„Unde am ajunsu?”

Jandarmii lui 1835 arestindu i pe cei care nu avea bani sa plateasca impozitul anual

Motto: „Partidul este o ficţiune juridică şi are exact valoarea oamenilor care-l conduc şi-l îndrumă” (Petre Pandrea)

Umilirea poporului român de către cei puternici, chiar şi atunci când el se revoltă, reprezintă fermentul anarhiei la vârful puterii, şi nu în strada revoltată. De pe crestele înalte ale puterii primim cu tupeu mizerabil catalogări, definitorii în fapt, pentru aceia care le emit. Un anonim adus la putere (prin înrudirea ideologică a familiei şi tradiţia obedienţei faţă de stăpân), un anume deputat PDL Iulian Urban, pentru care poporul român este un „vierme”; pentru politrucul Teodor Baconsky, ministrul de Externe al României, românii sunt „termite”; pentru factorii de putere în general, românii sunt nişte maimuţoi definiţi prin sintagma „ciumpalaci”.
De o gravă tristeţe nu este neapărat faptul că aceste jigniri ordinare, care vor fi cândva pedepsite, vin din partea unor trădători de ţară şi de neam, cât mai degrabă tăcerea sau eludarea situaţiei reale (sau susţinerea ei, vezi cazul Tismăneanu), de către intelectualii obedienţi puterii, precum: Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, şi lista este lungă, cu analişti politici, apoi jurnaliştii mass-mediei obediente politic etc. Prin aceasta avem o deplină complicitate a lor faţă de distrugerea poporului român.

Cum se manifestă anarhia politică? Aceasta este prezentă în istorie, când autoritatea publică este pentru cetăţean „stăpânul” absolut. Adică, „aşa vrea stăpânirea, aşa face poporul. … cum este poporul fără încredere, aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aici este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul cînd iese din ordine”, spunea, la vremea sa, Constantin Rădulescu-Motru.

Cum a fost posibilă tirania Băsescu, deoarece numai un tiran poate ignora cu nonşalanţă revolta poporului îndreptată împotriva sa, în vreme ce sclavii lui politici îl umilesc, înjură, maltratează, schilodesc fizic de-a dreptul. Pe ce eşafodaj istoric a fost posibilă psihopatia băsesciană?

„Cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe”, a spus, la 1870, Mihail Anagnoste. La începutul secolului XX, Nicolae Filipescu a descris procesul politic prin care se vor naşte „baronii locali” şi ce vor fi ei de fapt. Autorul începe prin a defini „egalitatea politică”, care reprezintă „dreptul tuturora de a participa la suveranitatea naţională. Aici se pune chestiunea sufragiului universal”, dar se ştie că „zece milioane de ignoranţi nu fac cât o inteligenţă”. Apoi „toate progresele se realizează de minorităţi. E vorba de minoritatea acelor spirite agere care pătrund departe în viitor, care cuceresc progresul şi fac pe urmă ideile lor în profunzimile maselor populare”. Dacă într-un stat „socialist” elitele vor fi ignorate şi înlăturate în urma unui cataclism istoric şi apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul „raţionament”: „Tu, judecător comunal, nu eşti capabil să hotărăşti despre o deschidere de drum; tu, jurat, nu poţi să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrâns al comunei tale; tu, primar, nu poţi să sapi un şanţ ori să croieşti un drum, dar eşti vrednic ca să hotărăşti despre politica externă şi internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un şanţ ori un uluc, noi nu-i dăm pe mână destinele ţării””. Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani, dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că „în statul socialist, cei mai mulţi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decât să munceşti tu însuţi. (…) Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta”. Cum vor arăta respectivii „inspectori” după două-trei generaţii de guvernare „socialistă”? Ei bine, „vă închipuţi un senior feudal, un baron din Evul Mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!” (pp. 19-20). „Baronii”, după cum se vede, sunt într-adevăr „legende vii”. În istoria noastră, ei nu reprezintă nimic altceva decât segmente subculturale ale unui stat anarhic. Dar nu comunismul a creat acest subprodus social, cunoscut astăzi sub paleativul de „baroni locali”.

Comunismul a dat forma finală, a desăvârşit acest segment social decizional din România de astăzi. El exista dinainte în pulberea demografică a satelor moldo-valahe, în drojdiile sociale pregătite să profite de circumstanţele pe care istoria le oferă ciclic unor popoare nefericite. Dar, după cum spunea Mihail Anagnoste la 1870, „cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe. Mai întâi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de om va fi, fie şi un şarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru orice mişcare; năzuirea întrînsu a ne face foloasele şi vieţuirea (vezi mitul „tătucului” care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecând prin Dej şi Ceauşescu – n. m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile, sau rămăşiţele din vechime. Aceste rele au fost câştigate sub despotimsul Turcesc („cel mai steril din istorie” potrivit lui Emil Cioran – n. m.).

