Criza spirituală a omului modern

Dumitru Constantin DulcanFiecărui timp istoric îi corespunde o paradigmă, un concept, un model de interpretare a realităţii, dat de ansamblul ideilor din acel moment.

Funcţia paradigmei este aceea de a oferi un model de gândire şi de comportament corespunzător unui timp istoric determinat. De aceea fiecare timp îşi are o paradigmă a sa.

Până în secolul al XVI-lea lumea era văzută ca rezultat al creaţiei divine. Lumea avea un sens, înscris în intenţia divină în momentul creaţiei.

Începând cu secolul al XVI-lea, prin lucrările lui Galileo Galilei, Kepler, Copernic, Descartes, Newton, Francis Bacon ş.a., asistăm la primul val al revoluţiei Ştiinţifice. Până atunci cunoaşterea se reducea la Aristotel şi biserică, raţiune şi spirit.

Ştiinţa ultimilor 400 de ani începe cu Galileo, care fixează primele canoane ale cercetării ştiinţifice. Poate că nu chiar străin de atitudinea bisericii faţă de preocupările lui ştiinţifice, Galileo exclude spiritul din ecuaţia ştiinţei. Îi cere ştiinţei să aibe ca obiect doar ceea ce are formă, număr şi mişcare şi poate fi cuantificat, exprimat în formule matematice. Tot ceea ce ţine de psihic, având un caracter subiectiv, trebuie exclus din atenţia ştiinţei. R. D. Layng, un psihiatru englez, menţionează că sunt astfel lăsate în afara ştiinţei sensibilitatea, percepţia, valorile morale şi estetice, spiritul şi conştiinţa. O întreagă experienţă umană este ignorată, laboratorul rămânând singurul zeu viabil al ştiinţei.

Francis Bacon înlocuieşte cuvântul Dumnezeu cu cel de natură. Legile lui Dumnezeu, devin acum Legile naturii. Mai mult, cere ştiinţei să „chinuie” natura până îi va smulge toate secretele.

Rene Descartes pune bazele metodologiei ştiinţifice moderne, face separarea între spirit şi materie – res cogitans şi res extensa. Adept al raţionalismului în cunoaştere, susţine că numai ştiinţa poate să acceadă la adevăruri exacte. Această graţie acordată ştiinţelor va fi cea care va motiva mai târziu atributul scientismului din ştiinţa occidentală.

Deşi, în cea mai mare parte, ştiinţa îi este tributară lui Descartes, opiniile lui nu sunt infailibile, în raport de ceea ce ştim astăzi. „Nu este nimic în gândire care să aparţină corpului şi nimic în corp care să aparţină gândirii”, spunea el. Este exact opus la tot ceea ce au evidenţiat ştiinţele neurocognitive pe care le-am comentat şi noi. Astăzi i-am putea răspunde: „Nu este nimic în corp care să nu aparţină gândirii”. Şi este doar una din erorile lui Descartes.

În ceea ce priveşte concepţia sa mecanicistă asupra corpului, întâlnită uneori şi astăzi, trebuie să spun, ca specialist în domeniu, că este o altă mare eroare a lui Rene Descartes: „Nu este nicio diferenţă între maşina făcuta de om şi cea făcută de natură”, spunea el. Probabil că ar fi aşa, dacă omul ar reuşi să „construiască” un alt om în laborator, combinând doar elementele chimice existente în structura organismelor vii. Dar asta nu se va întâmpla niciodată, oricât de entuziaşti am fi.

Prin Newton, viziunea mecanicistă asupra lumii obţine un statut deplin. Universul este văzut acum ca un ansamblu de elemente disparate, guvernate de legile gravitaţiei, dispus într-un spaţiu şi un timp cu caracter absolut. Este un Univers cauzal, determinist, efect al unor cauze locale, imediate. Fiind supus unor legităţi matematice, orice eveniment este previzibil, calculabil.

