în cronicile sale! Greu de crezut aşa ceva. Dar, mă rog, de gustibus…
În acelaşi număr al revistei, marxistul Ion Ianoşi afirma că „marxismul a elaborat o viziune coerentă şi consecventă asupra lumii. (…) Programul socialist de ‘vertebrare’ a omului constă în esenţă în crearea condiţiilor naturale şi spirituale pentru ca obştea şi individul să-şi poată lua treptat în stăpînire soarta, autoconstituindu-se, autoperfecţionîndu-se în cunoştinţă de cauză”. (Ion Ianoşi, «Ateism, Libertate, Artă», «Convingeri Comuniste», nr. 4/1978, p. 4). Revista era destinată nu numai literaţilor sau filozofilor, ci şi altor profile universitare.
Mircea Beuran (fost ministru al Sănătăţii, acuzat de plagiat şi poreclit „ministrul-copiuţă”), după alegerea sa ca preşedinte al Consiliului Asociaţiei Studenţilor Comunişti pe UMF ȋn anul 1980 («Convingeri Comuniste», nr. 3/1980, p. 3), şi-a pregătit apoi foarte docil lecţiile propagandistice: „Anul 1982, an cu semnificaţie deosebită pentru ȋntreg tineretul patriei noastre, pionieri, utecişti şi studenţi care angajaţi cu toate forţele lor în măreţul program de înaintare a ţării pe calea socialismului şi comunismului, sărbătoreşte împlinirea a 60 de ani de la crearea UTC şi a 25 de ani de la crearea Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România”. (Mircea Beuran, «Cu luciditate revoluţionară, portretul faptelor noastre de muncă şi viaţă», «Convingeri Comuniste», nr. 2, 1982, p. 4).
Revistele studenţeşti din perioada 1970/1989 ne vor releva surprize nebănuite în privinţa celor care şi-au construit după 1990 o falsă imagine de disidenţă faţă de regimul comunist; se doresc moralişti şi profesionişti, încercând să eludeze faptele unui trecut nu foarte îndepărtat. Iar această atitudine, de tăinuire, tipică unei mentalităţi obediente şi imorale, a creat blocajele sociale şi culturale în care s-a prăbuşit România în ultimii 20 de ani. Tocmai de aceea vom continua periplul nostru prin deceniul optzecist. Şi vom reveni cu dezvăluiri surprinzătoare.

Pentru mulţi cititori există credinţa că sistemul vechiului regim comunist îşi cerea tainul obedienţei pentru cei care se îndeletniceau cu scrisul. Că se punea o precondiţie de vămuire, sau convertire, a convingerilor pentru candidaţii la îndeletnicirea cu munca intelectuală. Nimic mai fals. Spre deosebire de anii ’50, generaţiei optzeciste nu i-a pus nimeni pistolul la tâmplă să scrie omagii şi laude regimului. Se putea şi fără. A fost aşadar un act de asumare conştientă a laudelor şi a cuvintelor. O dovedeşte chiar şi revista studenţească «Convingeri Comuniste», unde o serie de articole sunt complet neutre. Atunci cu atât mai mult nu îi putem înţelege pe aceia care totuşi au făcut-o. Nimeni nu i-a obligat să o facă.