Când vom cerceta de aproape acest despotism barbar, împilator, dar de nimic îngrijitor, vom afla deosebirea sa de cele ce vedem acum. Era o neorânduială în toate, din care izvora o apăsare neghioabă. Despotismul adevărat, viclean şi cugetător, este alt veac; loveşte nu numai trupul, ci şi sufletul. El rosteşte vorbe late; este drept, popular, are toate darurile; numai, în vreme ce sărută scoate din buzunar punga; când îi vine mai bine, înfige cuţitul pe la spate şi fără veste”.

În consecinţă, „a fost anarhie, fiecare urmând după placul nedestoiniciei şi a patimilor sale, nu după datorie, anarhie care se sfârşeşte neapărat prin despotism. Carul nemai mergând, prin bună şi dreaptă înţelegere, între toţi, unul, mai cutezător şi mai prefăcut, se face cârmaciul tuturor” (Mihail Anagnoste, «Unde am ajunsu», maiu 1870, Bucuresci, Tipografia Curţii – Lucrătorii Sociali, pp. 54-55).

România este încă „o ţară tânără, care n’are încă experienţa mânuirii seculare a libertăţilor. Aduce puţină lumină într-o materie obscură – şi nu este cuvânt care să dea loc la interpretări mai diverse şi la specule mai interesante decât cuvântul ‘democraţie’” (N. Filipescu, 1908, p. 3). Într-un regim care se pretinde „democratic”, „nu pot da însă roade trainice acele partide hibride, cu caractere nedefinite, ale căror hotare nu sunt adânc brăzdate, care trăiesc din împrumuturi de la unii şi de la alţii, care voind să fie tot, nu reprezintă nimic şi sunt adevărate corcituri politice” (p. 4). Şi în acest marasm, adevărată „supă primordială”, apar stupizii politici, care ţin loc autorităţii şi devin substitut al unei anarhii incipiente.

În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul hegemonic a spart naţiunea „în grupe de proletari heghemoni care conduc pe ţărani, pe micii burghezi şi pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine să râd. Nu sunt nici măcar proletari adevăraţi. Sunt un fel de tinichigii, fiindcă nu lucrează, în majoritatea lor, în oţel, ci în tinichea. Iar oţelarii sunt idiotizaţi de munca grea fizică şi de trăscău, vinars sau adio, mamă. Au bicepşi pe braţe, pi picere şi pe creier”. Dar iată că aceşti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrină de satrapie asiatică în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: ţărănimea şi păturile sociale mijlocii.

Marea plebe care decide se structurează în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, aşa-zişii inculţi cu diplomă; avem o plebe conformistă”, adică „terna plebe guvernamentală”, şi apoi, marea masă, „fiara dezlănţuită” de iobagi, şerbi şi robi, „cu instincte nezăgăzuite”.

România aflată întotdeauna „în bătaia tuturor vânturilor istorice, cu tradiţii de instabilitate politică şi economică”, o cunoaştem în perpetua imagine a unei fiinţe „asuprite şi canonite”.
Este foarte adevărat faptul că nicăieri, în niciun sistem, „câinii nu aleargă cu covrigi în coadă”, dar numai în România, există o cumplită tradiţie a înrobirii sociale: „Doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”, spunea I. D. Sîrbu încă din anii ’80.

Nu-i de mirare că „licheaua a devenit prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat”. Faptul că ne aflăm „în inaniţie culturală” nu mai surprinde pe nimeni, ce să mai vorbim de alarmare? Vom rămâne aici „înzăpeziţi şi vegetativi, cu braţele încrucişate, în inacţiune, pasivi şi resemnaţi”, asemeni unui „gandhism valahic” ca singură soluţie la înzăpezirea în care ne găsim”. Cât în ceea ce ar privi iluziile legate de schimbări politice, nu uitaţi „un singur lucru: partidul este o ficţiune juridică şi are exact valoarea oamenilor care-l conduc şi-l îndrumă”. De aceea, „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”, iar „mişcarea cadavrelor” împrospătează mereu clica de lichele, în „ţara mea de hapsâni şi leneşi” politici.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian MajuruJandarmii lui 1835 arestindu i pe cei care nu avea bani sa plateasca impozitul anual

Jandarmii anului 1835 arestându-i pe cei care nu avea bani să plăteasca impozitul anual

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.