Licențierea prostiei

Educatie pe baniAm preluat din Occident moda facultăților particulare. Sigur, am preluat doar fațada, pentru că era prea greu să pătrundem și esența. Facultăți care au funcționat ani de zile fără licență de la Ministerul Învățământului, subiectele unor scandaluri privind diplome false și alte șmecherii, continuă să existe și azi și să scoată zeci de mii de absolvenți pe an. Din care majoritatea nu-și găsește de lucru în niciun domeniu, ca să nu mai vorbim despre domeniul absolvit. Acesta este absurdul, să vrei și să ai studii superioare, chiar atunci când nu poți să-ți aduci aminte nici ce școală ai terminat, darămite să mai și știi ceva din cunoștințele pe care se presupune că le-ai asimilat acolo.

După distrugerea învățământului de către clasa politică (cu largul concurs al celor care își doreau o diplomă universitară în orice condiții), prin nesancționarea acestor facultăți particulare care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu un sistem de învățământ serios și performant, a urmat și declinul facultăților de stat. Puse în fața lipsei de studenți, care din cauza condițiilor grele de admitere fugeau spre universitățile private mult prea permisive, au fost și ele nevoite să coboare ștacheta în fiecare an, pentru ca să continue să existe iar profesorii să aibă catedre. În acest fel am ajuns azi la distrugerea, aproape totală, a învățământului universitar, care scoate licențiați pe bandă rulantă. Dar nu mai scoate specialiști.

Faină găselnița asta, cu facultăți câtă frunză și iarbă! Seamănă cu puzderia de magazine de la colțul străzii, sau crâșmele din cartier. Vânzare de iluzii la negru. Apariția acestor școli fără cunoștințe a stins invidia existentă, înainte de 1990, printre părinții care plângeau: „Al tău a luat? Al meu e, vai! steaua lui”. Orice loază, indiferent dacă a învățat în liceu sau a frecat menta pe la cluburi și discoteci, dacă a luat bacul a „nșpea” oară mai trăgând cu ochiul la colegul din față, mai având veșnicul noroc, își face dosărelul, se duce cu el frumușel la Facultatea de „nuconteazăcare”, situată în Dealul Ploii sau în Cucuieții Veseli. Și, peste patru ani, flutură arogant diploma. Este LICENȚIAT. Habar nu are ce a terminat, își scrie numele cu greu, nu știe să spună măcar o propoziție simplă fără să violeze limba română, dar are pretenții. Este absolvent de facultate, vrea slujbă de birou, salariu mare, mașină bengoasă și „smartfon”. Iar dacă tata are ceva pile pe la vreo instituție de stat, îl regăsești acolo, pătruns de importanța a „cine sunt eu”, capabil să urle la cetățeanul care îndrăznește să-l deranjeze.

Nenorocirea e mai mare decât atât. Moda facultăților particulare a dat posibilitatea să-și „completeze” studiile și acelora care nu visau, pe vremea lui Ceaușescu, mai departe de o școală profesională. După revoluție, a dat ambâțul în ei. Ofuscați că vecinul, colegul lor de școală e inginer, profesor sau jurist, au hotărât să arate că și ei pot, chiar dacă abia silabiseau și noțiunea de carte le era străină. Iar facultățile private, adevărate paradisuri universitare sau fabrici de diplome, le-au îndeplinit visul. Reprezentanți ai clasei muncitoare de mecanici, sculeri matrițeri, oieri și alte meserii oneste, supărați că un cizmar a ajuns președinte iar ei rămăseseră executanți la munca de jos, s-au bucurat că în democrația originală din România se pot inventa diplome pentru toată lumea, la Facultăți gen Popândăul din Vale. Și că au ajuns (cred ei!) în rândurile intelectualilor, pe care i-au urât în comunism. Azi au masterate, doctorate iar unii dintre ei ne conduc, chiar, țara. Vorbesc și scriu agramat, dar se pot lăuda în CV că au fost deputați, senatori, miniștri sau eurodeputați.

Le-aș putea spune acestora că o diplomă nu valorează nimic, câtă vreme nu este însoțită și de dovada cunoștințelor acumulate. Dar ce rost are?! Se vede treaba, din demnitățile și funcțiile pe care le ocupă, că sfatul meu este nul. Nu mai este valabil principiul după care am crescut, „cine are carte, are parte”. Cu certitudine, însă, pot să afirm: dacă nu se vor naște minți luminate, care să repună învățământul în locul cuvenit, proștii licențiați ne vor distruge lumea.

Autor: Lili Crăciun

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. « Organizarea intregului sistem educational constituie un atribut al suveranitatii de stat.Logica interna a educatiei se opune imitarii mecanice a unor « modele » universale , acestea trebuind sa fie expresia cerintelor sociale din fiecare tara. De aceea , descoperirea si aplicarea unei strategii educative in concordanta cu asemenea conditii nationale constituie o preocupare a tuturor factorilor de decizie. Ea se concretizeaza in reformele si masurile ce se intreprind pentru adaptarea continua a sitemului de educatie la cerintele specifice fiecarei tari, intr-o etapa data. « Nu exista popor la care sa nu existe un numar oarecare de idei, sentimente si practici, pe care educatia trebuie sa le intipareasca in sufletul tuturor copiilor, indiferent de categoria sociala careia ii apartin ». (E.Durkheim, 1980, p.65-66). In acelasi timp , educatia nu se poate inchide in limite strict nationale, facand abstractie de ceea ce s-a realizat in alte tari. Cunoasterea si valorificarea unor asemenea rezultate sunt posibile numai asimilandu-le si adaptandu-le la particularitatile sociale si nationale din acea tara. Experienta universala trebuie imbinata deci, cu experienta nationala. In dezvoltarea si perfectionarea educatiei trebuie sa se porneasca intotdeauna de la realitatile nationale si numai pe aceasta baza sa se asimileze experienta universala, acumulata in cadrul altor sisteme educationale. » Ioan Nicola – « Pedagogie », Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, p.35.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.