După cum nimeni nu l-a obligat pe celebrul astăzi jurnalist şi scriitor Ştefan Mitroi să publice o «Scrisoare deschisă» către Nicolae Ceauşescu. În amintirea talentului poetic al dlui Mitroi oferim cititorilor un scurt fragment din această poezie: „(…) Ianuarie urcă în stema ninsorii/ Se-aude-n hrisoave un murmur sublim/ Iubite părinte al păcii şi-al ţării/ Fiţi tînăr, ramîneţi aşa cum vă ştim./ (…) Vroind a vă scrie cum tatei îi scriu/ Şi această-ndrăzneală îmi fie iertată/ E semn că în lumea natală un fiu/ Iubeşte pe faţă idea de tată”. (Ştefan Mitroi, «Scrisoare deschisă», «Convingeri Comuniste», nr. 1, 1982, p. 15)
Regretatul poet Petre Ghelmez a fost “cucerit” şi el la vremea lui de generozitatea epocii Ceauşescu: „Cu ochii noştri am văzut cum s-a schimbat faţa oraşelor şi satelor. (…) Am numărat fabricile şi uzinele pe care le-am ridicat acolo unde atîta amar de vreme nu se întîmplase nimic. (…) Ştim că spicul de grîu trebuie să rodească mai mult şi poate să rodească mai mult. Ştim că maşinile pot produce mai mult şi trebuie să producă mai mult (…)”. (Petre Ghelmez, «Lumină şi generozitate», «Convingeri Comuniste», nr. 1, 1976, p. 7)
Poetul George Ivaşcu, în ciuda faptului că a făcut şi puşcărie politică, a văzut „consacrarea poeziei româneşti” legată de „prestigiul conducerii de partid, reflectat, între altele, în 50 de volume antologice editate în atîtea capitale şi în atîtea limbi din opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. («Convingeri Comuniste», nr. 1, 1976, p. 1)
M-a amuzat apoi Florin Iaru, care i-a dedicat o poezie colegului său de generaţie, poate şi de bancă, Traian T. Coşovei. Acesta din urmă abia debutase cu o plachetă de poezii cu un an mai devreme (1978) în «Convingeri Comuniste», iar în anul dedicaţiei debutase şi în volum. Să-l fi uimit aceste succese pe colegul său de generaţie Florin Iaru într-atât încât să îi dedice o poezie sau faptul că Traian T. Coşovei era mai bine plasat în partidul comunist, ca fiu al “celebrului” ziarist comunist Traian Coşovei. Era şi aceasta o slugărnicie, dar pentru un comunist mai mic. Şi probabil pentru o miză la fel de mică. Însă dl Florin Iaru debutase cu mult înainte de Traian T. Coşovei, tot cu o poezie, publicată în celebra revistă pentru copii «Luminiţa» (1962). Ar fi putut să se oprească aici. Dar să vedem totuşi şi poezia, poate ca talentul poetic al dlui Iaru să „atenueze” gestul omagial. Iată un fragment din această poezie numită «Scrisori din Ţările Calde», primită în dar de dl Coşovei: „(…) Sună cineva la uşa împăienjenită/ -Cine să fie? Întrebă ea./ -Sunt eu, electricianul! Bună ziua! Am venit pentru televizor!/ -Dar noi n-avem nici un televizor!/ -Ba aveţi! Cum să n-aveţi./ Fiecare are unul – chiar dacă/ se culcă cu femeia pe care o iubeşte./ Acest televizor este ultimul din generaţia lui/ Acest electronist este singur la părinţi…/ -Din doi oameni/ Unul este singur-/ explică musafirul (…)” (Florin Iaru, «Scrisori din ţările calde», «Convingeri Comuniste», nr. 4-5, 1979, p. 12). Pentru noi, cei de astăzi, talentul poetic al dlui Iaru este edificator. 
