„Eminescu a dorit înfăptuirea Daciei Mari, ideal pentru care a fost jertfit…”

0
134

Theodor Codreanu– Cum de aţi „îndrăznit” (pentru că atunci când aţi început, eraţi un tânăr cu puţină experienţă) să vă ocupaţi cu studierea „poetului nepereche”, devenind, în cele din urmă, unul dintre cei mai importanţi eminescologi, autor a nu mai puţin de opt cărţi despre Eminescu, plus alte zeci de studii şi eseuri risipite prin diverse publicaţii?

– În materie de spiritualitate, noi suntem maturi de la bun început. Cine nu se naşte cu această şansă nicio experienţă nu-l poate trage spre alt nivel de Realitate, cum ar spune academician Basarab Nicolescu, eminentul filosof al fizicii cuantice şi scriitor, totodată. O să te surprind zicând că m-am trezit „eminescolog” încă de pe băncile liceului, deşi nu eram. Ba chiar, în clasa a XI-a, la Bârlad, scrisesem deja un eseu polemic privind personalitatea lui Eminescu, articol pe care l-am redescoperit în 2000, publicându-l, cu mici retuşuri stilistice, în cartea mea Controverse eminesciene. Desigur, acumulările în cunoaşterea vieţii şi operei eminesciene au venit de-a lungul anilor, văzând şi acum cât de puţin cunosc din Eminescu şi din cele câte s-au scris despre el. Numai conştiinţa propriei ignoranţe e îndemn către cunoaştere şi descoperire de noi „feţe” ale geniului eminescian, chiar conform zisei poetului din poema Cărţile, închinată lui Shakespeare: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe / şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. Eminescu se autodefineşte în aceste versuri. Aşa se explică de ce, oricât de mult s-a scris şi se va scrie despre el, niciodată nu-i vom cunoaşte toate „feţele”. Să fie asta singura îngrijorare, chiar şi a celor care-s supăraţi că Eminescu există!

