Oamenii noștri din teritoriu I

Oamenii din teritoriuClovni în constume scorțoase, bucuriste și veselachi, oameni optimiști ai momentelor, gospodine machiate cu fuste colorate, bărbați care tocmai și-au abandonat șorțurile groase – masoni, majorete dezinvolte cățărate pe panouri electorale, exchibiționiști ai cafenelelor ”politice”, tineri musculoși demni de a sta în spatele liderilor, acrobați ai doctrinelor și alianțelor. Circul a venit în oraș și promite să se instaleze în centru, mereu în centru, numai în centru. Aceștia sunt „oamenii noștri din teritoriu”, după o expresie atât de consacrată. Acei oameni care oferă cel mai ipocrit spectacol al vieții sociale românești: vorbind despre binele țării se gândesc la binele lor, gândindu-se la binele lor vorbesc despre binele țării, care va veni atunci când vor ajunge să lucreze (când sunt în opoziție) sau vor fi lăsați să lucreze (când sunt la putere), ceea ce se traduce prin: când vor ajunge în funcții și vor fi lăsați în pace.

„Oamenii noștri din teritoriu” este una dintre cele mai populare expresii ale politicii românești, aceea dictatură liber și inconștient consimțită în care unii, de la București, își fac de cap acolo, într-un spațiu imposibil de definit în cea mai lungă și provocatoare dezbatere, în vreme ce aparența democratică se păstrează prin această umplutură ignobilă: „oamenii noștri din teritoriu”. Ei sunt fondul peste care cade forma, sunt cei care asigură corespondența falsă cu „lumea reală”, cu „societatea” partidului, liantul cu poporul, atunci când nu mai există nicio legătură cu poporul. De aceea, orice partid are nevoie de ei și îi va cultiva și îi va recompensa, în cadrul unei politici proprii, dinamică și elastică. Fără ei nu se poate, pentru că pot mai mult decât să fie, se pot multiplica. Ei sunt motivul pentru care, de nenumărate ori, ați putut vedea la televizor, prin congrese și reuniuni politice, oameni, în special de la țară, care nu știu unde sunt, care nu prea știu de ce sunt acolo unde sunt, care nu știu…

Ei sunt foarte importanți atunci când vine vorba despre popor și legitimitate, despre ”democrație”, ei fac democrația vie, o fac să trăiască, prin ei. Fiecare partid s-a legitimat odată în istoria sa prin „oamenii din teritoriu”, ei apar în momenetele cruciale ale istoriei partidului. Atunci când vreun lider ”popular” ajunge în provincie, oamenii din teritoriu vor fi acolo pentru a-l aplauda. Nimeni altcineva nu o va face, iar partidul nu își poate permite un asemenea incident jenant. Atunci când partidul vrea să-și demonstreze puterea și credibilitatea în rândul maselor largi sau, mai degrabă, doar față de media, că are poporul aproape și îi ascultă voința, își va îmbarca în microbuze oamenii și îi va implanta în București. Cine știe dacă va mai veni altcineva. Congresele și reuniunile trebuiesc „completate” cu miezul lor și ceea ce le-ar lipsi cel mai mult, în alte condiții: oamenii. Campania electorală nu ar putea exista fără ei, nu numai pentru că, în calitate de „șoșonari” și „tălpași”, umplu străzile și murdăresc pereții, dar ei, așa cum adună neștiutorii perpetui prin congrese și reuniunii, îi trimit la vot, aduc voturi. „Oamenii din teritoriu” trebuie să ofere la ocazii argumentul, motivația superioară, însăși rațiunea de a fi a partidului, ei țin loc de „opinie publică”, sunt totul atunci când trebuie, ce mai la deal și la vale, și trebuie să fie și la deal și la vale. Iar cei care compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. „Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii”.

