Economia politică a hrănirii cu forța

Fabrica de absolventi

Educația obligatorie produce rezultate contestabile. Guvernele caută un remediu în a oferi și mai multă educație.

În Mauritania, mulți părinți care se gândesc la viitorul fetelor lor le trimit, de la vârste fragede, în internate patronate de femei specializate în a le îngrășa printr-o îndopare amiabilă, dar implacabilă. Ca majoritatea bărbaților africani, mauritanii preferă femeile plinuțe, iar o fată dolofană are șanse bune să-și găsească un soț bogat, pe când una slabă trebuie să se mulțumească cu unul sărac. Se poate ca banii să nu le aducă fericirea acestor fete, dar părinții le trimit totuși, dintr-un soi de rațiune economică, la îngrășat. Nu se poate ști dacă soțul bogat va fi mai bun sau mai rău decât cel sărac. Dar, cum există șanse egale pentru fiecare variantă, alegerea rațională va fi soțul bogat pentru că, fericită sau nefericită, fata va trăi totuși mai confortabil într-o gospodărie bogată.

Există o oarecare analogie între părinții care-și îndoapă fiicele și statele care îndoapă copiii cetățenilor lor cu învățământ obligatoriu. În ambele cazuri, obligativitatea este motivată de un paternalism binevoitor, chiar dacă ar părea că părinții au mai multe scuze pentru a se comporta paternalist decât statul, care face asta în locul părinților. În orice caz, analogia se oprește aici. Urmările, îndeosebi, nu sunt deloc asemănătoare.

Potrivit unor statistici compilate de Comisia Europeană, cheltuielile publice cu educația în cele 27 de state membre s-au ridicat la 5,09% din produsul național brut al zonei, pe când cheltuielile private ale familiilor și ale instituțiilor non-guvernamentale au fost de numai 0,64%. Cifrele corespondente au fost 8,47 și 0,32 în Danemarca, 5,12 și 2,32 în S.U.A., 6,43 și 0,13 în Finlanda, 5,29 și 0,95 în Marea Britanie, 4,60 și 0,91 în Germania și 4,25 și 0,61 în Spania. Proporția mică de bani cheltuiți în mod liber pentru a cumpăra educație, comparată cu amploarea cheltuielilor publice cu îndoparea consumatorilor captivi este frapantă.

Există un consens destul de puternic în Europa în legătură cu faptul că cheltuielile publice cu educația, pe trend ascendent în aproape fiecare țară, trebuie să continue să crească, nefiind niciodată suficient de mari. Majoritatea oamenilor crede că cheltuielile mai mari înseamnă educație mai bună și nu vede nicio legătură clară între taxele plătite și aceste cheltuieli publice. Nimeni nu simte costul marginal al „producerii” de și mai multă educație, iar mulți nu-și dau seama că randamentul marginal, în termeni de tineri mai bine educați, se poate să fie, într-adevăr, foarte mic. Poate cu excepția Finlandei, unde cheltuielile publice mari merg mână în mână cu cea mai bună performanță școlară din Europa, nu există o corelație semnificativă între cheltuieli și rezultate.

Sumele implicate sunt uriașe. Numai „serviciile de boală” (eufemistic și înșelător numite „servicii de sănătate”, chiar dacă scopul lor este, mai degrabă, tratarea bolii decât prezervarea sănătății) înghit o porție mai mare din veniturile naționale. Randamentul acestei cheltuieli masive este scăzut și crește puțin sau nu crește deloc cu timpul. Analfabetismul funcțional printre elevii care termină școala în sectorul de stat se ridică la aproximativ 15%. Multe țări, cu Franța în frunte, interzic admiterea selectivă la nivel liceal și universitar pe motiv că este discriminatorie (deși se face, clandestin, o oarecare selecție). Urmarea este că în fiecare clasă, un număr de cazuri dificile îi impiedică pe ceilalți elevi să învețe și pe profesori să predea. Educația din Marea Britanie este bună la vârf, în mare parte datorită celor 160 de școli primare ce au fost cruțate de reforma devastatoare a egalității de șanse de după război și care practică selecția, dar mai jos de acest nivel standardele sunt dezastruoase. Școlile de stat eșuează nu numai în a-i învăța pe elevii încorporați cunoștințe de bază, ci și în a-i educa în deprinderi elementare de muncă, disciplină și comportament civilizat.

În apărarea școlilor, se spune că părinții nu se mai ocupă de educarea copiilor lor așa cum o făceau în trecut. Acest lucru este, fără îndoială, adevărat, dar în trecut contribuabilii nu obișnuiau să plătească 5% din venitul național pentru a susține școlile, astfel încât educația obligatorie să facă și ce nu mai reușesc părinții să facă, și ce obișnuiau să facă școlile private în trecut.

În majoritatea țărilor Europene, prezența școlară este obligatorie și gratuită de la 5-7 ani la 15-16 ani, în general având o extensie de alți doi ani, în care poate fi obligatorie, opțională sau o combinație part-time din cele două. Într-un discurs, prim-ministrul Marii Britanii, Gordon Brown, a dezvăluit planul de a extinde vârsta de părăsire a școlii la 18 ani, deși n-a fost clar dacă acest lucru va fi obligatoriu. Educația universitară este încă opțională peste tot în Europa, dar există tendința de a o transforma într-un „drept” pe care tinerii „ar trebui” să-l exercite, în mare parte pe cheltuiala plătitorului de taxe.

