Ultimii patrioţi şi ”patriotismul” antinaţional

Take IonescuTake Ionescu… Un conservator disident faţă de linia junimistă (maioresciană)… Un realist care vedea înaintea lui Eugen Lovinescu că, în cele din urmă, aşa-numitele forme fără fond îşi au rolul lor în modernizarea ţărilor împotmolite în structuri sociale feudale… Cel care l-a convins pe Caragiale să candideze pentru un post de deputat (fără succes electoral)… Un politician patriot care, în1920, avăzut că, deşi România este o ţară cu economie preponderent agrară, lipseşte din structura bancară a ţării o bancă de creditare a afacerilor agro-industriale de anvergură…

Credeţi că a fost înfiinţat vreodată un astfel de Credit agro-industrial? Niciodată. După 1946, comuniştii au fost interesaţi să colectivizeze agricultura ţării pentru ca tot profitul rezultat din acest domeniu să fie dirijat către eforturile de industrializare. Ei au socotit că asta îi lipseşte României: industria. Era, de fapt, o bucăţică din strategia Lagărului comunist: să fie dezvoltate industriile, mai ales cele aşa-zis grele, adică acelea care puteau contribui la consolidarea complexului militaro-industrial al Lagărului. Scopul care subordona, aşadar, industrializarea în ţările comuniste era militar, căci ideologia comunistă juca rolul unei acoperiri a pregătirilor pentru superioritate militară a Lagărului în războiul nedeclarat contra celuilalt Lagăr, cel capitalist. Această strategie de război a sacrificat nivelul de trai al societăţilor aflate sub comunism. Când acest război s-a dovedit a fi pierdut, Lagărul comunist a renunţat la ideologie, dovadă că nu acolo se afla esenţa intereselor sale.

După ce acest eveniment epocal şi-a desfăşurat „buletinul de ştiri” până în România, noi, românii, nu mai aveam patrioţi de talia lui Take Ionescu. Am considerat că tot ceea ce i-a lipsit României sub comunism ar fi fost doar libertatea politică. Am renunţat la industrializarea realizată în vremea comunismului, deşi nu era toată inutilă unor noi planuri de dezvoltare, şi am făcut asta pentru că nu am mai construit planuri de dezvoltare altele decât cele ce ţineau de instituţiile libertăţii politice.

Nu s-a mai gândit nimeni să planifice raţional (nu ideologic) valorificarea potenţialului agro-industrial al ţării. Nici măcar acel Credit agricol n-a mai apărut în agenda intereselor româneşti. Dimpotrivă, tot capitalul naţional aflat în băncile româneşti a fost supus unui proces dur de deznaţionalizare, numit privatizare. N-a înţeles nimeni, la timp, că fără capital românesc în bănci româneşti, capacitatea investiţională a ţării va atârna de puterea Bugetului de a pune deoparte bani pentru investiţii. Or, această capacitate era de prevăzut să fie din ce în ce mai mică, fie şi pentru că era de înţeles că până în 2030 vor ieşi la pensie decreţeii şi, drept urmare, partea din Buget care va merge la bugetul de pensii va fi tot mai mare, şi de unde să o iei dacă nu de la capitolul bugetar al investiţiilor.

Veţi zice: n-ai dreptate, căci, din 2007, iată, au intrat în joc fondurile europene. Voi replica: ba da, am dreptate, pentru că era de prevăzut că, după 2007, nu vom fi în stare să absorbim acele fonduri în ritmul în care ar avea nevoie ţara şi nu vom reuşi din cauză că n-am constituit, înainte de 2007, un consens naţional cu privire la câteva mari proiecte ce-ar avea nevoie de finanţare europeană în ritmul cutare şi cutare. Şi nici după 2007 nu ne-am învrednicit să ne dăm seama că acest consens naţional este mai mult decât urgent.

Acest tablou strigă în deşert: unde ne sunt patrioţii?

Ceea ce îi lipseşte în clipa de faţă României nu mai este libertatea politică, ci conştiinţa patriotică. Las’că, acum, îi lipsesc şi industria, şi agricultura, şi capitalul naţional…

Azi, după multe decenii de destrămare a discernământului individual şi colectiv, se consideră că patriotismul ar fi totuna cu dragostea de ţară. Fals. Patriotismul cultivat de persoane ca Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor este pur şi simplu o diversiune criminală. Nu poţi fi patriot dacă nu ai cercetat nevoile reale ale ţării şi posibilităţile ei reale.

La fel ca într-un buget, unde ai două coloane de cifre, veniturile şi cheltuielile, în ecuaţia patriotismului veritabil ai tot două coloane:

1) Nevoile ţării, stabilite după cele mai calificate tehnologii de cercetare (niciuna din ele nefiind politică).

