Shakespeare și Legea dreptății

Negutatorul din VenetiaPiesa lui Shakespeare, «Neguțãtorul din Veneția», interzisã pe scenele din Occident, clarificã cu uimitoare precizie și veridicitate problema sionismului, simplificând rapoartele complexe dintre oameni pentru a da o viziune mai netã. Dar deși în piesã opoziția dintre iudaism și creștinism este simplificatã pânã la schematizare (cãci în realitate creștinii nu sunt nici ei total altruiști și fiecare neguțãtor cautã sã obținã profit), esența conflictului este veridic portretizatã în piesã și este la fel de actualã acum ca în 1598, când a fost scrisã.

Piesa prezintã douã temeri care umbreau orizontul pe vremea lui Shakespeare exact ca și acum: amenințarea din partea grupului compact strãin care refuzã sã se asimileze și sã respecte normele societãții și amenințarea din partea cãmãtãriei care duce la falimentul total al națiunii. Cu privire la resentimentul fațã de acest grup strãin, una dintre principalele surse din care se inspira Shakespeare, «Istoria Angliei» de Raphael Holinshed, descrie cum, pe vremea lui Richard I, clasele de jos s-au rãsculat și-au atacat casele și prãvãliile evreilor, iar regele Richard I a intervenit imediat cu armata ca sã suprime revolta și sã salveze evreii din mâinile populației exasperate. Despre cãmãtãrie, alte surse probabile ale lui Shakespeare au fost «Discursul despre Cãmãtãrie» de Thomas Wilson si scrierile lui Francis Bacon. Shakespeare însã aratã oameni vii în acțiune și prezintã sentimentele lui Shylock cu sinceritate și milã. Plângându-se de „antisemitismul” neguțãtorului creștin, Shylock zice: „adesea mi-ai reproșat cã sunt cãmãtar. Eu am rãbdat cãci suferința e soarta alor mei. Mi-ai zis necredincios și câine… pentru cã fac ce vreau cu averea mea. …Și-acum îmi ceri bani cu împrumut?” Antonio însã știe cã orice creștin care împrumutã de la Shylock are de-a face cu aceeași cãmãtãrie indiferent dacã conversația dintre ei este politicoasã sau dușmãnoasã și rãspunde: „Nu-ți cer sã-mi împrumuți ca unui prieten, cãci între prieteni nu se practicã cãmãtãria”. El nu-și face iluzii cu privire la ce soartã va avea dacã nu poate restitui banii la termenul prescris, când Shylock va veni sã-și ia gajul, kilogramul de carne vie din trupul lui. Când Shylock aude cã vasele lui Antonio s-au scufundat și Antonio e ruinat, el declarã imediat cã va cere kilogramul de carne ce i se cuvine și alege inima lui Antonio, „cãci”, zice el, „dacã dispare el din Veneția eu pot face orice fel de negoț vreau”. Întrebat la ce-i folosește inima lui Antonio smulsã din pieptul acestuia, el rãspunde: „Sã fac momealã pentru undițe”. Ca apoi imediat sã ținã un discurs patetic: „N-are evreul ochi? N-are evreul mâini, organe, membre, simțuri, sentimente și pasiuni? Nu se hrãnește cu aceeași hranã, e rãnit de aceleași arme, e doborât de aceleași boli, se vindecã cu aceleași mijloace, se încãlzește și tremurã în aceeași varã și-n aceeași iarnã ca și un creștin? Dacã ne tai, nu sângerãm? Dacã ne gâdili, nu râdem? Dacã ne otrãvești, nu murim? Și dacã ne faci vreun rãu, sã nu ne rãzbunãm? Dacã suntem la fel în toate, sã vã semãnãm și-n asta. Cãci dacã un evreu face rãu unui creștin, unde e umilința creștinului? El se rãzbunã. Dacã un creștin face rãu unui evreu, cum sã rabde evreul, dupã exemplul creștinului? Tot prin rãzbunare! Dacã mã înveți rãu, am sã fac rãu, dar mai mult, am sã-mi întrec maestrul”.

