Cartonaş galben fotbalului românesc

Cartonas galben

„În fotbalul românesc primează interesul material şi cel politic. E o mare mizerie. Sportul este lăsat pe planul doi”. Aşa a spus Tudorel Stoica, un fost mare fotbalist actualmente cetăţean onorabil care se bucură în mod absolut meritat de toate binefacerile pe care acest fenomen i le-a adus de-a lungul carierei. Ca el sunt mulţi alţii care „au ştiut cu mingea” şi care au înţeles mai apoi să-şi menţină intact un portret care s-a întipărit în memoria zecilor de mii de suporteri. Imaginea acestor mari fotbalişti este exact aceea care defineşte până la urmă esenţa acestui sport numit de unii „rege”. Alte interferenţe nu fac decât să mânjească, să altereze o viziune generală care încet, încet conduce inevitabil la diminuarea interesului. Dezmăţul prin cluburi, drogurile şi un comportament ce frizează căteodată cocălărismul duc la un număr din ce în ce mai mic de spectatori pe stadioane, la indiferenţă sau în cel mai bun caz la predictibilitatea convingerii unor rezultate mereu nefavorabile.

Însă banii fac cu adevărat diferenţa, întotdeuna dezbrăcându-l pe fotbalist de haina sa de glorie şi lăsându-l gol în toată “splendoarea” caracterului său cel puţin discutabil. Aşa ajunge fotbalul românesc să fie o mizerie, cum spune un alt mare om de fotbal, Cristian Ţopescu, şi tot aşa ajung şi străinii să-l perceapă.

(Diz)graţierea lui Gică Popescu a devenit un subiect naţional, părerile pro- şi contra- succedându-se cu repeziciune. Cert este că a fost condamnat definitiv pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, lucruri extrem de grave cu atât mai mult cu cât este „asociat” în această afacere cu nume grele ale fotbalului negru românesc pe deplin responsabile de „mizeria” despre care vorbesc mulţi oameni avizaţi ca şi cei doi citaţi mai sus. O carieră de excepţie este făcută praf de aviditatea pentru bani care tinde din ce în ce mai mult să confişte total spectacolul aşteptat de suporteri. Victoriile se câştigă, dar mai ales se păstrează, iar starea de dizgraţiere în care a ajuns Gică Popescu nu mai poate fi reparată de niciun fel de graţiere, pentru că un suporter adevărat niciodată nu i-o va acorda. Acesta ştia şi era deja dezgustat de cooperative, de blaturi şi aranjamente, de afacerile învârtite de patroni şi impresari, de aroganţa şi infatuarea celor din „tribuna oficială” şi se baza doar pe jucători şi pe reprezentaţia acestora din teren care-i regla bătăile inimii. Gică Popescu nu a învăţat această lecţie aşa cum au făcut-o alţii din generaţia sa ca marele Hagi, Ilie Dumitrescu, Lăcătuş sau Dan Petrescu, iar dacă a învăţat-o vreodată nu a înţeles nimic din ea.

În plus a şi fost deconspirat drept fost colaborator al Securităţii, „Petrescu” având în sarcină ieşirile “neregulamentare” ale foştilor colegi de la Universitatea Craiova. Toate ar fi fost demult uitate şi personalitatea Baciului s-ar fi păstrat în continuare în adoraţia mulţilor săi fani din întreaga lume ca unul care a ştiut să-şi continue cu succes cariera de fotbalist cu cea de OM.

La vârful Federaţiei Române de Fotbal s-a întâmplat Marea Schimbare. După 24 de ani Mircea Sandu s-a retras, rămânând totuşi Preşedinte onorific, un fel de Ion Iliescu al fotbalului românesc. Pentru modul în care i-a condus destinele „Naşu’” a fost cadorisit cu următoarele: „rentă viageră în valoare de 75.000 de euro anual, drept de administrare a etajului 2 al unei clădiri a FRF, orice intervenţie chirurgicală sau recuperare medicală plătită de FRF, o limuzină care aparţine FRF şi benzină decontată indiferent de numărul de kilometri parcurşi, telefon, personal anjagat cu salarii în limita a 5.000 de lei lunar, deplasări la meciurile echipei naţionale cu decontarea cazării la hotel de cinci stele şi diurnă de 500 de euro pe zi”. Ulterior acesta şi-a mai diminuat „valoarea” la doar 50.000 euro şi a renunţat la maşina de lux şi secretară, urmând probabil a se deplasa cu o bicicletă şi dedicându-se efortului de a scrie cu propria mână.