Din ce în ce mai mult educația ia forma unui bun public non-excluziv, ce are particularitatea că un anumit segment de vârstă este nu numai liber, ci chiar obligat să-l consume. Mai mult, acest segment de vârstă tinde să se lărgească pe măsură ce vârsta de părăsire a școlii se prelungește. Iar acest lucru se înfăptuiește cu credința fermă că face bine atât tânărului, personal, cât și economiei naționale, în întregul ei, astfel încât costul merită suportat, iar hrănirea forțată este justificată. Și totuși, o suspiciune ia amploare, anume că această credință este iluzorie și că răsplata morală și materială se poate să fie zero sau chiar negativă.

Cine sau ce e de vină? Toți și toate este, probabil, răspunsul corect. O greșeală structurală evidentă răsare, paradoxal, din anihilarea efectivă a conflictului natural producător-consumator în sectorul de stat. În școlile private, producătorii, în speță profesorii, trebuie, vrând-nevrând, să se străduiască să-și satisfacă clienții, în speță părinții elevilor. În școlile de stat, consumatorii sunt captivi. Nu plătesc (sau așa li se pare, la nivelul fiecărei școli în parte) și trebuie fie să consume ce li se oferă, fie să refuze pasiv. Orice ar face, locurile de muncă ale profesorilor sunt foarte puțin afectate. Sindicatele profesorilor se comportă în consecință și luptă cu înverșunare împotriva încercărilor de a injecta conflictul producător-consumator și efortul competitiv în educație prin folosirea voucherelor școlare. În Europa, voucherele școlare au fost și rămân în afara oricărei discuții. Unele sindicate ale profesorilor, în special în Franța, combat și caută să restricționeze ucenicia ca fiind o formă de exploatare a copiilor ce ar reduce prezența lor la școală. Tocmai au reușit să răstoarne o decizie a guvernului care ar fi permis ucenicia de la vârsta de 14 ani; limita de vârstă a revenit la 16 ani.

Totuși, cauza principală a eșecului este mai adâncă decât indiferența profesorilor, prejudecățile stângiste și birocrația. Ea rezidă în înrolarea universală, obligatorie într-un sistem care nu poate educa sub același acoperiș doritorii și nedoritorii, nerozii irecuperabili și pe cei de-a dreptul ostili. Probabil că niciun sistem nu poate face asta, dar dacă ar exista, totuși, un sistem care să aibă o șansă, acesta ar trebui să fie unul care le solicită tinerilor numai efort voluntar și care îi ghidează pe nedoritori sau pe cei incapabili către canale ce solicită alte tipuri de strădanii și aptitudini. Pe scurt, educația ca obligație nu funcționează sau, în orice caz, nu funcționează îndeajuns de bine încât să merite osteneala. Trebuie să se transforme, treptat, într-un privilegiu acordat numai acelora care doresc și sunt capabili să extragă din ea toate beneficiile pe care le oferă și refuzat acelora ce-o abuzează sau se dovedesc incapabili să tragă foloase.

Răposatul James Coleman, un sociolog eminent din Chicago, spunea că este bine pentru copii să crească în grupe cu vârste mixte și periculos să crească în grupe de colegi cu aceeași vârstă. Pentru el, mica familie de fermieri în care tânărul și vârstnicul îndeplinesc sarcini diferite în cadrul aceleiași ferme și comunitatea maestrului și a ucenicilor din atelier reprezentau mediile educaționale ideale. Adolescenții trimiși împreună la școală, care-și petrec timpul împreună după școală sunt în mare pericol ca prea mult timp petrecut în aceeași companie să-i înăsprească și să îi determine să formeze găști în care comportamentul scandalos câștigă admirația colegilor.

Acesta este probabil un moment bun să ne amintim de povestea sinistră a regrupării sociale obligatorii dintr-o rezervație din estul Africii. Populația de elefanți devenise prea numeroasă. Pentru a îndepărta presiunea, foarte mulți elefanți tineri au fost capturați și relocați la câteva sute de mile depărtare, într-o zonă unde trăiau numai câțiva elefanți. După o vreme, gardienii din acea zonă au început să găsească leșuri de rinoceri, striviți prin lovituri inexplicabile. Misterul acestor morți a fost elucidat când turme de până la 12 elefanți tineri au fost observate hăituind, în mare viteză, rinoceri. Odată ce reușeau să prindă unul, îl răsturnau și îl călcau în picioare până la moarte. S-a concluzionat ca mutarea cu forța din mediul familial și izolarea lor, împreuna cu cei de aceeași vârstă, i-a transformat în niște huligani violenți.

Mă voi opri abrupt din a insinua că îndoparea forțată a tinerilor cu educație pe care unii nu sunt dispuși sau pregătiți s-o asume și prelungirea vârstei de părăsire a școlii, care împiedică accesul multor tineri la o ucenicie oportună și la o tranziție naturală către muncă, îi transformă în replici ale unor derbedei. Lucrurile nu sunt chiar atât de rele, dar sunt mult mai rele decât își imaginează avocații unei educații obligatorii mai răspândite, mai îndelungate și mai costisitoare. Visul lor de a produce tineri binecrescuți și foarte informați, meniți să ducă o viață mai bună decât a părinților lor și, în același timp, de a crea o externalitate pozitivă uriașă, sub forma unei economii super-productive „bazate pe cunoaștere” (așa cum a fost setat obiectivul pe termen mediu al Uniunii Europene la summitul din Lisabona din 2003) se dovedește a fi doar atât: un vis. Treziți-vă la realitate, pot fi găsite căi mai puțin paternaliste și mai puțin coercitive, a căror aplicare ar întâmpina mai puțină rezistență.

Preluare: anacronic.ro / Autor: Anthony de Jasay / Traducere: Cristina Lee

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.