Cu puterea geniului sãu Shakespeare a pãtruns în mentalitatea evreului care se vede justificat moral în asasinarea victimei sale. Victor Hugo analizând acțiunea lui Shylock care se duce imediat la sinagogã dupã ce ia hotãrârea sã-l ucidã pe Antonio zice cã Shylock concepe ura lui ucigașã împotriva creștinilor ca un act religios, o acțiune sacerdotalã. Astfel, în «Neguțãtorul din Veneția» conflictul nu e între doi neguțãtori, ci între douã societãți, între douã sisteme etice, fiecare din ele cu propriile sale concepte de bine și rãu și cu propria sa idee despre onoare. Când prietenul cheltuitor al lui Antonio nu numai cã nu-i restituie împrumutul, dar îi cere un nou împrumut, Antonio i-l dã fãrã nicio dobândã și fãrã niciun gaj; la fel, când Shylock vrea sã-i împrumute bani lui Antonio (cerând drept gaj kilogramul de carne din trupul lui) el nu are banii, dar e sigur cã un alt evreu bogat îi va avansa aceastã sumã fãrã nicio rezervã. Acest lucru dãinuiește și astãzi între evrei ca între nimeni altcineva: în Occident evreii nu-și rezolvã disputele în curțile judecãtorești ale ne-evreilor și extrem de rar îi vezi pe poziții adverse în public.
Shakespeare a identificat esența conflictului dintre evrei și națiunile-gazdã: aceste națiuni n-au obiectat niciodatã la prezența evreilor pe motive de rasã, ci totdeauna pe motive de comportare eticã. Cãci Shakespeare o cãsãtorește pe fiica lui Shylock, evreica Jessica, cu prietenul intim al lui Antonio; iar servitorul creștin al lui Shylock i se adreseazã cu „frumoasã pãgânã, cea mai dragã evreicã”. Și cronicile contemporane aratã cã clasele de jos care vedeau de la parter reprezentația piesei o aplaudau pe Jessica și rolul Jessicãi era unul din rolurile favorite ale piesei. Portia are încredere și-i dã Jessicãi și soțului ei putere deplinã pe proprietatea ei când e plecatã. Iar faptul cã drept pedeapsã pentru încercarea de asasinat împotriva lui Antonio i se cere lui Shylock sã se creștineze și sã devinã ca ceilalți venețieni aratã cât de dispuși erau contemporanii lui Shakespeare sã-i primeascã pe evrei între ei și sã-i asimileze.
Dacã baza juridicã a piesei este fantasticã (nicio lege nu permite cetãțeanului sã garanteze un contract comercial cu pierderea vieții), analiza raportului dintre lege și dreptate este magistralã și mulți juriști au fost uimiți cum un laic într-ale legislației ca Shakespeare a putut pãtrunde atât de incisiv esența acestui raport. De timpuriu era știut în Anglia cã legea nu rezolvã întotdeauna dupã dreptate; de aceea de timpuriu oamenii pe care-i nedreptãțea legea se adresau regelui cerând dreptate, iar acesta dãdea cazul cancelarului spre cercetare. De aici s-a nãscut un sistem juridic paralel, curtea cancelarului, care cu trecerea secolelor s-a sclerozat din ce în ce mai mult și a devenit o osaturã care nu se mai baza pe dreptate, ci pe scripte, ca toate celelalte.
Shylock și Antonio deschid discuția despre ce e drept și ce e legal din primul act; Antonio declarã cã el nu dã cu împrumut pe camãtã, iar Shylock îi rãspunde cu povestea lui Iacob. Acesta s-a înțeles cu socrul sãu sã fie plãtit cu miei ce se vor naște bãlțați, cãci socrul sãu știa cã din turme separate pe culori nu vor ieși mulți miei bãlțați; dar Iacob printr-o șmecherie pe care socrul sãu nu o cunoștea a determinat sã se nascã miei bãlțați din pãrinți de aceeași culoare și astfel l-a jefuit pe socrul sãu în mod legal „și a prosperat și a fost binecuvântat”, zice Shylock. Povestea aceasta explicã esența dramei: o acțiune ostilã de jefuire a adversarului e legalã, dar inechitabilã; o daunã nepedepsitã de lege violeazã morala. Legalitatea fãrã moralã este noua formã de rãzboi în care violența nu mai e fizicã, ci moralã și rãmâne nepedepsitã. Acțiunea legii în pofida moralei este subiectul ultimului act al «Neguțãtorului din Veneția». Ducele nu poate sã-l opreascã pe Shylock de la a smulge inima din pieptul lui Antonio, cãci contractul legal îi dã lui Shylock puterea s-o facã. De aceea Portia nu atacã legalitatea uciderii victimei, ci face apel la echitate în faimosul monolog: „Îndurarea nu se mãsoarã, ci cade ca ploaia dragã din cer pe plaiul dedesubt. E binecuvântatã de douã ori, de cel ce-o dã și de cel ce-o primește. E atributul însuși al Dumnezeirii; și puterea lumeascã se-apropie cel mai mult de Dumnezeire când îndurarea îndulcește dreptatea. De aceea, evreule, deși invoci dreptul tãu, gândește-te: dac-ar fi sã se facã dreptate, niciunul dintre noi n-ar fi cruțat. Ne rugãm cu toții de îndurare și ruga noastrã ne învațã sã fim îndurãtori”. Portia vorbește de „îndurare”; în secolele ulterioare conceptul de echitate e descris prin termeni ca „echitabil”, „drept”, „cinstit”, „loial”, „onoare” și așa mai departe. Shylock argumenteazã cã dacã se știrbește baza juridicã a societãții, aceasta nu mai funcționeazã. Portia argumenteazã cã baza juridicã nu creazã dreptate dacã nu este împletitã cu echitatea, care nu submineazã legea, ci o perfecționeazã înlãturând abuzul care se naște din aplicarea rigidã în circumstanțe fluide. Dar Shylock e surd la argumentul Portiei, cãci el concepe uciderea victimei sale ca pe o datorie pe care o îndeplinește fațã de grupul sãu: „nimeni nu urãște fãrã sã doreascã sã ucidã”, argumenteazã el. Astfel Shylock și Antonio rãmân ireconciliabili, cãci ei reprezintã douã societãți ireconciliabile, douã concepte ireconciliabile asupra legii și moralei.