– Ce ştiu mai puţin cititorii despre Mihai Eminescu?
– Îmi imaginez că aceia care citesc Jurnalul Naţional sunt atât de diverşi, încât, în ansamblu, ştiu suficient despre Eminescu… Îmi imaginez doar că aceştia nu-i cunosc suficient opera, cea care se întinde în cuprinsul ediţiei naţionale de şaisprezece volume. Acolo e greu de ajuns, dar, parafrazându-l pe Napoleon, în raniţa fiecărui cititor al lui Eminescu se află bastonul de… eminescolog. Fie şi numai pentru el însuşi.
– S-a scris mult despre poet. Dumneavoastră, din documentele pe care le-aţi studiat, ce aţi aflat nou sau ce credeţi că se ştia mai puţin despre Eminescu? 
– Tot ce am aflat „nou” despre Eminescu am consemnat în cele câteva mii de pagini pe care i le-am închinat. Am aflat, între multe altele, de pildă, că nefastul tratament cu mercur n-a fost iniţiativa doctorului Iszac, la Botoşani, în 1887, cum s-a spus până mai ieri, ci i s-a administrat „tratamentul” chiar de către dr. Alexandru Şuţu, în 1883, ceea ce a însemnat un adevărat dezastru pentru starea poetului. Pe de altă parte, părerea mea e că nu poţi să-l citeşti pe Eminescu fără să afli ceva nou, chiar reluând acelaşi text, în virtutea versului său din Glossă: „Toate ’s vechi şi nouă toate”. Aşa fiind, cine nu citeşte cu ochi proaspăt un text, ori o face de silă, ori „e mort de viu”, ca să folosesc tot o spusă eminesciană… E trist, spre exemplu, că unele detalii noi despre viaţa lui Eminescu, îndeobşte cele privitoare la ultimii ani de viaţă (28 iunie 1883 – 15 iunie 1889) sunt răstălmăcite ca „senzaţionale”. Ele fac parte dintr-un destin exemplar, care se iveşte o dată la o mie de ani.
– Când şi cât de greu a trăit Eminescu. Eu am citit recent despre latura sa… melomană. A fost şi dansator, jucător de cărţi, amator de iubite? Mai găsea el timp şi pentru aşa ceva?
– Dar ce crezi că Eminescu era căzut din lună? Viaţa lui a fost completă şi complexă. Despre înclinaţia lui spre cântec, ca interpret chiar de muzică populară, a scris o întreagă carte poeta Lucia Olaru Nenati. Îi plăcea să tăifăsuiască până târziu pe la Bolta Rece din Iaşi împreună cu marele său prieten Ion Creangă, de se minunau junimiştii ce pot să discute ei atâta, nişte oameni total deosebiţi, aparent. A fugit şi de la şcoală, de la gimnaziul din Cernăuţi, mergând vreo sută de kilometri pe jos, spre necazul căminarului Gheorghe Eminovici, care l-a şfichiuit bine ducându-l pe dezertor unde-i era locul. Viaţa lui Eminescu a fost plină de aventuri lumeşti, din copilărie până la moarte, încât te întrebi când a mai avut timp să citească enorm şi să scrie peste cincisprezece mii de pagini. Dacă astea par „senzaţionale”, fie şi aşa!
– Scrie undeva academicianul Solomon Marcus că avea reale şi solide cunoştinţe de matematică. Ce nu ştiu românii că ştia Eminescu?
– Avea, deşi în şcoală dascălii n-au fost capabili să-i insufle dragostea de matematică, îndepărtându-l de ea. A trebuit să descopere, pe cont propriu, că matematica este limba universală a omenirii. Manuscrisele îi sunt înţesate de formule matematice. Răspunzând la întrebarea unei anchete revuistice interbelice, cam ce crede că ar fi făcut Eminescu dacă ar fi trăit în acei ani, poetul şi matematicianul de geniu Ion Barbu considera că autorul Luceafărului ar fi continuat să aprofundeze matematicile, numai astfel putând să ajungă la Cartea perfectă pe care nu a reuşit s-o definitiveze în timpul vieţii, împiedicat de împrejurări. Astăzi, ştiinţa nu mai este considerată ca opusă şi străină universului artistic. Iar Eminescu a înţeles asta, ştiindu-se, deopotrivă, literat şi om de ştiinţă.
– Reîntorcându-ne, spre final, la dumneavoastră, puteţi rezuma, în doua-trei fraze, un portret al propriei cariere?
– Faţă de datele seci oferite de wikipedia, pot veni şi eu doar cu o precizare: că de la debutul din 1969 până în 1989, timp de două decenii, cenzura comunistă nu mi-a permis să public decât două cărţi (romanul desfigurat Marele Zid, 1981, la Editura Junimea, din Iaşi, şi eseul Eminescu – Dialectica stilului, 1984, la Cartea Românească din Bucureşti). A rămas să recuperez „timpul pierdut” după 1989, când mi-au apărut 43 de cărţi, în alte două decenii.
