Reducerea la absurd pe intrarea principală

Prefectura VasluiÎn școală, la lecțiile de algebră s-a predat asta: o operațiune al cărui conținut cei mai mulți dintre elevi nu îl vor înțelege cu adevărat vreodată și nici nu își vor bate capul, dar o expresie pe care vor fi nevoiți să o folosească în viața viitoare: „Reducerea la absurd”. Până la urmă, nu există întâmplare sau situație care să nu poată fi redusă la absurd, prin blocajul logicii, lipsa de sens sau căderea în aberant. Dar, câteodată, în România chiar nu trebuie să faci nimic…

Stăteam pe treptele Prefecturii Vaslui, în fața intrării principale, la umbră, și fumam o țigară, comportament ”reprobabil” în care am fost urmați de câțiva tineri, care au făcut același lucru: s-au așezat pe trepte și au început să discute. Simpla întâmplare a sesizat din oficiu jandarmul, scrofulos la datorie, care a eliberat zona de „elementele huliganice” care atentau la integritatea intrării principale, la imaginea ei, la ceva…, printr-o intervenție energică în fața tinerilor, sfioasă în fața noastră. El ne-ar fi lăsat să stăm în continuare, ne-a explicat, dar gestul nostru, așa cum s-a probat deja, încurajează astfel de comportări abuzive, ultrajul și lez-autoritatea.

Intrarea principală rămâne intrarea principală și nu are dreptul să o folosească și nici măcar să se apropie toată lumea, pentru că ea altfel nu ar mai fi ceea ce este.

Toate instituțiile din România au o astfel de intrare principală și altele, lăturalnice, chiar în spatele clădirii, pentru „cei mulți”. Nu găsești clădiri în România care să nu fie proiectate cu două intrări, dintre care una specială, pentru cei distinși, ori în față, ori în spate. Există chiar un adevărat cult al intrării principale, zăvorâtă precum sfintele moaște și ținută deoparte, neatinsă de vulg, de cotidian, de comun, pentru ocazii speciale. Unele nu au mai fost deschise de ani buni, atât de ”principale” sunt, în unele nici măcar ăl mai mare nu s-a simțit vreodată în măsură, cu destulă autoritate, demn să o folosească. În schimb, femeile de serviciu o șterg de praf și o lustruiesc în fiecare zi cu maxim profesionalism, iar administratori tartori o verifică periodic la balamale cu cea mai mare delicatețe de care sunt capabili. E ea, intrarea principală, și este, până la urmă, cea mai importantă parte a clădirii, pentru că, și atunci când se va întâmpla, cel mare, oricine ar fi și de oriunde ar veni el, cel pentru care va fi deschisă, poate că va merge într-unul dintre marile birouri sau altul, în vreo sală de ședință sau alta, dar sigur va intra pe intrarea principală. Și cât de mult contează prima impresie! De fapt, doar despre asta e vorba… 

Ca un paradox sau poate tocmai pe dos, în fața acestor uși mai mereu închise ale clădirilor administrative, intrările principale, din față, se vor aduna protestatarii și nemulțumiții care vor cere să fie ascultați și să primească satisfacție… 

În România, fiecare școală, fiecare instituție, dar orice sală de ședințe, are două intrări, una comună, pentru cei mulți, și una specială, pentru câțiva.

Și cei din urmă sunt ceea ce sunt și reprezintă pentru că, dintr-un bun început… Ei, da, bine, au intrat pe intrarea lor, care e numai a lor, mai ales pentru că nu poate fi a celorlalți! Aici e „chintesența” chestiunii! Cei care intră sunt aducătorii unei situații speciale în sine și purtătorii unor caracteristici speciale, astfel recunoscute și marcate din start și din principiu. De aici înainte, de la intrare, nu ai voie să te îndoiești de calitatea lor diferențiată, de „dixtincția” lor.

