Senatorii evaluează democrația de nu se vede

Calin Popescu TariceanuDin iunie 2015 și până în aprilie 2016, când trebuie să predea extemporalul la dirigenție, senatorii, cinci colegi cuagulați și cualizați într-o comiție, evaluează democrația românească pentru a vedea cu ochii lor de e aievea sau numai pare a fi, adică este sau numai se preface că e, există sau doar ne păcălește pe toți? O asemenea idee conpiratologistică i-a trecut prin cap chiar președintelui lor, Călin Popescu Tăriceanu, politician care concurează cu succes pentru titlu de cel mai tăntălău trenapat democratic, deși competiția este extrem de grea, iar probele și aptitudinile celorlalți sunt nemăsurate.

Tăriceanu a observat în mișcare niște mișcări care nu păreau câtuși defel a fi democratice după ele și natura lor în sine, în ele însele. Ce este acestea? Democratice sunt ele, ori ba? Adică unde ne duc toate acestea? Vă întreb. La pușcărie! Nu acesta este răspunsul corect și țin să vă atrag atenția că deja manifestați un comportament profund antidemocratic!

De fapt, de unde vine deranjul? Tot mai mulți parlamentari sunt chemați la tribunal și băgați în pușcărie, pentru faptele lor trecute, penale. Tăriceanu a observat de la tribună cum i se împuținează colegii, iar cei care rămân nici ei nu se simt prea bine. Și atunci peste ce va mai rămâne el președinte, funcție la care ține atât de mult? Toate acestea trebuie oprite! Cum? Punând justiția sub control, control parlamentar.

Comisia va măsura „pe baza propriilor indicatori și a propriului model de analiză”, adică pe mușchiul ei, indicele la care ne situăm cu statul de drept în România și cu democrația. Cu alte cuvinte, și intenția e manifestă deja, comisia poate să facă ce vrea pentru a ajunge la rezultatul care trebuie.

Ce vrea să măsoare declarativ Tăriceanu cu ocaua mică nu este nimic altceva decât echilibru dintre cele trei puteri din statul de drept și este decis să facă asta după ce a stabilit deja că cea legislativă este cea mai grea, în principiu, dar și că cea judecătorească o întrece, în realitate.  

„Instituția centrală în orice democrație este Parlamentul. Este singura instituție democratică. De echilibrul între puterile statului – puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească – depinde buna funcționare a statului. Și, din păcate, la noi ceea ce constatăm în momentul de față este un dezechilibru major în detrimentul instituției democratice, singura dintre cele trei, care este Parlamentul”.
Cele trei puteri, trebuie să repetăm, vor fi în echilibru, chiar dacă acum „independența și suveranitatea Parlamentului sunt puse în discuție, legislația actuală permite ca suveranitatea Parlamentului să fie împărțită cu Curtea Constituțională. Puterea judecătorească atacă permanent independența Parlamentului și deciziile pe care le ia. Și toate aceste lucruri trebuie discutate cu responsabilitate” – președintele Senatului.

Amice, ești idiot! Tocmai ai distrus echilibru! Dacă vrei să arăți că cele trei instituții trebuie să fie în echilibru, nu poți să spui că una dintre ele este centrală, este cea mai importantă, are primordialitate, pentru că nu mai poate fi în echilibru cu celelalte două, dacă trec într-un plan secund, devin mai puțin importante. Oare nu este așa?

Mergem mai departe cu maximă „responsabilitate” și constatăm că în proiectul de lege se spune că ceea ce trebuie să facă comisia este să evalueze „modul în care puterile în stat funcționează potrivit principiului constituțional al separației, echilibrului și controlului reciproc”.

Principiul ăsta pe care îl trâmbițează mulți imbecili este de o fascinantă stupiditate, de o fabuloasă contradicție în termeni și un copleșitor non-sens, în final.

Fără să cădem în teorii generale care să ne îndoape cu idei naive și senzații blânde, dar dacă cele trei puteri sunt separate și independende, cum se pot controla reciproc? Iar dacă se controlează, fără a se afecta una pe alta, ceea ce le-ar leza separația și independența, la ce bun controlul? Dacă se influențează prin control în acțiunile lor viitoare, ele nu mai sunt independente și nici nu mai poți pretinde că sunt separate. Dacă una o controlează pe cealaltă și, ca urmare, dispune asupra ei, s-a dus dracu echilibru, ca și separația. Principiu a fost încălcat. Dacă toate trei sunt toată puterea în stat, dar sunt separate și în echilibru, cine mai măsoară acest echilibru și pentru ce? Cum poți stabili că sunt în echilibru două lucruri care sunt separate, nu au nicio legătură unul cu altul? Dar cum poți pune „independență” și „control” în aceeași propoziție?!

Prin urmare, un rendez-vous de întrebări în care firul logic nu poate decât să se înnoade cu mari bucle. Dar acest principiu, ca și alte ”principii democratice”, nu fac decât să arate cât de mult înlocuiesc cuvintele realitatea pentru oameni. Separarea puterilor în stat nu a existat niciodată, nici în America, și nici în altă parte, au existat în schimb astfel de papagali, precum Tăriceanu, care și-au ascuns intențiile, ori de câte ori le-a convenit, sub astfel de umbrele protectoare. Iar grămezi de observatori idioți i-au luat în serios cu această mascaradă jenantă, echilibristică de clovni fără haz.

Așa cum se întâmplă mai mereu cu marile principii ale politicii, și această separație a puterilor e o perdea de fum dincolo de care trei categorii și toate trei să nu dea socoteală în fața nimănui și să-și facă de cap, protejându-se una pe alta la nevoie, inclusiv prin neamestec, apărându-se una pe alta și colaborând ocult… așa cum impune principiul. Pentru că ce există în realitate este un echilibru al complicității, și tocmai acest echilibru este regretat de către Tăriceanu, în ”principialitatea” sa.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.