2) Posibilităţile reale de a împlini aceste nevoi, cercetate, de asemenea, sub rigoarea ştiinţifică a metodologiilor specifice.

Decizia politică ce s-a documentat în privinţa acestor nevoi şi a acestor posibilităţi nu este o decizie patriotică, oricât de politică ar fi. Este o improvizaţie lăutărească. La noi, n-am avut, după 1990, nicio decizie politică întemeiată pe o astfel de documentare. N-am avut-o pentru că, pur şi simplu, autorităţile române nu şi-au dat încă seama că finanţarea acestei documentări ar trebui să fie investiţia zero a ţării. Nu avem, prin urmare, cercetările care ar putea conduce la documentele esenţiale ale acestei… documentări. Improvizăm ca nişte bezmetici aflaţi pe mare fără hartă, fără busolă şi incapabili să se orienteze măcar după stelele de pe cer.

Când, spunând România, habar n-ai în ce afacere te afli, a te declara patriot este pur şi simplu o crimă. Când ne vom da seama că am ieşit de sub crima ultra-profesionistă a comunismului şi am intrat în crima ultra-diletantă a libertăţii fără responsabilitate patriotică, poate măcar atunci ne vom întoarce în biblioteci să vedem ce au gândit ultimii noştri patrioţi.

Să facem un experiment: să adunăm la o masă rotundă toţi premierii României din 1990 până în prezent (trăiesc toţi, cu o singură excepţie) şi să le punem următoarele întrebări:

– care erau avantajele competitive ale României pe vremea mandatului d-vs?

– pe ce bază documentară aţi cunoscut datele despre aceste avantaje?

– ce aţi organizat pentru valorificarea acestor avantaje?

– ce obstacole aţi întâmpinat în identificarea acestor avantaje competitive şi în organizarea valorificării lor?

Cu toţii vor răspunde că nu era datoria lor să intervină în viaţa economică altfel decât legislativ. Cu toţii vor răspunde că piaţa şi concurenţa liberă de pe piaţă erau cele în sarcina cărora cădeau astfel de probleme. Cu toţii vor susţine acest fundamentalism liberal. Cu toţii vor considera că o piaţă liberă îşi organizaează prin ea însăşi domeniile de competitivitate.

Greşeala din spatele acestei viziuni stă în premisa care ne lasă să credem că o piaţă liberă incipientă se comportă la fel ca o piaţă matură, care are în spate sute de ani de libertate a competiţiei. Nimeni n-a dovedit niciodată această teză. Care e evident falsă, câtă vreme în istoria fiecărei ţări azi dezvoltate a existat, la început, o cercetare (fie ea şi neriguros ştiinţifică) a eventualelor avantaje competitive ale respectivei ţări şi, apoi, o organizare investiţională în direcţiile respective. Legile au fost create spre a facilita dezvoltarea în sensul indicat de acele direcţii.

A crede că o piaţă incipientă, şi încă una fără capital naţional suficient, va alege corect (moral, adică) exact direcţiile adevăratelor avantaje competitive ale unei ţări este o utopie. Realitatea noastră postcomunisă a arătat că alegerile pieţei au fost imorale: pieţele mature deja existente s-au asigurat, mai întâi, că pot anula avantajele competitive ale României spre a elimina concurenţa ce ar fi putut veni de pe piaţa noastră incipientă şi, mai apoi, pentru a acapara (fireşte, prin reprezentanţii capitalului străin) acele avantaje (lemnul, pământul, apa, oţelul, petrolul, gazul etc.). Cea mai tragică urmare este, azi, dată de faptul că importăm 80% din produsele alimentare în vreme ce ţara are potenţialul de a hrăni o populaţie de 4 ori mai numeroasă decât populaţia noastră.

Să explice cineva de ce piaţa liberă permite aşa ceva altfel decât prin imoralitatea profundă a concurenţei aşa-zis libere. Desigur, imoralitatea concurenţei a avut nevoie de nişte ingrediente locale: corupţia şi ignoranţa. Luate împreună, aceste ingrediente locale au dat cea mai monstruoasă formă de “patriotism” antinaţional care a acţionat vreodată în istoria României.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ioan Buduca

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor pot fi criticati de pigmei. Doar pigmei se lupta cu patriotii care au plecat la Domnul. Uman, poate, cei doi au avut si greseli pentru care in timpul vietii puteau fi si criticati, dar numai niste nesimtiti ticalosi si tradatori ii poate acuza de lipsa de patriotism. JIGODII de tip LIMBRICI se viseaza patrioti si critica valorile nationale si pe reprezentantii lor cei mai luminosi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.