Dacă unul, căruia i-a fost recunoscută cândva apartenența exclusivistă, va pătrunde cumva pe intrarea comună, portarul, jandarmul își va pune cenușă în cap pentru că nu i-a sesizat prezența în timp util pentru a-l invita pe intrarea principală:

– „Vai, dar trebuia să intrați prin față!”

– „Dar era închis…”

– „…O deschideam. Pentru dumneavoastră, se înțelege”, va spune portarul, care ar fi în stare să reproducă întreaga acțiune în condiții corespunzătoare, numai dacă invitatul ar consimți cumva. La sfârșit, însuși șeful îl va chestiona grav: „Pe unde l-ai primit pe domnul?”

Intrarea principală are adesea și un traseu special care să-l ducă pe invitat acolo unde trebuie și să nu-l lase să se abată. Este parcursul destinat parcă să-l poarte prin cea mai bună lume posibilă, în condițiile date, pășind pe cele mai noi covoare ale instituției, prinse cu barele cele mai ferme de scările cu cea mai nouă balustradă, privind ultimii pereți văruiți și ultimele tablouri achiziționate.  

În condițiile unei austerități generale a instituției, a societății, a spitalului, a școlii, acolo se vor stinge ultimele eforturi administrative și financiare, femeia de serviciu va cunoaște ultimele pulsații de orgoliu profesional rănit de moarte pe scările încă nedărmate, iar șoferul va așeza cu vârful pantofului pentru ultima dată covorul ros și dezlânat tot acolo. Acolo va fi montat ultimul bec cumpărat, acolo va fi măturat și curățat ultimul covor, acolo va fi lustruit ultimul geam spart. Iar peste ani, dacă vreun mare șef va veni să constate dezastru clădirii abandonate, el își va începe vizita… tot pe intrarea principală…  

Există o cultură și o educație la fel de speciale, prea bine înmagazinate pentru a putea fi combătute prin mijloacele logicii sau ale rațiunii. Fiecare școală are intrarea pentru elevi și intrarea pentru profesori, intrarea principală. Poate vă amințiți fiorii de a nu fi prinși atunci când foloseați intrarea principală, a profesorilor, sau scările lor. „Tu ce cauți aici?!”, te întreba încruntat profesorul dacă te prindea pe scările lui. Erau scările lui! Elevul va înconjura școala, iar profesorul asemenea, pentru a intra pe intrările lor. Absurdul bate mai mereu utilitatea cu armele fandoselii, acceptată ca regulă generală. Profesorul care și-ar face un obicei din a intra pe intrarea elevilor ajunge să fie prost privit de colegi pentru această ”decădere” și ”compromitere”. Statusul se exprimă astfel cel mai bine, și de o parte, și de alta, pentru că unii și-au câștigat dreptul de a intra și a parcurge acel traseu special, și această aparență, cât se poate de înșelătoare, este tot ce contează. De la intrarea principală, restul sunt detalii…

Popor de țărani, liberi sau iobagi, românii acceptă pentru intrarea lor ușa periferică, lăturalnică, și pentru boierii cei mari ușa principală, din față. Dar poate că există ceva și mai grav: cei din urmă să aibă o nevoie psihologică pe cât de ascunsă, pe atât de acută de această ușă pentru ei. Pentru că altfel…

Oricum, precum în „reducerea la absurd”, asta este adevărat sau fals. Terțul e exclus!

Loading...
loading...

4 COMENTARII

  1. Proștii de la timonă trebuie să ajungă la Târgoviște. În 1989 eram la Săvinești și intrarea principală era închisă; mi-au spus că e numai pentru directoarea generală – care era membra a CC a PCR. Am dat buletinul la intrarea comună, am intrat și am mers la biroul directoarei generale. Mi-a confirmat că ea decisese așa. Am întrebat-o ce rost avea asta când intrând pe traseul comum am văzut camera dispecerilor unde, pe tablă, erau toate datele tehnologice din noaptea anterioară. A rămas înmărmurită… până la Revoluție

Lasă un răspuns la Comsa Virgil Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.