Antonio and ShylockAzi societatea occidentalã este mult mai vulnerabilã decât era pe vremea lui Shakespeare în aceastã confruntare. Dar deja în secolul lui Shakespeare a simțit chemarea sã arunce luminã asupra acestei confruntãri. Desigur Shakespeare citea în Biblie, ca toți protestanții, cum în Deuteronomul 15 Iehova poruncește evreilor „sã dai cu împrumut la multe națiuni dar sã nu iei cu împrumut de la nimeni și sã domnești peste multe națiuni dar sã nu te supui niciuneia dintre ele”. Jessica furã averea tatãlui ei și i-o dã soțului ei; asta a putut învãța de la povestea lui Iacob din Vechiul Testament pe care o citeazã Shylock ca sã-și justifice îmbogãțirea prin înșelãciune; în aceeași poveste Rașela furã terafimii tatãlui ei și-i dã soțului ei Iacob, pentru a-l face pe acesta sã prospere. Și în Vechiul Testament, ca și în mintea lui Shylock, persistã ideea cã este un lucru binecuvântat de Iehova sã faci o nedreptate unuia din alt grup decât al tãu.
Sentimentul de dreptate s-a nãscut nu ca un concept, ci ca un sentiment, zice Carl Gustav Jung care-l numește „un factor irațional.” Apare sub diverse denumiri ca „iubire”, „încredere”, „milã”, „onoare”, „altruism”, „cavalerism”. Este sentimentul primordial de a-ți pãsa de ce se-ntâmplã cu seamãnul tãu pe care-l au absolut toate viețuitoarele, dar pe care numai specia umanã îl poate raționaliza și modifica. Acest sentiment apare puternic pentru perechea de viațã, sau pentru progeniturã; apoi mai puțin puternic se difuzeazã în cercuri concentrice în familii, prietenii, comunitãți. Dar între comunitãți vaste, ca națiunile, de exemplu, care sunt legate între ele prin interese comune de moment acest sentiment este mult slãbit și la cheremul tuturor circumstanțelor. Pe de altã parte însã chiar pe timp de rãzboi el apare la ivealã, când, de exemplu, beligeranți din partide adverse cruțã viața unui inamic împinși de acest sentiment neclar al grijii pentru seamãnul tãu. Sentimentul opus care se naște odatã cu acest sentiment este cunoscut sub denumiri ca „urã”, „dușmãnie”, „pericol”, „antipatie”, „gelozie”, „suspiciune”, „neîncredere” și așa mai departe. Aceste douã sentimente se condiționeazã reciproc ca cei doi poli electrici, unul pozitiv și celãlalt negativ, niciunul neputând exista aparte. Cresc direct proporțional; când pericolul e mare, altruismul dã naștere eroilor care se sacrificã, cum se întâmplã în fiecare moment la animale. Evreii fiind un grup de oameni care trãiesc printre „alții” sunt purtãtori ai sentimentului de „grijã pentru ai mei” și „urã pentru ceilalți” în mãsurã mult mai mare decât oricine; la ei solidaritatea de grup și ura împotriva celor ce nu sunt membrii grupului sunt exacerbate și înverșunate ca la nimeni altcineva și ei vãd în coeziunea și grija pe care alții ar putea-o avea unul pentru celãlalt cel mai mare pericol pentru grupul lor.
Prin dezvoltarea unei societãți bazate pe comerț și nu pe producție, națiunile occidentale au creat un mediu ideal pentru prosperitatea unui grup care practicã un dublu cod etic așa cum o fac evreii, care au grijã pentru membrii grupului lor și urã pentru toti ne-membrii. În acțiunea de producere a bunurilor materiale are loc a solidaritate de grup a celor angajați în procesul de producție. Evreii însã niciodatã nu produc nimic; ei sunt specializați în tranzacții comerciale, singura ocupație care le permite sã fie mereu despãrțiți de „ceilalți”; dacã ar munci și ar produce ca „ceilalți”, ar fi asimilați cu ceilalți și nu s-ar mai putea menține ca un grup separat. Transformarea națiunilor occidentale din națiuni de producãtori în națiuni de neguțãtori care nu colaboreazã, ci rivalizeazã unul cu celãlalt pentru profit a creat mediul ideal în care un grup compact își poate exersa puterea colectivã împotriva națiunii gazdã.
Un alt factor care favorizeazã succesul luptei evreilor împotriva națiunii gazdã este maxima libertate urmãritã de membrii națiunii. Maxima libertate fãrã nicio îngrãdire permite maximã energie, inventivitate și putere creatoare; maxima libertate permite competiție liberã care dezlãnțuie puterea de creație, dar dã și naștere unui anumit grad de nedreptate pe care societatea l-a tolerat considerându-l un preț mic pentru avantajele energiei creatoare nelimitate.

