Psihologia politicianului român: «Costică Îngâmfeanu»

Mare politicianO schiţă foarte interesantă şi originală despre psihologia politicianului român de nivel mediu, dar majoritar în demografia parlamentară de odinioară şi azi, a fost realizată de principele Carol, viitorul rege Carol al II-lea, în vremea adolescenţei. El a încropit o poveste intitulată «Păţaniile coconului Costică Îngâmfeanu în Anglia» (Arhivele Naționale, Fond Casa Regală. Regele Carol al II-lea. Personale), unde şi-a propus să descrie condradicţia dintre spiritul valah zeflemitor şi realele valori şi disciplina ordonată a culturii europene.

Cine a fost „Costică Îngâmfeanu”?

El întruchipa figura ştearsă a politicianului ratat, nebăgat în seamă, dar care ştia totuşi să corespundă epocii sale. El „s-a născut în frumoasa şi vestita urbă ce poartă numele de Urlaţi. El şi-a făcut primele studii în Bucureşti la liceul Mihail Bravu, apoi ca ori şi ce român ce se respectă se făcu avocat. Devenise în curând vestit în urba sa natală şi-şi strânsese destule părăluţe, făcând politică, apoi devenind reprezentantul principal pentru Urlaţi al partidului Retrograd-Anarchist; să nu uităm că mai era întemeitorul şi redactorul şef al ziarului ‹Zarea Politică Română›, organul oficios la partidului său, şi care se tipărea în localitatea mai sus numită. Dar „coconul Costică Îngâmfeanu” cu toate „sforţările” sale nu reuşi să fie ales deputat, fapt care l-a determinat să-şi ia o binemeritată vacanţă, să plece departe de „crâncenele şi nevrednicele lupte ce le dusese” pe arena politică.

Compromisul cu nevasta

Costică avea desigur, precum orice politician de marcă, şi o nevastă cu pretenţii. Hotărârea lui Costică de a pleca singur, fără consoartă în lunga sa vacanţă, a avut ca rezultat „o groaznică furtună casnică, care puse pe bietul Costică într-o situaţie primejdioasă pentru cinstea sa de cetăţean, căci locuitorii din oraş auzind vociferaţiunile soţiei sale vor crede că se întâmplă cel puţin un asasinat în casa onorabilului politician”. Compromisul a fost în favoarea consoartei, care i-a impus lui Costică să părăsească ţara „în 48 de ore” iar după întoarcerea lui, ea va urma să plece tot „singură, într-o călătorie a cărei durată va fi de două ori mai mare decât aceea a politicianului”.

Guvernul este de vină!

Acum, pentru Costică se impunea un argument pentru a această dezertare de pe arena politică. Unii se dau bolnavi, alţii îşi mai pierd minţile, însă el era sănătos tun şi nu părea a şti cum să simuleze o stare maladivă. A ales calea unui discurs politic în faţa celor mai apropiaţi colegi de partid. O să dea vina pe guvern pentru plecarea sa precipitată, aşa cum guvernanţii noştri de azi, când se lovesc de greutăţi, dau vina pe „moştenirea grea” lăsată de guvernarea precedentă!. „O, nu plângeţi în zadar” – deveni plin de compasiune Costică în faţa colegilor săi politici – „vă asigur că hotărârea mea e luată şi că nici voinţa ţării întregi nu mă va îndupleca a-mi schimba deciziunea. Totuşi, domnilor, ţin să vă spun înainte de a pleca că dacă ve-ţi fi lipsiţi de prezenţa mea, vina este a guvernului, da, a guvernului, domnilor! Căci dacă guvernul n-ar fi întrebuinţat mijloace nelegale în ultimele alegeri, eu domnilor, da, eu Costică Îngâmfeanu, aş fi fost deputat, reprezentant al poporului. Deci, domnilor, fac guvernul responsabil de plecarea mea căci după cum v-am spus, dacă n-ar fi întrebuinţat presiune în alegeri nu ar fi trebuit să lucrez ca un sclav şi nu aşi avea nevoie de o odihnă bine meritată!”

