No, mă, futu-i!

Fuck youCum e să trăiești în centrul Bucureștiului? Aveam un ”prieten” care trăiește în centrul Bucureștiului. M-am dus la el și l-am întrebat, la sfârșit: „Cum dracu poți să trăiești aici?” Avea un rânjet de satisfacție până atunci, după ce îmi povestise, așa cum se întâmplă între ”prieteni”, cu paranteză sau fără, români, împliniri și realizări și pe mine nu mă ascultase deloc… Așa cum se întâmplă… „Cum dracu poți să trăiești aici?!” I-a căzut fața, literalmente. Dar nu mai aveam ce face, îmi „futusem” deja toată ”prietenia”. Omu’ căzuse deja din copac, din vârf, așa că i-am mai adăugat coroană. Copacului. Crengi multe, de care să se julească! Dar nu am ce să-mi reproșez, am fost sincer.

„Vai de capul meu! Da’ cum ar fi să fii născut și crescut aici? Eu aș pleca dracu’ chiar mâine. Mă duc…! Stai, pur și simplu, în fața ăstora, ai Palatul, ai Palatul, ai Palatul, un palat, doi palați, trei palați, Popor, Victorie, Presă, și mai ai vreo cinci palate, numai palate! Ești înconjurat de ăștia, de politicieni. E dezgustător! E scârbos! Nici nu mai poți să mănânci, nici nu mai poți să dormi, nici nu mai poți să respiri”.

Eu de abia am intrat și simțeam cum Bulevardul Victoriei mă strânge de testicole și de creier, mai mult de testicole. Și ei, peste tot! Am petrecut 30 de minute printre ei într-un restaurant. Au fost cele mai lungi 30 de minute dn viața mea! Am fost avertizat – ”prietenul” își făcuse datoria!, – să mă port „frumos” și să vorbesc „frumos”. De parcă în alte condiții aș fi făcut altceva. Dar a avut dreptate, acolo aș fi vrut să fac altceva. „Frumos”?! Ce dracu înseamnă asta?! Limbaj de clasa a treia. Nimic nu era frumos în jurul meu! Creierul meu îmi dicta să spun: „Futu-vă pe toți!”. Dar am rezistat! M-am simțit ca la o grădină zoologică neautorizată, infectă, în care animalele trebuiau pe loc adormite și apoi tratate, ca să nu răspândească molime, apoi sterilizate, iar oamenii evacuați de urgență și amendați pentru inconștiență criminală. Două specii, ”liberali” și ”social-democrați”, și o singură diferență: mirosul rahatului. Un spectacol fără nicio strălucire, grotesc, fără coregrafie, fără scenariu, fără regie. Costume subțiri și largi, fălci groase permanent molfăind și bolborosind și buze subțiri din timp în timp țuguiate, priviri vanitoase și degete butucănoase în aer explicând, cu pretins tact, până și unde e locul firesc al farfuriei. Totul avea un aer de fals și de făcătură, de fandoseală, de pretențios și meschin, totul era deșănțat, lăbărțat și dizgrațios! Era conferința națională a oligofrenilor! Și ei foarte importanți, printre ei, doar cu ei, cu gesturi largi, fără finalitate, nimeni nu ascultă pe nimeni, pentru că nu contează.

Dacă e dezgustător să vezi așa-ziși ”liberali” sau ”social-democrați” când se adună fiecare gașcă la un loc, nimic nu-i mai grotesc decât să vezi haimanalele astea când se adună laolaltă! Cum se complimentează reciproc și rânjesc precum caii sau cum dau din mâini explicându-și unii altora ca maimuțele. Și babuinii ăștia își închipuie că conduc o țară… Nu o fac! Fiți fără grijă! Alții o fac! Alții, din afară! Ei fac un rol, de data asta autorizat… Totul e jalnic și lamentabil, pe cât de important și prestigios ar trebui să fie!

