Hai să analizăm situația politică actuală…

Bucuresti 1835. Saracia si despotismul alimenteaza nemultumiri iar acestea izbucnesc pentru orice motiv

La începutul secolului al XX-lea, Constantin Rădulescu-Motru a definit pentru cazul românesc sensul cuvântului „anarhie”: „El înseamnă lipsa de ordine și de autoritate. Bate vântul anarhiei în țara românească, înseamnă: în țara românească nu e nici ordine, nici autoritate”. Lipsa ordinii și a autorității este determinată de o situație paradoxală: „Sub masca unui constituționalism de paradă, am continuat să trăim zilele unui popor oriental”.
În mai toate structurile statului descoperi „un mare contrast, ca între aceea ce vrea legea română și ceea ce există de fapt în sufletul românesc. Legea făcută pentru cetățenii care au încredere în puterea lor și care ascultă de autoritatea publică, fiindcă aceasta este o delegațiune a lor; pe când sufletul românesc este neîncrezător în puterile sale și nu se simte părtaș la autoritatea publică”.
Autoritatea publică, la rândul ei, continuă să fie pentru cetățean „stăpânul de odinioară. Așa vrea stăpânirea, așa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpânirea, trebuie să fie la mijloc o teamă mai mare decât aceea pe care o insuflă stăpânirea; trebuie să fie teama de străin. …cum este poporul fără încredere așa și autoritatea publică. Neștiindu-se bazată pe voința cetățenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul când iese din ordine”.