Al doilea val al revoluţiei ştiinţifice începe către sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Kant, Laplace, Lamarck, Darwin, Cu vier, Faraday, Maxwell şi alţii. Se oferă un răspuns convenabil pentru ştiinţă, vizavi de originea omului, ca şi a întregii lumi vii. Am putea spune că ceea ce a fost Newton pentru fizică, a fost Darwin pentru biologie. Către sfârşitul secolului al XlX-lea, se părea că marilor întrebări ale omului li s-a dat răspuns. Entuziasmul ştiinţei trebuie să fi fost atunci deplin. Descartes părea să fi avut dreptate. Ştiinţa părea să poată explica tot. Niciun dubiu, zicea el făcând o altă eroare…

Acestea sunt elementele care au determinat o con­cepţie materialistă, fragmentară asupra lumii. Dominând celelalte ştiinţe, fizica clasică şi-a extins o viziune fizicistă în toate domeniile de cunoaştere.

Intervenţia întâmplării în evoluţie exclude ideea de sens, de rost, de finalitate în existenţa Universului. Omul este privit, ca orice altă specie, ca fiind un simplu rod al întâmplării. Nu există sens în natură, a decretat ştiinţa. Nu există sens în istorie, declară adepţii postmodernismului. Nu există sens în viaţă şi, ca urmare, nu există nicio morală, care să motiveze conduita umană, spun toţi cei ce profită din plin de 80% din bunurile lumii. Şi, pentru a fi ascultaţi şi temuţi, manevrează după bunul plac legile şi îşi construiesc arme care seamănă „şoc şi groază”.

Sensul lumii îl conferă spiritualitatea, dar ea a fost exclusă din ştiinţă. Şi ca atare lumea este absurdă, vin să ne spună şi filosofii.

Aceasta este istoria actului de deces al spiritualităţii, care a dispărut, ca interes, pentru ştiinţă.

În orice opţiune umană sunt însă şi avantaje şi dezavantaje.

Care sunt avantajele ştiinţei pentru om? Imense. Popper considera ştiinţa ca fiind cea mai mare mândrie a omului. Am fi putut spune că este cea mai mare victorie a spiritului uman, dacă milioane de oameni n-ar fi fost victime tocmai ale invenţiilor ei. Trebuie să afirmăm cu regret că, prin ştiinţă, se salvează şi se ucid şi astăzi numeroase vieţi.

Dar chiar şi viziunea mecanicistă, reducţionistă asupra lumii şi-a avut avantajele ei. În primul rând aş cita emanciparea, eliberarea minţii umane de încătuşarea obscurantismului medieval, de teroarea demonismului şi a superstiţiilor la care constat cu stupefacţie că, în goană după câştig, revenim. Cassandre, schizoizi, farsori fac rating la TV readucând spaimele Evului Mediu în minţi neinstruite.

Ştiinţa a îmbogăţit nu numai cunoaşterea umană, ci a devenit şi un instrument pentru producţia bunurilor necesare vieţii.

Condiţia umană a fost ameliorată la un nivel nesperat cu numai un secol în urmă. Longevitatea umană a beneficiat de aportul medicinii ştiinţifice şi de ameliorarea condiţiilor de igienă şi de viaţă. Civilizaţia umană tinde spre globalizare şi spre extensie, la toate nivelele straturilor sociale prin presiunea exemplului, a mijloacelor de comunicare şi mai ales de deplasare, puse la dispoziţia omului de progresul tehnologic.

Tehnologia informaţională actuală a redus Terra la dimensiunile unui sat, cum se exprima McLuhan. Omul modern este un om informat, la curent cu tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă, inclusiv pe partea cealaltă a Pământului.

Care sunt limitele ştiinţei actuale şi de ce este nevoie de o nouă paradigmă, a unei conştiinţe elevate, spiritualizate?

În opinia mea, omul actual este confruntat în clipa de faţă cu o criză morală, spirituală, pe care aş numi-o „criza spirituală a omului modern”.

Această criză se manifestă în multe din laturile vieţii sale.

Ştiinţific, suntem în faţa dilemei – evoluţionism sau creaţionism. .

Din nefericire, ştiinţa nu are un cod etic. Este la dispoziţia celui ce o plăteşte.