Profesorul Norman Cohn (Warrant for Genocide, 1967) observã cã au existat timp de 2000 de ani comunitãți evreiești în India și în China, dar n-a existat antisemitism acolo; antisemitismul, zice el, este o demențã specificã națiunilor occidentale creștine. Profesorul Cohn are dreptate când spune cã n-a existat antisemitism în India și China, dar asta nu din cauzã cã acolo oamenii sunt normali și în Occident ei sunt demenți, ci din cauzã cã societatea în India și China în acele 2000 de ani nu a cunoscut gradul de libertate pe care l-au cunoscut națiunile occidentale și nici dezvoltarea economicã exuberantã și deschisã a acestora în care sã poatã înflori parazitar un grup compact ocupat cu cãmãtãria.
Concluzia a tras-o poate cel mai bine unul dintre cei mai faimoși și mai respectați învãțați evrei, Asher Ginsburg, cunoscut sub pseudonimul Ahad ha-Am, care scrie: „Suferințele Israelului rãspândit prin lume și mai ales în aceste zile din urmã, ne aratã clar cã noi evreii nu putem spera cã vom putea trãi ca o națiune separatã printre strãini, dar fiind în același timp la fel cu ei și participând în tot ce se-ntâmplã în jurul nostru de parc-am fi nãscuți bãștinași pe pãmântul pe care locuim, în timp ce rãmânem tot timpul o națiune de alt fel și cu vederi diferite de ale bãștinașilor… Dacã suferim nenorociri suntem slãbiți, dacã prosperãm sentimentul nostru național e slãbit. În primul caz, suntem disprețuiți de ceilalți, în cel de-al doilea caz, ne disprețuim noi înșine…” («The Way of Life»).

Asher Ginsburg e de pãrere cã soluția este ca evreii sã trãiascã în patria lor naționalã, „pãmântul strãmoșilor lor”; zicând așa se referã la Palestina, fãrã sã ia însã în considerare faptul cã azi doar un numãr infim dintre evrei se trag din evrei adevãrați de rasã semitã ai cãror strãmoși au fost în urmã cu milenii în Palestina, în timp ce, cum demonstreazã Arthur Koestler, covârșitoarea majoritate a evreilor de azi sunt hazari de rasã turco-mongolã din Asia, dintre Marea Caspicã și Marea Neagrã, veniți în Europa din Sudul Rusiei prin Ucraina și Polonia; și fãrã sã ia în considerare faptul cã, în ciuda propagandei susținute, majoritatea evreilor și-au dat seama cã, cu tot masacrul palestinienilor, statul Israel nu e un stat viabil în care sã poatã trãi o națiune prosperã prin forțele proprii.

Din «Factorul sionist», de Ivor Benson

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.