O poveste alternativă a Pieţei Universităţii

Piata Universitatii 1990

La Revoluţie s-a strigat „Jos Ceauşescu!” şi nu „Jos comunismul!”. Sărăcită, exasperată, oprimată, spionată şi flămândă, însă educată în spiritul socialist, clasa muncitoare nu îşi dorea o schimbare de regim, ci doar o schimbare de lider. Capitalismul era privit cu suspiciune, iar ideile unei economii de piață nu existau în mentalul colectiv decât prin economia informală care se practica înainte de 1989. Faptul că muncitorii încă aveau speranţe în „idealurile socialiste” este demonstrat de procentele ridicate obţinute de Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale din 1990 şi 1992. Iliescu reprezenta reforma. Totuşi, între cele două scrutinuri avem a face cu un fenomen extrem de interesant, intens dezbătut: Piaţa Universităţii.

Protestele din aprilie-iunie 1990 au reuşit să creeze şi să creioneze discursul anti-comunist în România şi reprezintă punctul de plecare pentru felul în care a fost interpretat trecutul recent şi, mai important, felul în care a fost înţeles şi implementat capitalismul în perioada tranziţiei. Piaţa Universităţii nu e doar despre sfera politică şi democratizare, ci şi despre economie şi liberalizare.

Dincolo de pasiunile, heterogeneitatea şi, pe alocuri, frumuseţea Pieţei Universităţii, din punct de vedere ideologic cei care au condus Piaţa propuneau, în economie, reforme radicale, pe modelul polonez, acolo unde liberalii i-au exclus de la discuţii tocmai pe cei care îşi doreau „doar” o reformă a socialismului. În Polonia ştim ce s-a întâmplat, s-a prescris „Terapia de şoc”, care a dus la închiderea multor companii de stat, concedierea în masă a muncitorilor, scăderi dramatice ale PIB-ului şi a calităţii vieţii, sărăcie, excludere, inegalităţi sociale, etc. Piaţa Universităţii propunea, într-adevăr, o democratizare a vieţii politice româneşti, deziderat nobil, în condiţiile în care, e adevărat, noul regim Iliescu pornise o campanie de hărţuire a opoziţiei. Totuşi, liderii Pieţei propuneau în acelaşi timp reforme radicale din punct de vedere economic, ceea ce populaţia României nu îşi dorea neapărat. Vorbim de o minoritate, formată în mare parte din intelectuali care până în 1989 nu se remarcaseră decât prin „rezistenţă prin cultură”, care de fapt nu făcuseră niciun fel de opoziţie regimului Ceauşescu, minoritate care a reuşit să lege coaliţii cu o serie de alte grupuri şi mişcări sociale pentru a mobiliza suficienţi adepţi, dând impresia unei mişcări de masă la nivelul întregii societăţi. Această mână de „liberali” doreau să îşi impună programul economic cu orice preţ, iar faptul că au reuşit să genereze Piaţa Universităţii a reprezentat pentru aceştia o victorie imensă.

Regimul Iliescu a reacţionat mobilizându-şi baza, muncitorii, iar minerii au reprezentat doar vârful de lance al unei bătălii nu doar ideologice, ci şi sociale. Din nefericire, această bătălie s-a transformat într-o confruntare violentă între cele două grupuri care propuneau direcţii diferite pentru tranformarea României. Putem spune că pe moment tabăra muncitorilor a câştigat, însă pe termen lung liberalii Pieţei Universităţii au reuşit (ajutaţi şi de felul în care au evoluat lucrurile în regiune şi „prescrierea” anumitor politici liberale de către instituţiile internaţionale şi specialiştii lor) să-şi impună viziunea asupra tranziţiei spre economia de piaţă. Ruptura care a urmat între Iliescu şi Petre Român s-a axat tot pe aceleaşi clivaje privind fie reformarea socialismului, fie promovarea liberalismului extrem. Revenirea minerilor din 1991 s-a petrecut tot pe baza aceloraşi diferenduri, muncitorii nedorindu-şi o liberalizare imediată şi dură. Desigur, vorbim şi de conflicte politice şi de o luptă pentru putere, însă trebuie să ne întrebăm uneori şi ce anume motivează o categorie socială să pornească din Valea Jiului spre Bucureşti. Reacţia muncitorilor (în cazul nostru a minerilor) nu este aleatorie şi nu putem simplifica lucrurile spunând că aceştia au fost manipulaţi şi transportaţi la Bucureşti doar din considerente politice de către regimul Iliescu, trebuie să fi existat o înţelegere mai profundă a pericolelor pe care o liberalizare bruscă le-ar fi avut (şi într-adevăr le-a avut într-un final) asupra clasei muncitorilor.

În fond, vorbim de confiscarea Revoluţiei Române de către Revoluţia Pieţei Universităţii. Nuanţe există, căci după 1992 Guvernul Văcăroiu a încercat un mix de politici liberale şi de reformă socialistă, celebra Cuponiadă fiind un exemplu elocvent prin care s-a încercat transferarea proprietăţii fabricilor din mâinile statului în mâinile muncitorilor, un eşec total. După 1996, însă, vorbim de un apogeu al Pieţei Universităţii şi a ideologiei generate de liderii acestei mişcări. Rezultatele s-au văzut, scăderi economice record, privatizări făcute pe sub mână, corupţie, incompetenţă, inflaţie, concedieri masive, „reforma pe pâine” a lui Ciorbea, etc etc. Dintre muncitori, minerii au avut enorm de suferit, în 1997 fiind disponibilizaţi peste 20.000 dintre ei, iar în 1999 ne-am confruntat cu o nouă Mineriadă. Era prea târziu, România pornise deja pe un drum care a fost mai târziu continuat de toate guvernele (inclusiv cele de „stânga”).

Aşadar, o scurtă recapitulare, analiza fenomenului Piaţa Universităţii trebuie făcută pe mai multe paliere: bătălia pentru putere, separarea revendicărilor de ordin politic de cele de ordin economic şi social, continuarea ideologiei generate de Piaţă (transpusă mai apoi în realitate după 1996). Bătălia pentru putere s-a dat între un grup reformist-socialist şi un grup ce propunea liberalizare rapidă şi trecerea spre economie de piaţă, revendicările de ordin politic erau cât se poate de valide, pe când cele economice trebuie reevaluate prin prisma rezultatelor şi transformărilor sociale din perioada tranziţiei, mai ales după 1996. Despre Piaţa Universităţii se vorbeşte cum că ar fi fost un fenomen de masă, când în realitate a fost un fenomen generat de o minoritate, care a reuşit, atât la nivel discursiv, cât şi practic, să îşi impună propria viziune liberală. Victoria Pieţei Universităţii s-a făcut nu doar prin concursul ideologilor acestei mişcări, ci şi datorită contextului internaţional, regiunii est-europene prescriindu-se modelul liberal. Sunt conştient de posibilele reacţii venite din partea celor care şi-au făcut un mit din Piaţa Universităţii, însă ca orice mit, şi acesta trebuie reinterpretat din diverse poziţii, iar iluzia anti-comunismului trebuie în continuare înţeleasă mai bine încă de la originile ei.

Preluare: criticatac.ro / Autor: Vlad Levente Viski

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.