– De unde vine numele de Codreanu? Huşi, Codreanu?
– Numele vine de la părinţi, din străvechime. Aluzia la Codrenii huşeni, cu care mă gratula, insidios-simpatetic, Fănuş Neagu, ar fi onorantă. Numai că tatăl Căpitanului e cel care şi-a adăugat numele meu, la cel de Zelea/Zelinschi, şi nu invers! Din acest punct de vedere, sunt şi eu, ca să-l plagiez pe Petre Pandrea, un mandarin… moldovean. Spiţa Codrenilor din care mă trag e cea numeroasă de la Sârbi şi Bârlad, cea care a dat şi pe patronul vestitului Colegiu Naţional bârlădean, «Gheorghe Roşca Codreanu».
– E posibil să mai existe mărturii, obiecte etc. de la familia Eminovici necunoscute?
– Foarte posibil, de vreme ce în anul 2000 au apărut, „din neant”, cele 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle, scrisori care schimbă serios ceea ce ştiam despre relaţiile dintre cei doi, dar nu numai. În ultimii ani, se vorbeşte de existenţa unui baston masonic, care i-ar fi aparţinut lui Eminescu, având încrustate pe el iniţialele ME. Nu cred în această poveste, cunoscând serioasele reticenţe ale poetului faţă de încurcatele căi ale masoneriei. Cert e că a luptat el însuşi pentru înfiinţarea unor societăţi secrete menite să pregătească înfăptuirea Daciei Mari, ideal pentru care a fost jertfit, dar care va fi dus la capăt  de generaţia lui Nicolae Iorga şi Constantin Stere. Eminescu a fost un membru marcant al Societăţii Carpaţii, a cărei ţintă a fost unirea Transilvaniei cu România. De aceea, va şi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883, când a fost sechestrat şi poetul în „cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu, boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa de nebuni. Interesant că eminescologii au ştiu până acum că Societatea Carpaţii şi-a încetat activitatea în 1883. Dovezi proaspete (scoase la iveală de Bogdan C. Dogaru) arată că a fost reînfiinţată în 1884, cu filiale în mai multe oraşe din ţară, inclusiv una puternică, la Iaşi, unde se găsea şi Eminescu. N-ar fi exclus să aflăm că poetul a participat la unele acţiuni chiar în perioada aşa-numitei „morţi civile”, de vreme ce prieteni apropiaţi ca Miron Pompiliu sau Daniel Ilarie Mânăstireanu redevin membri activi. Avocatul Mânăstireanu (cu care era prieten încă din 1866, de la Blaj) se va muta, în curând, la Huşi, ca magistrat, unde avea în construcţie o casă, actualul restaurant Podgoriile Huşilor.
– De ce vă place Eminescu?
– Din aceeaşi pricină pentru care îmi place viaţa, iar nu moartea.
– Ce-ar fi România fără Eminescu? Dacă nu ar fi fost el, dumneavoastră despre ce aţi fi scris?   
– Dacă n-ar fi fost Eminescu, tot despre el aş fi scris. Fiindcă Eminescu n-a fost un simplu individ, ci arheul românităţii şi al omului, în genere.
– Cât de mult v-a ajutat soţia, stimata doamnă, ea însăşi autoare apreciată, Lina Codreanu?
– Spun doar atât: e mare noroc să-ţi întâlneşti în viaţă perechea.
– Ce proiecte mai aveţi? 
– Ar mai fi proiecte pentru încă o viaţă. Dar cine ni le poate garanta? Numai volumele din seria Numere în labirint (au apărut doar trei) aşteaptă, vreo şase la număr, să fie culese pentru a intra în lume. Apoi, o nouă carte despre Eminescu, alta de filosofie creştină. Dar să nu ne grăbim. Ex-centric, adică în afara centrului comun de putere şi de moravuri, am fost toată viaţa. N-am cum să mă dau pe brazdă acum, când lucrurile merg din rău în mai rău.
– Cât de mult Eminescu ar trebui sa fie în manuale, la manifestări culturale, în oraşe, la sate, pe câmpii? În viaţa şi minţile noastre? Ştiţi că există asasinat prin iubirea prea puternică, prin preţuire prea pasională. Dumneavoastră nu vă e teamă ca aţi putea să-l frângeţi? De fapt, de ce Eminescu trebuie comentat? Cum îl apărăm de impostori?    
– La nicio întrebare din această avalanşă nu trebuie răspuns. Cu cât mai multă „detaşare” faţă de Eminescu, cu atât mai bine pentru el şi pentru noi. Eu, de pildă, nu am întâlnit decât la oamenii mari, adică la foarte puţini, o adevărată iubire pentru Eminescu. Excese pasionale care să-l ucidă? Să fim serioşi. Astea sunt fantezii adolescentine. Nu îndemn pe nimeni să-l comenteze. Nici chiar pe mine. Eu nu fac comentarii eminesciene şi nici nu-l apăr, fiindcă Eminescu se apără singur prin chiar faptul că există. Trebuie apărată iarna de eventualele atacuri ale celor care nu iubesc zăpada? Sau atacat soarele că e prea fierbinte vara?