„Ieși afară și îi vezi prin parbrizul mașinii, îi vezi în carne și oase, îi vezi în ziare, la televizor, îi vezi și la radio de acu’. Îs în fața ta toată ziua. Și îi disprețuiești, dacă nu ești prost, că nu ai cum! Dar îi ai pe ăștia toată ziua să te saturi de ei! Îți iei ochii de la televizor, îi vezi în mașină, ies din mașină, îi ai pe stradă. Poți să le pui piedică …Cum să nu o faci?! Nu ai scăpare! Salvează-te! Ai știri naționale, locale, îs tot alea, te agasează din toate părțile! În fiecare zi vezi același lucru. Și, dacă nu ești dintre ei, ce dracu să cauți între ei?! De ce să-ți faci una ca asta?! Ce ți-ai făcut?! Pe mine m-ar scoate din sărite! Eu nu aș mai rezista și m-aș duce la Palatul Victoria sau alălalt, care m-a supărat mai mult ultima dată, și aș striga pe acolo: ’Futu-vă pe toți!‘ Nu aș mai putea face nimic altceva! Și pe urmă m-aș muta. Asta nu e viață! Nu pot să trăiesc făcând numai asta!”. Așa mi-am continuat demersul umanitar. Cu sinceritate…

O paranteză: se spune că avem clasa politică pe care o merităm. Nimic mai fals! Politica, politica de astăzi, atrage ca un magnet tot cei mai perfid și mizerabil dintre cei care se constituiseră deja într-o falsă elită, accidentală și nereprezentativă, acolo de unde au plecat. Cine ar putea merita așa ceva?! Niciunul nu se găsea acolo. Și nici printre cei pe care i-am întâlnit în continuare.

Mă rog… Dar eu eram la un fel de interviu, în care trebuia să prezint un fel de piesă, de schiță umoristică. Nu e că m-am adaptat la stilul ”modernist”, dar piesa era cât se poate de… realistică. Și avea mulți de „futu-ți”. Nu de „futuți”, de „futu-ți”, ca trimitere, ca dedicație, imprecație pură. Pentru cineva care… a ieșit pe stradă, nu-i nicio mare sfârâială, e în limbajul cotidian, uzual, urban, nu suburban, suburbanul e mai mult la televizor în zilele noastre. Iar tema era una politică, adică mai mult decât generoasă pentru asemenea exprimări pur românești. Mi s-a reproșat tocmai asta, nimic altceva decât că are prea mulți de „futu-ți”. „E foarte bun, dar are prea mulți de ‘futu-ți’”. Și am crezut că oamenii ăia nu-s adevărați sau că-s… „futuți în cap”… La 8 pagini, 16 de „futu-ți” în limbajul unui personaj comun, confruntat cu niște angoase pe cât de deranjante, pe atât de amuzante, erau prea mulți de „futu-ți”. Adică ei au avut pe cineva care a numărat: „Un futuți, doi futuți, trei futuți”. Ce slujbă e asta?! Mă întreb care o fi fost măsura. 13 de „futuți” ar fi fost suficient, dar la 16… „ne-am cam futut”! Nu mai poate fi vorba despre vreo decență sau pudoare. Dacă aveam o asemenea discuție ne opream la primul „futuți” și nu ne mai… „futeam pe noi”.

– „Bine, atunci, îmi bag p…!”, spun eu, pentru ca să reproduc o singură dată o expresie pe care interlocutorul meu, ”prietenul”, o folosise de trei ori de când se așezase la masă. Chelnerul nu mai vine… „Îmi bag p…!”. Cafeaua e prea fierbinte…

Dar am înțeles abia mai apoi unde mă aflam cu adevărat și morala poveștii astea pe care am trăit-o. Am înțeles că mă aflam în capitala națională a ipocriziei și imposturii, în chiar centrul de acum istoric, unde poți să reproșezi cuiva că vorbește „urât” printr-o înjurătură, precum alții nu ar face-o decât într-o glumă.

Mai târziu, dintr-o întâmplare, am auzit fragmente întregi, reproduse la copy-paste, din ceea ce, ”prietenului”, interlocutorului meu și autorității în domeniu i se păruse prea… „futut”, din schița mea… „futută”. Cu tot atâția de „futu-ți”, dar cu personajele, politicieni, puțin sau mai mult frumos colorate, altfel, acceptabil, „corect politic”, s-ar spune. În centrul Bucureștiului, tocmai acolo unde „suntem futuți” cu toții, unii au monopolul acțiunii, aia de „a fute”, și fură, plagiază, înjură, spurcă, altfel spus, „fut tot”. Dar, cu un simț aparte, profund interiorizat de acum, legat de instinctul gregar de conservare, se menajează între ei, altfel spus, nu „se fut” prea mult…

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.