Deși s-au făcut legi potrivite timpurilor moderne, noi „nu le-am aplicat, fiindcă li se opune realitatea sufletului nostru… am mascat deprinderile rele și egoiste, care veneau din trecut, cu o serie de îndatoriri puse pe hârtie, și am crezut că lucrurile se vor îndrepta de la sine”.
Schimbarea de mentalitate se face având la bază dinamismul tuturor claselor sociale, pe când societatea românească este stăpânită de „rutina și mentalitatea vechilor clase sociale care trăiau din munca altora; defectele ciocoismului trecut: lăcomia și îngâmfarea de sine, lingușirea către cei mari și disprețul către cei mici; toate acestea s-au continuat ca și mai înainte cu toate că legile cele noi li se opuneau”. Într-o situație similară ne aflăm astăzi când există o mare discrepanță între presupusele reforme asezonate cerințelor europene și realitatea care se opune aplicării lor pe teren. Indiferent de vremuri, „deprinderile cele mai rele s-au arătat mai tari decât toate legile”. Astfel că „spiritul de boierie, adică disprețul pentru munca cinstită, a rămas totuși același”, iar sufletul celor care conduc „a rămas” ancorat „ca și mai înainte”, în „fuga de ocupațiuni serioase” sau „goana după slujbe. Și așa legile apusene au avut ființă numai pe hârtie; în realitate guvernarea poporului s-a operat prin mijloacele cunoscute mai dinainte; prin frică, față de unii, prin hatâr, față de alții”.
Sentimentul de frică este intens exploatat într-o țară a nisipurilor mișcătoare, o țară unde oriunde ai călca te lovești doar de aparențe. O sperietură de genul „Ne robește Rusia! Ne robește Germania! Ne înghit străinii!” este „totdeauna un mijloc pentru a face ca mulțimea să se miște și pentru a îndrepta opinia publică românească înspre un anume curent!”. Potrivit lui A.E. Baconsky, „oamenii țărilor sărăcite și mizerabile au întotdeauna sentimentul că sunt jefuiți de străini și puținele lor bogății li se par fabuloase, râvnite de toți” («Biserica Neagră»). Iar autoritățile cultivă acest sentiment imaginar de nesiguranță colectivă. Realitatea este inversă. Se uzitează spaima de străini pentru ca aceia care conduc să poată jefui în liniște. Ceva de genul „dormi linișit. Avem noi grijă…”. Se pune întrebarea ce fel de țară „este oare aceasta, în care o mână de oameni pot pune după voia lor când foc, când corupțiune”?
Ce vrea „Europa” de la noi se știa la 1910. Constantin Rădulescu-Motru afirma că „în țările Apusului omul s-a ridicat de la starea de ființă care se apără și se supune de frică, la starea de cetățean care are încredere și se supune din convingere autorității emanată din puterea sa proprie. Din nenorocire, această ridicare nu a avut loc la noi decât pe hârtie. Și în aceasta stă tocmai principala cauză a anarhiei din zilele noastre”. Astăzi Uniunea Europeană vorbește despre aceleași lucruri: pe hârtie avem legi care nu se aplică în realitate. Nu există justiție imparțială și libertate de exprimare așa cum legile abia promulgate revendică.
În România modernă „organizarea de partid a rămas o afacere internă a întocmirii boierești. Boierii vechi și noi și-au alcătuit partidele și au impus pe șefii lor suveranului. Acesta a fost obligat să guverneze prin mijlocirea șefilor de partide care nu dețineau astfel puterea lor de la suveran sau de la popor, ci de la colegii lor de boierie, de la oligarhia din care făceau și dânșii parte. Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide, adică de fracțiunile oligarhiei, și poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care grație parlamentului ales de administrație era și în afară de orice răspundere! (…) Oligarhia care a constituit partidele politice în România, din mijlocul căreia până acum se alegeau vizirii, adică prim-miniștrii, era restrânsă la un mic număr de familii: boierii de tradiție, de o parte, boieriții prin revoluția de la 1848, de cealaltă parte. Împrejurul oligarhiei s-a format cu vremea o clasă numeroasă de cetățeni, o clasă relativ cu cultură și care sta înfeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutată în cea mai mare parte prin selecțiune din rîndul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mișcare mașina statului. Ei erau funcționarii statului mari și mici; ei erau deputații și senatorii, care votau legile cerute de interesele celor de sus și adesea negreșit și de interesele proprii; ei erau și electori care duceau la urnă pe poporul suveran; ei făceau bucătăria constituționalismului nostru de paradă. Între membrii acestei clase înfeodate erau tot felul de profesioniști (astăzi se numesc tehnocrați n.m.), unii de talent, alții mărginiți și ca minte și ca avut; erau proprietari cu și fără moșie, arendași îmbogățiți; sau în goană după bogăție; erau medici, ingineri, profesori de toate gradele de la cei de cătun până la cei de Universitate, erau mai ales avocați. Toți aceștia formau un fel de clientelă a oligarhiei. (…) această clasă înfeodată îndeplinea prin urmare formele legale în statul fundat pe o veșnică ilegalitate. Membrii acestei clase reprezentau cultura apuseană pusă în serviciul oligarhiei românești”. Dacă reperele prezentate mai sus se regăsesc în sfera politicului de astăzi, similaritatea nu este întâmplătoare, întrucât oligarhiile funcționează după același sistem, indiferent de accesorii precum orientarea politică.
„Cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe”, a spus, la 1870, Mihail Anagnoste, iar la începutul secolului al XX-lea Nicolae Filipescu a descris procesul politic prin care se vor naște „baronii locali” și ce vor fi ei de fapt. Autorul începe prin a defini „egalitatea politică” care reprezintă „dreptul tuturora de a participa la suveranitatea națională. Aici se pune chestiunea sufragiului universal” dar, se știe că „zece milioane de ignoranți nu fac cât o inteligență”. Apoi „toate progresele se realizează de minorități. E vorba de minoritatea acelor spirite agere care pătrund departe în viitor, care cuceresc progresul și fac pe urmă ideile lor în profunzimile maselor populare”. Dacă într-un stat „socialist” elitele vor fi ignorate și înlăturate în urma unui cataclism istoric și apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul „raționament”: „Tu, judecător comunal, nu ești capabil să hotărăști despre o deschidere de drum; tu, jurat, nu poți să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrâns al comunei tale; tu, primar, nu poți să sapi un șanț ori să croiești un drum, dar ești vrednic ca să hotărăști despre politica externă și internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un șanț ori un uluc, noi nu-i dăm pe mână destinele țării”.
Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani, dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că, „în statul socialist, cei mai mulți vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alții decât să muncești tu însuți. (…) Funcțiile subalterne care cer mai multă muncă vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeași, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta”. Cum vor arăta respectivii „inspectori” după două-trei generații de guvernare „socialistă”? Ei bine, „vă închipuți un senior feudal, un baron din evul mediu, mai tiranic decât acești inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar și felul de muncă ce ți se impune și cu biciul te vor sili să-ți împlinești partea de muncă!” (pp. 19-20). „Baronii”, după cum se vede, sunt într-adevăr „legende vii”. În istoria noastră, ei nu reprezintă nimic altceva decât segmente subculturale ale unui stat anarhic. Dar nu comunismul a creat acest subprodus social, cunoscut astăzi sub paleativul de „baroni locali”. Comunismul a dat forma finală, a desăvârșit acest segment social decizional din România de astăzi. El exista dinainte în pulberea demografică a satelor moldo-valahe, în drojdiile sociale pregătite să profite de circumstanțele pe care istoria le oferă ciclic unor popoare nefericite. Dar, după cum spunea Mihail Anagnoste la 1870, „cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe. Mai întâi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineață, fie ori ce soiu de om va fi, fie și un șarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; așteptarea de la acesta, pentru orice mișcare; năzuirea întrânsu a ne face foloasele și viețuirea (vezi mitul ‘tătucului’ care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecând prin Dej și Ceaușescu, n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obștească; iată drojdiile, sau rămășițele din vechime. Aceste rele au fost câștigate sub despotimsul Turcesc (‘cel mai steril din istorie’, potrivit lui Emil Cioran, n.m.). Când vom cerceta de aproape acest despotism barbar, împilator, dar de nimic îngrijitor, vom afla deosebirea sa, de cele ce vedem acum. Era o neorânduială în toate, din care izvora o apăsare neghioabă. Despotismul adevărat, viclean și cugetător, este alt veac; lovește nu numai trupul, ci și sufletul. El rostește vorbe late; este drept, popular, are toate darurile; numai, în vreme ce sărută scoate din buzunar punga; când îi vine mai bine, înfige cuțitul pe la spate și fără veste”.
„Pe deasupra năravurilor noastre putrede, acuma prenoite și sporite, se ivi o constituție ticluită pe constituția Belgiei; copiată și votată în patru-cinci zile, soldățește, pe cînd se scria ‘moarte’, pe pereții Bucureștilor, pentru cine ar fi pus-o la îndoială și dezbatere. Nu s-a ținut socoteală de starea noastră înapoiată, în privință cu Belgia; întrecîndu-se chiar constituția Belgiei, prin adaosul votului obștesc în alegeri. Istoria toată dovedește că împărtășirea obștii la treburile statului, mai ales în alegerile legislative, fără învățătură înaintată și obștească, fără moravuri curate și religioase, a fost totdeauna pieirea societăților”. În consecință, „a fost anarhie, fiecare urmînd după placul nedestoiniciei și a patimilor sale, nu după datorie, anarhie care se sfîrșește neapărat prin despotism. Carul nemai mergînd, prin bună și dreaptă înțelegere, între toți, unul, mai cutezător și mai prefăcut, se face cîrmaciul tuturor”. (Mihail Anagnoste, «Unde am ajunsu», maiu 1870, București, Tipografia Lucrătorii Sociali, pp. 54-55)
România este încă „o țară tînără, care n’are încă experiența mînuirii seculare a libertăților. Aduce puțină lumină într-o materie obscură – și nu este cuvînt care să dea loc la interpretări mai diverse și la specule mai interesante decît cuvîntul ‘democrație’” (N. Filipescu, 1908). Într-un regim care se pretinde „democratic”, „nu pot da însă roade trainice acele partide hibride, cu caractere nedefinite, ale căror hotare nu sunt adînc brăzdate, care trăiesc din împrumuturi de la unii și de la alții, care voind să fie tot, nu reprezintă nimic și sunt adevărate corcituri politice”. Și în acest marasm, adevărată „supă primordială” apar câteva mogâldețe, hibrizi, la rândul lor, dar care țin loc de autoritatre ca substitut al unei anarhii incipiente: „baronii”.Bucuresti 1835. Saracia si despotismul alimenteaza nemultumiri iar acestea izbucnesc pentru orice motiv

Bucuresti 1835. Sărăcia și despotismul alimentează nemulțumiri, iar acestea izbucnesc pentru orice motiv

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.