Un alt poet a fost Călin Vlasie. Într-o anchetă publicată în «Convingeri Comuniste» de Gabriel Stănescu, şi intitulată «Generaţie şi Creaţie», tânărul poet – pe atunci – Călin Vlasie afirma că generaţia optzecistă „nu trebuie să se compare exclusiv cu generaţia ’60. De fapt nu sîntem contemporani doar cu ei, ci cu întreaga noastră literatură. Dar scriitorii anului ’60 au fost într-un fel ‘paşoptiştii’, ei au menţinut pe cerul patriei socialiste steagul literaturii. Noi sîntem datori să purtăm acest steag prin cosmos”. Că generaţia optzecistă a literaturii române nu a purtat nici măcar un fanion în stratosferă o ştim prea bine. Referindu-se la revistele studenţeşti de atunci, acelaşi personaj afirma că „multe dintre ele sînt sărăcăcioase şi neconcludente. Dovada: se poaste trăi şi fără ele”. Şi aici avea dreptate. («Convingeri Comuniste», nr. 1, 1977, p. 5) 
Foarte interesantă este opinia lui Artur Silvestri din cadrul aceleiaşi anchete, legată de critica literară: „Cînd am început printr-o inexplicabilă chemare, să scriu critică literară, am pornit să citesc toate revistele ca să aflu pe ce lume culturală trăiesc. Prin urmare a-i citi pe cei lîngă care trăieşti este întîia condiţie a unei adevărate angajări”. Ceea ce nu este chiar departe de adevăr, deşi mai tânărul Nicolae Manolescu afirma contrariul: „Critic este acela care scrie despre cărţi, nu cel care le citeşte. Altfel spus, criticii se aleg nu dintre cei care iubesc literatura, ci dintre cei care iubesc critica”. («Convingeri Comuniste», nr. 3/1978, p. 12). De fapt, Artur Silvestri nici nu îl aminteşte pe dl Manolescu printre criticii literari de marcă ai momentului ’80. În grila lui Artur Silvestri se aflau ”excepţionalul” Al. Călinescu, Victor Atanasiu, Paul Dugneanu, Dan Caragea sau M. Papahagi.
Am avut surprinderea să citesc articole semnate de Ion Bogdan Lefter foarte ancorat – pe atunci – în activitatea tineretului comunist, studenţesc sau nu. Pentru Bogdan Lefter, acela din anii ’80, „Al XII-lea Congres al U.T.C şi simultan, a XII-a Conferinţă a U.A.S.C.R. din România şi a IV-a Conferinţă Naţională a Organizaţiei Pionierilor au constituit un bun prilej de afirmare a preocupărilor călăuzitoare ale politicii internaţionale a României, prilej de afirmare a prieteniei între popoare şi a solidarităţii tineretului lumii”. (Bogdan Lefter, «Convingeri Comuniste», nr. 3, 1980, p. 15)
În «Convingeri Comuniste», Dan C. Mihăilescu (premiat de UTC în anul 1982 pentru „talentul” său literar) scria despre Adrian Păunescu şi poezia acestuia că vine din „trăirea plenară a istoriei prezentului” (nr. 2, 1976, p. 2), iar Matei Vişniec, ”fugit” din ţară în 1987 şi intrat atât de ”firesc” în rolul disidentului, transcria cu docilitate un interviu cu Valentina Nicolae despre proiectele studenţilor de la ASE, care au „sprijinul indicaţiilor Secretarului General al PCR”, nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă ar trebui să fie tare mândru de mulţimea obedientă care l-a slujit şi în scris, deşi el nu a impus în mod expres nimănui să îi dedice ode.
Se putea şi fără dacă nu voiai cu orice preţ notorietate.
Acestor poeţi optzecişti, atât de neexpresivi şi obedienţi, dar mai ales cititorilor cărora li s-a ascuns adevărul timp de peste 20 de ani, le oferim un fragment de poezie scrisă în anul 1958. Este vorba de un poet care a preferat discreţia în locul notorietăţii cu orice preţ, prin slujirea ideologiei de partid: Gelu Naum.
Am ales un fragment din poezia «Alergătorul»: „Ca o hienă latră;/ poate că nu mai ştie şi nu mai vrea nimic./ O, dacă s-ar trezi prinţesele de piatră/ ca să-i lipească gura,/ cu limba, ca pe plic”.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Reducerea salariilor și pensiilor scade șansele pentru inițiativa privată, și chiar pentru viață. Cu astea ne-am obișnuit dinnainte de 1990 – dar creșterea ponderii cheltuielilor dirijate centralizat e SOCIALISM cea mai agresivă formă de secătuire)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.