Armele moderne, ca şi cele de exterminare în masă, sunt creaţia ştiinţei… Ştiinţa n-are conştiinţă, iar ştiinţa fără conştiinţă este o ruină a sufletului, spunea încă Francois Rabelais.

Dumitru Constantin Dulcan - In cautarea sensului pierdutSpiritual – domină moda anticulturii în numele postmodernismului. Mai exact sfidarea, deconstrucţia, cum zice Jacques Derrida, a autorităţii oricărui sistem de gândire, care pledează pentru valorile umane, fundamentale ca raţiunea, cultura, sensul, adevărul şi frumosul. Opusul lor – urâtul, dezordinea, ignoranţa, anarhia sunt „noile valori” ridicate la rang de filosofic.

• Exaltarea instinctualităţii, printr-un exhibiţio­nism care abuzează de toate căile de exprimare nelăsând nimic neinfestat, nimic neşocat şi bulversat, este de asemenea o expresie a „culturii” postmoderniste.

O caracteristică a postmodernismului, cum l-a numit Jean-Frangois Lyotard, o constituie pluralismul, tolerarea tuturor modelor, fără nicio discriminare. Dar, ceea ce constatăm astăzi, nu este o tolerare a valorilor tradiţionale, ci o luare în derâdere şi o evitare a acestora ca fiind perimate. Filosofia postmodernistă ar părea să aibe o oarecare justificare şi anume aceea că tot ceea ce este omenesc trebuie să fie admis cu drepturi egale de a fi expus public. Numai că nu este vorba de a se permite afirmarea tuturor valorilor spiritului şi culturii, ci şi a subteranelor condiţiei umane. Care sunt acestea? Era suficientă o vizită la Muzeul Gugenheim din New York, în 2004, ca să te lămureşti. Sau să citeşti unele cărţi. De la imagine la limbaj, totul este permis. Eu sunt de acord, mai ales ca medic, cu complexitatea condiţiei umane, care nu înseamnă numai spirit, ci şi inevitabile cerinţe fiziologice, atâta doar că omenirii i-au trebuit mii de ani de a se desprinde de comportamentul celorlalte animale, de a separa şi a face artă din cele ale spiritului şi a trece la capitolul intimitate cele ale biologiei. Nu tot ceea ce ne bântuie prin intestine poate face obiectul artei şi al transparenţei, de care se face atâta caz în lumea actuală! Era una din marile victorii ale civilizaţiei: civilizarea simţurilor. Şi una din marile diferenţe dintre noi şi necuvântătoare, care nu au auzit de civilizaţia sfincterelor – în ultimă instanţă este o chestiune de gust. Unora le plac mirosurile pestilenţiale. Şi probabil că trebuie să gândim ca predecesorii: de gustibus non disputandum.

• În ciuda raţiunii pe care ne-o arogăm, persistenţa războaielor, a terorismului, ca mijloc de rezolvare a conflictelor interumane şi a acaparării de resurse, este încă un semn al crizei morale a omului modern, moştenirii unui trecut ancestral, de care nu vrea să se debaraseze.

• Inconştienţa cu care pentru bani sacrificăm cultura, natura, demnitatea umană şi relaţia interumană se înscrie în aceeaşi notă a absurdului.

Psihologic

•  Psihologia  oficială  este  încă  tributară  unei concepţii mecaniciste    despre biologie. Ignorarea ostentativă a o serie de date noi, care se cer interpretate cum sunt experienţele morţii clinice, experienţa psihologiei transpersonale, vindecarea de boli grave prin mijloace exclusiv psihologice, rămâne fără o explicaţie.

•  Violenţa contra omului şi a animalelor ne întoarce la insecuritatea vieţii din Evul Mediu.

Violenţa contra planetei, care ar trebui să fie văzută ea însăşi ca o fiinţă vie, o încarcă cu negativitate excesivă declanşând evenimente climatice şi geofizice.

Politic

•   De ce politică şi nu ştiinţă, tehnocraţie? Să luăm un exemplu. De ce construirea unei şosele ar trebui să depindă de o decizie politică şi nu de una economică?