Dacă România ar fi al 51-lea stat al SUA sau al 17-lea land al Germaniei nu ar fi nimic extraordinar aici. Numai că sursa acestor „beneficii” onorifice o constituie veniturile FRF alimentate la rândul lor cu mulţi, cu foarte mulţi bani inclusiv cu procentele tranzacţiilor „finilor” aflaţi acum după gratii. O federaţie prea bogată pentru un fotbal atât de sărac în rezultate şi spectacol pentru care suporterii plătesc bilet ca să-l vadă. O federaţie care întregeşte tupeul, aroganţa şi lipsa de bun simţ ce „girează” astăzi fotbalul românesc întru sfidarea mulţilor săi suporteri plătitori de taxe, impozite şi bilet la meci. Exclamaţia preferată de mulţi comentatori şi jurnalişti de fotbal nu a fost nicicând mai plină de semnificaţii: „O tempora, O mores …!” Unde sunt vremurile când un meci de fotbal era cu adevărat atracţia unei zile reuşite, când Naţionala ţinea o ţară întreagă în picioare şi care exploda apoi la iliedobrescul Gooooooooooooooooooooooooool! şi pleca să sărbătorească victoria în Piaţa Universităţii?! Unde sunt toţi ceilalţi mari fotbalişti care-l întruchipau în teren pe Zeul Fotbal în faţa căruia se închinau mii de fani? Unde sunt zeii de altădată?!

Unii, asemeni lui Tudorel Stoica menţionat mai înainte îşi văd de viaţa lor şi cu bune şi cu rele, alţii ca marele Hagi sunt încă ancoraţi în fotbal încercând să împărtăşească din experienţa lor, iar alţii sunt implicaţi încă activ ca antrenori ori în alte funcţii prin diverse cluburi. Derulează afaceri pornite din câştigurile dobândite pentru că au avut şansa de a se afirma în România postdecembristă, dar îşi menţin imaginea nepătată.

Sunt însă alţii care îndură umilinţa unei liste cu 116 locuri dedicate de statul român prin instituţia numită MTS marilor sportivi ai acestei ţări, însoţită de o listă de aşteptare. În prima apare numelui marelui arbitru Nicolae Rainea, în a doua se zbate marele Bumbescu. Spun „se zbate” pentru că pe lista celor 116 se intră numai după moartea unui „titular”. Şi totul pentru 1.800 lei lunar pentru că este cât se poate de omenesc ca atunci când viaţa îţi depinde de aceşti bani să trebuiască să te lupţi pentru ei. Bumbescu, blondul mare fundaş ignorat de fostul său club cu care în 1986 câştiga Cupa Campionilor Europeni! Şi cine ştie câţi or mai fi necuprinşi pe nicio listă dar îngropaţi în uitare şi ignoranţă.

Toţi aceştia au câştigat victorii, dar au învăţat să le şi menţină, câteodată plătind un preţ prea mare şi absolut nedorit. Naşii şi finii, unii aflaţi acum după gratii, corleonii şi cameleonii şi-au supraevaluat prestaţia din fotbalul românesc trecând peste orice scrupule pentru propriul interes aducând la lumină mizeria despre care se vorbeşte tot mai mult. Din această mizerie ei câştigă bani, foarte mulţi bani, iar fotbalul a fost împins în plan secund şi fixat pe un loc mondial 33 în care stagnează în aşteptarea unei alte generaţii de aur care întârzie să apară.

Fotbalul românesc se află în evidentă suferinţă pentru că a ajuns să îşi caute identitatea într-un fost idol care nu a ştiut să-şi respecte propriul portret la care a muncit îndelung, lăsându-se antrenat în pânza de păianjen care sugrumă cel mai popular sport de la noi. Este numit mare român ca o sfidare la adresa adevăraţilor Mari Români ai acestei ţări. Pe de altă parte non-valoarea fotbalului autohton este tradusă într-o supravaloare acordată perfect legal, dar total imoral celor care trebuie tocmai să lucreze pentru a-l propulsa în clubul celor mari fără sa aştepte vreo generaţie de aur, ci să o formeze.

Pentru asta, ca suporter, mă văd nevoit să acord fotbalului românesc un cartonaş galben şi o rentă viageră de doi lei pentru că, totuşi, mingea e rotundă. Cine dă mai mult?!

Preluare: politicstand.com / Autor: Dan Popica

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.