– Ce eminescologi preţuiţi? 
– Pe toţi cei inteligenţi. Dar am şi eu lista mea de preţuiţi: G. Ibrăileanu, A.C. Cuza, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Dimitrie Caracostea, Perpessicius, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, Mircea Eliade, Ioan Guţia, I. Negoiţescu, George Munteanu, I. Nica, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dimitrie Vatamaniuc, Eugen Todoran, Iosif Cheie-Pantea, Rosa del Conte, Aurelia Rusu, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, Ion Filipciuc, Cristian Livescu, Adrian Dinu Rachieru şi lista ar putea fi continuată.
– Care e locul din România cel mai „impregnat” de Eminescu?
– În momentul de faţă, satul Dumbrăveni din preajma Sucevei. Şi Chişinăul. Cândva, erau Ipoteştii şi Botoşanii, Cernăuţii şi Blajul, Iaşul şi Bucureştii.
– Locuiţi în Huşiul lui  Mihai Ralea sau în Huşiul lui Zelea Codreanu?
– Te rog să abandonezi morga hipercorectitudinii şi să pronunţi normal: Huşul sau Huşii. Locuiesc în Huşul lui Theodor Codreanu, dar şi al lui Ralea, al lui Corneliu Zelea Codreanu, al lui Dosoftei şi al altor mari episcopi, al lui Alexandru Ioan Cuza, al lui Mihail Kogălniceanu, al lui Alexandru Giugaru, al lui Anton Holban, al lui Costache Olăreanu, al lui Ştefan Dimitrescu, al lui Nicolae Hortolomei şi aş putea să înşir încă vreo două sute de nume de personalităţi de nivel naţional şi mondial.
– Regretaţi ca aţi rămas în Huşi? Cât de important pentru un scriitor/un critic este locul unde îşi desfăşoară activitatea? Şi cum v-au inspirat aceste locuri? Aduceţi aminte, în acest context, de poetul Ion Alexandru Angheluş. 
– Cum să regret, dacă am rămas? Şi asta fiindcă, după convingerea mea, nu este important locul în care trăieşti şi scrii. Mai ales din perspectiva creaţiei. Trăim într-un univers în care centrul şi marginea sunt doar închipuiri omeneşti. Știind asta, te vindeci atât de „complexul provinciei”, cât şi de „complexul centrului”. Centrul e în noi, ca şi marginea. Huşul, ca topos, se supune aceloraşi exigenţe ontologice şi istorice. Aici, m-am întâlnit şi cu poetul Ion Alex. Angheluş, de care aminteşti şi care s-a stins din viaţă înainte de vreme, la 49 de ani, în 1986, un ilfovean devenit huşean ca altădată alt sudic, transformat în ieşean – George Topîrceanu. Angheluş a fost o personalitate complexă, poet, critic şi istoric literar, prozator, publicist, conjunctura istorică fiindu-i defavorabilă, nefiind nici măcar membru al Uniunii Scriitorilor, rămas cu dosarul în „lucru”. A fost un dascăl eminent şi un cultivator de talente. De altfel, este şi cel care m-a convins să mă stabilesc în „oraşul dintre vii”, urbe liniştită, „loc unde nu se întâmplă nimic”, precum ar fi spus Sadoveanu. Un asemenea loc este ideal pentru cel care e destinat să creeze, tocmai fiindcă nu se întâmplă nimic care să-l distragă de la creaţie.

Portret. Prof. dr. Theodor Codreanu, născut la 1 aprilie 1945, în localitatea Sârbi, comuna Banca, judeţul Vaslui, este critic şi istoric literar, prozator şi scriitor. Cunoscut ca un reputat eminescolog, este laureat a trei premii naţionale «Mihai Eminescu» pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană. Pe lângă sutele de studii, între cărţile despre Eminescu semnate amintim:  Eminescu – dialectica stilului, Modelul montologic eminescian, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Mitul Eminescu şi Eminescu în captivitatea „nebuniei”. Are circa 20 de premii literare primite de-a lungul anilor, începând cu premiul de debut în volum pentru proză primit în 1980.  Doctor în filologie din 2001, îşi desfăşoară activitatea ca profesor la Liceul Agroindustrial din Huşi începând din 1975, desfăşurând în paralel, după cum am arătat, o bogată activitate publicistică. 

Preluare: jurnalul.ro

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here