•   Se aduc o mulţime de acuze politicilor tradiţio­nale: demagogie, manipulare, minciună, fraudă, agresi­vitate, crearea  de scenarii, răfuială cu adversarii în stil de mahala, care provoacă repulsie oricărui om de bun simţ.

De ce orice profesie pretinde pregătire, competenţă, iar a face politică, nu? Într-un secol în care, în condiţiile actualei evoluţii sociale, relaţiile interumane au ajuns la un nivel atât de complex, este oare uşor de orientat fără a avea competenţa necesară?

În plan social este o disjuncţie flagrantă între bogăţia excesivă, cu mult peste nevoile materiale ale unui grup restrâns de indivizi, şi sărăcia umilitoare a majorităţii, observaţie pe care o făcea şi John Locke în secolul al XVIII-lea. Astăzi 80 % din bunurile lumii actuale sunt deţinute de 20% din populaţia globului.

Este moral? Contrazice orice formă de morală – creştină, laică sau a bunului simţ. Nu pledez pentru un egalitarism, pe care şi natura îl contrazice, dar nici pentru umilinţa care nu-i oferă unui om decât dreptul de a muri de foame.

Dezvoltarea economică şi, mai ales, tehnologică în ritmul şi în modul actual, conform analiştilor în domeniu, va avea o serie de consecinţe nefaste: epuizarea resurselor planetare, dezechilibrul geofizic şi climatic, poluarea, nu numai chimică, ci şi radioactivă şi electromagnetică, distrugerea fondului forestier care este astăzi redus la 28 – 30% din suprafaţa Terrei. La începutul secolului al XX- lea, reprezenta încă 80%.

În plan ecologic, natura n-a fost niciodată atât de mult păgubită, aşa cum a făcut-o omul, probabil că mai întâi din ignoranţa care astăzi nu mai poate fi invocată. Poluarea aerului, apei, pământului şi inclusiv a plantelor şi cerealelor cu care ne hrănim, este un fapt cunoscut de toată lumea.

Interese meschine sfidează toate pronosticurile dezastruoase, referitoare la consecinţe, toate opiniile exprimate prin mass-media şi continuă tacit, individual sau prin decizii oficiale să defrişeze pădurile şi să distrugă vegetaţia din oraşe ca şi din jurul lor. „Câinii latră, caravana trece” rămâne o cugetare perpetuu valabilă.

Nicio specie nu s-a implicat atât de violent în distrugerea propriului mediu ca omul.

Suntem o specie sinucigaşă!

Din cauza poluării şi a defrişărilor, zilnic dispare o specie. Planeta devine zi de zi tot mai săracă. Şi ultima specie, care va dispărea, spun analiştii, va fi omul…

Nu învăţăm nimic din istorie. Munţii şi colinele din jurul Mediteranei au rămas cu stâncile goale ca urmare a sacrificării pădurilor pentru nevoile construcţiilor de nave pentru război şi comerţ, ni se spune.

Când romanii stăpâneau Efesul, acesta ajunsese unul din oraşele – port cele mai bogate din Imperiul Roman. Era, şi la propriu şi la figurat, un oraş de marmură albă, pură. Şi astăzi se mai văd relicvele străzilor pavate cu marmură şi ale clădirilor somptuoase din acea vreme.

În inconştienţa lor au tăiat pădurile de pe versanţii munţilor şi colinelor înconjurătoare, pentru nevoi de construcţie. Solul, rămas fără rezistenţa pe care i-o ofereau rădăcinile copacilor şi tulpinile lor, a plecat odată cu apa spre mare. Prin depunere, portul a fost acoperit de mâl, apa s-a retras şi activitatea portuară a încetat. Acum marea se află la distanţă de mulţi kilometri de oraş. Efesul, oraşul în care Pavel şi-a desfăşurat o bună parte din apostolatul său, a murit odată cu marea, care l-a părăsit. Astăzi vedem doar urmele măreţiei de odinioară.

Violenţa contra planetei prin defrişare şi poluare şi prin toate deşeurile rezultate din activitatea umană nu este lipsită de urmări. Pământul reacţionează ca o fiinţă vie. Negativitatea acumulată va declanşa, pentru a se reechilibra, evenimente geofizice şi geoclimatice de tipul seismelor, uraganelor sau altor catastrofe.