A doua zi, Costică fu întâmpinat pe peronul gării de simpatizanţii săi politici cei mai ardenţi, care „veniseră a-şi lua rămas bun de la eminentul lor şef”. Prietenii voiseră cu orice preţ să-l întovărăşească până la graniţă, el însă protestă politicos, dar după câteva clipe cedă, şi se instalară cu toţii într-un vagon de clasa I-a.

Nu ştiţi voi cine sunt eu?!

Costică călători cu bine până la vama engleză; „trecerea Canalului Mânecii a fost ferită de boală şi Costică ajunsese în port în cea mai bună dispoziţie. De aici înainte începură greutăţile. Costică nu ştia o iotă engleză şi anglo-saxonii nu-şi vorbeau decât limba lor. La vamă mai întâi de toate fu întrebat dacă are ‘Tobacco’, ceea ce în limba română s-ar putea exprima prin vorba ‘tutun’. Costică nu înţelese ce o fi aceea şi deci răspunse că nu are. Vameşul făcându-şi datoria căută prin bagaje şi găsi o cutie de vreo două sute de ţigarete aduse din ţară şi le confiscă. Atunci cetăţeanul nostru începu a răcni într-un mod îngrozitor: ‘Cum se poate aşa mişelie! Nu ştiţi oare cine sunt eu? Cum se poate aşa ceva, ce insultă adusă României să se confişte ţigaretele de la un biet şi cinstit cetăţean! O să reclam la Legaţie etc’. Vameşul, cu calmul obişnuit al rasei sale, aşteptă până ce oratorul îşi sfârşi discursul şi apoi îl rugă politicos să-şi caute de drum. Costică nu voi să audă de aşa ceva şi-şi reclamă ţigaretele. În timpul acesta un public numeros se strânsese în jurul lui Costică spre a vedea scena şi râdeau în hohot. Costică, gras cum era, murea de căldură, dar tot protesta cu energie şi uzând câteva vorbe franţuzeşti, care din nenorocire fură pricepute de vameş. Acesta în sfârşit îşi ieşise din pepeni şi umflându-l cu delicateţă pe eroul nostru îl dădu afară din vamă”.

„Costică Îngâmfeanu” de ieri şi de azi

Costică Îngămfeanu poate că nu este tocmai un personaj imaginar. El reprezintă psihologia politicianului român, de când valahul se luptă pe arena politică, aşa cum ştie el mai bine. Îngâmfarea multor parlamentari, indiferenţa cu care dorm, se scarpină plictisiţi, visează cu ochii deschişi, citesc ziare absorbiţi de subiecte „fierbinţi” atunci când se dezbat legi sunt realităţi destul de cunoscute. Adăugăm şi alte obiceiuri din vechime: trag chiulul, ciupesc blondele decoltate atunci când au ocazia să le întâlnească sau sunt prinşi cu afaceri personale sau personalizate pe reprezentaţii familiei, ca să nu-i prindă cumva Fiscul pe picior greşit. Parcă onorabilul „Costică Îngâmfeanu” s-a multiplicat în mii de exemplare de o hidoşenie tulburătoare. Costică la vremea lui îşi mai punea probleme de o aparentă moralitate. Ce să-i spună nevestei sau cum să se disculpe faţă de colegii de partid? „Costică” de azi îşi sprijină gaşca personală sau familială. Iar dacă astăzi nu mai este Anglia pe gustul de aventură al politicianului nostru, ci renumitul Strassbourg, de europarlamentarii noştri nu s-a mai auzit altceva decât vaiete şi suferinţă că nu le ajung banii. Păi normal. Acolo dacă tragi chiulul, chiar şi câteva ore, nu primeşti cotizaţia pe orele furate sau de pe urma proiectelor nelucrate. Cât faci, atât eşti plătit. În afară de scâncetele de neputinţa adaptării şi frunţile nervoase arătate pe micul ecran cu variate prilejuri, nu s-a mai auzit nimic de munca lor politică, chipurile dusă pentru imaginea şi interesele ţării.

„Costică Îngâmfeanu” a devenit o realitate politică multiplicată.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.