Ca ziarist am cunoscut sute, poate chiar mii de astfel de oameni. Unii, destul de mulți, se integrează perfect în expresia sub care îi expediem verbal pe ignoranți, sunt cei „săraci cu duhul”. Și, într-adevăr, a lor este împărăția, pe când sistemul politic românesc rătăcește prin înălțimi. Alții sunt, pur și simplu, oameni care se plictisesc cu ei – și nu i-ai putea condamna! – și care au pretenții de la ei mult mai mari decât le sunt posibilitățile. Își închipuie că au descoperit „un ceva” într-o doctrină sau apartenență, din care ar putea rezulta „un altceva”, pentru ei sau chiar și pentru țară. Cei mai mulți sunt carieriști învederați, oameni mici pentru privilegii mărunte, care „manifestă interes” și „dau dovada sinceră” în virtualitatea și potențialitatea… Există și dintre cei care au ieșit la pensie din funcția de membri de partid fără a emite pretenți, oameni simpli care se plictisesc acasă și se vor „antrenați”.

Nimeni nu vorbește astăzi despre această continuitate perfectă între regimul comunist și cel democratic, despre această schimbare de generații deloc brutală, chiar lină, aproape naturală, aflată la a treia generație, două comuniste și una puțin altfel. Nimeni nu îi descrie exact pe oamenii din „frontul politic” cărora nu li s-a cerut, nici pe atunci, nici acum decât să fie…

Prima lor trăsătură este supunerea. La virajele brutale ale partidului, din ”stânga” în ”dreapta”, doar aceasta le dă stabilitate. Omul din teritoriu nu vrea să facă neaparat politică, stricto senso, e reținut, și apoi, la cum evoluează punctul de vedere al partidului și al liderilor, nu poate fi sigur decât de câteva lucruri. Altele ar putea să-l prindă din urmă cândva, pe altele le-ar fi putut scăpa vreodată… Ei sunt pe atât de lipsiți de spirit, încât sunt cel mai bine pregătiți să se păcălească singuri (că nu ar fi egoiști în militantismul lor politic, spre exemplu), dar nu sunt niciodată destul de pregătiți, precum maeștrii lor, să-i păcălească prea mult și bine pe ceilalți. Dar realizează acest lucru și tocmai acesta este motivul sincer și real pentru care își privesc cu respect liderii, un respect care își are sorgintea într-un sentiment justificat de invidie. De altfel, și liderii realizează asta și tocmai ăsta este motivul pentru care îi acceptă și îi privesc cu condescendență. Niciodată nu îi țin prea aproape, pentru că i-ar putea înjunghia pe la spate; niciodată prea departe, pentru că s-ar putea alia cu cel mai apropiat.

În haita de lupi nu există morală, dar, în ciuda acestui lucru, cea de-a doua caracteristică a „oamenilor din teritoriu” este agresivitatea cu care își apără „principiile” și „teritoriu”. Bineînțeles, cu cât va fi mai simpluț, cu atât va fi mai radical, iar unii dintre ei sunt chiar profund deranjați că politica asta nu este o treabă mai „sănătoasă”.

Citește și:
Oamenii noștri din teritoriu II
Oamenii din teritoriu„Omul din teritoriu”, activistul de teren, e un personaj 
tragico-comic al istoriei țării noastre născut din dispo-
nibilitatea permanentă a oportuniștilor spre a parveni. 
Are o descendență directă din activistul comunist, intele-
ctual sau pălmaș. Nu ar fi atât de comic dacă nu ar fi el 
însuși, nu ar fi atât de tragic dacă, în ipocrizia sa, nu 
ar aduna cohorte de ignoranți care se dedică astfel, prin simplul lor vot, 
unui sistem pe care nu îl înțeleg și care nu lucrează pentru ei. Fără pre-
zența prețioasă și ajutorul nețărmurit al oamenilor din teritoriu, între 
sistemul de partide și popor s-ar căsca o prăpastie definitivă și irecu-
perabilă, care ar face absolut necesar un efort de educare politică a popo-
rului și ar trimite astfel la ghena de gunoi cel puțin două generații de 
politicieni compromiși (Citește mai departe...)
Loading...
loading...

5 COMENTARII

  1. Tot atat de uzitata, in media romaneasca, este si expresia “cei de acasa”. iata un subiect la fel de savuros pe care, cu talentul dumneavoastra, puteti broda.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.