Fără o ştiinţă a spiritului este greu de înţeles că urmările modului nostru de gândire şi de acţiune se resfrâng asupra lumii întregi, asupra planetei şi Cosmosului prin conexiuni mult mai complexe şi mai subtile decât ne putem imagina.

Dacă întreaga criză spirituală în care ne aflăm este rezultatul concepţiei noastre eronate despre om şi Univers şi dacă consecinţele acesteia conduc lumea în pragul unui impas, dincolo de care nu urmează decât prăbuşirea întregului edificiu, clădit cu trudă în milenii de evoluţie a civilizaţiei, aşa după cum ne avertizează o mulţime de surse şi după cum putem observa cu propria noastră minte, ce ne rămâne de făcut? Pentru ce să optăm? Spirit sau materie? Omul îndumnezeit sau omul-animal?

Să optăm pentru un materialism utilitarist, care în competiţia pentru existenţă, din orgolii, din dorinţa de dominaţie şi de înavuţire a generat războaie, a creat un echilibru internaţional instabil, fragil, monitorizat de forţa armelor, gata oricând să uzeze de acel minut, un singur minut în care planeta poate fi aruncată printr-o simplă apăsare de buton în tăcerea neantului, din care a venit? Sau să optăm pentru altă conştiinţă bazată pe o nouă spiritualitate, o nouă paradigmă menită să deschidă un alt viitor omenirii?

Suntem liberi să alegem.

Fragmente din volumul:

Dumitru Constantin Dulcan – «În căutarea sensului pierdut», Editura Eikon, Cluj, 2008

Capitoul 10  – «Criza spirituală a omului modern»

Dumitru-Constantin-DulcanCitește și:
• „În spatele tuturor lucrurilor e Dumnezeu”, interviu cu 
  Dumitru Constantin Dulcan
• Efectele negative ale consumului de TV
• „Lumea viitoare va fi a spiritualității și a celor 
supradotați”
Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Care sunt limitele ştiinţei actuale şi de ce este nevoie de o nouă paradigmă, a unei conştiinţe elevate, spiritualizate?
    Omul actual este confruntat în clipa de faţă cu o criză morală, spirituală, pe care aş numi-o „criza spirituală a omului modern”.
    Această criză se manifestă în multe din laturile vieţii sale.
    Ştiinţific, suntem în faţa dilemei – evoluţionism sau creaţionism. .
    Din nefericire, ştiinţa nu are un cod etic. Este la dispoziţia celui ce o plăteşte.
    Armele moderne, ca şi cele de exterminare în masă, sunt creaţia ştiinţei… Ştiinţa n-are conştiinţă, iar ştiinţa fără conştiinţă este o ruină a sufletului, spunea încă Francois Rabelais.
    Domină moda anticulturii în numele postmodernismului. Mai exact sfidarea, deconstrucţia, a autorităţii oricărui sistem de gândire, care pledează pentru valorile umane, fundamentale ca raţiunea, cultura, sensul, adevărul şi frumosul.
    Opusul lor – urâtul, dezordinea, ignoranţa, anarhia sunt „noile valori” ridicate la rang de filosofic.
    • Exaltarea instinctualităţii, printr-un exhibiţio­nism care abuzează de toate căile de exprimare nelăsând nimic neinfestat, nimic neşocat şi bulversat, este de asemenea o expresie a „culturii” postmoderniste.
    O caracteristică a postmodernismului, o constituie pluralismul, tolerarea tuturor modelor, fără nicio discriminare.
    Dar, ceea ce constatăm astăzi, nu este o tolerare a valorilor tradiţionale, ci o luare în derâdere şi o evitare a acestora ca fiind perimate….
    Fără o ştiinţă a spiritului este greu de înţeles că urmările modului nostru de gândire şi de acţiune se resfrâng asupra lumii întregi, asupra planetei şi Cosmosului prin conexiuni mult mai complexe şi mai subtile decât ne putem imagina….

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.