Între anii 1947-1964, regimul comunist a făcut o serie întreagă de abuzuri, condamnând cu probe puţine, ori pur şi simplu numai pentru faptul că fusese un membru de partid al unuia din partidele istorice, ori legionare. Am trăit o parte din acele vremuri, am înţeles mecanismul ideologiei comuniste în ce priveşte poziţia faţă de partidele istorice: răzbunarea.
Dacă privim în urmă vom găsi câteva evenimente ce au pătat cu sânge, cu mult sânge partidele istorice. Primul eveniment de care vreau să amintesc, este răscoala ţăranilor din 1888. După o guvernare liberală de aproape 12 ani, vine la putere Partidul Conservator, în timpul acestei guvernări are loc răscoala. Cererile ţăranilor erau vechi şi nerezolvate, prima şi cea mai spinoasă problemă era lipsa pământului, apoi obligaţiile pe care ţăranul le avea faţă de moşier.
Răscoala ia amploare începând cu 20 martie 1888 în Urziceni, cuprinzând repede toate judeţele din jurul Bucureştiului, dar şi judeţe din Moldova şi Oltenia. Răsculaţii încearcă să intre în Bucureşti, aici sunt întâmpinaţi de armată, peste 1.000 de ţărani sunt omorâţi, sau răniţi, alţii sunt maltrataţi de autorităţi, iar alte câteva mii arestaţi. Partidul Conservator împreună cu celelalte forţe politice, dar şi împreună cu regele Carol I, nu găsesc soluţii de rezolvare paşnică a conflictului, mai ales de preîntâmpinare a lui prin reforma agrară. Foarte mulţi dintre răsculaţii morţi, arestaţi, sau schingiuţi, erau eroi ai Războiului de Independenţă a Ţării. Asta era plata guvernului pentru soldaţii săi, la 10 ani de la terminarea războiului – moartea.
Lucrurile au mers din rău în mai rău, iar problema ţărănească era temă de campanie electorală pentru toate partidele, dar, problema în sine a rămas nerezolvată. Ţăranii trăiau în sărăcie şi mizerie, ar trebui să dezvolt şi să aduc în faţă toate tarele societăţii de la acea vreme, voi spune numai atât, 0,6% din populaţia ţării ocupa o suprafaţă de aproape 48,5% din suprafaţă agrară a Ţării, iar 99,4 % deţin numai 51,5%. Ţăranii trăiau ca în evul mediu, pentru aş putea întreţine familia arendau pământ de la boier, ori arendaş, în baza unor „învoieli”, învoieli care nu mai fuseseră îmbunătăţite de mult. Pe baza lor ţăranii, trebuiau să lucreze întâi pământul boierului, apoi peticul lui de teren. Faptul că peste iarnă rămâneau fără cereale, ori nu aveau sămânţă pentru semănat, erau nevoiţi să împrumute de la boier, acesta împrumuta în condiţii cămătăreşti. Toate aceste lipsuri i-au împins pe țăranii din Flămânzi, din nordul Moldovei, acolo unde arendaş era un evreu, să se răscoale, răscoala s-a răspândit cu repeziciune în Moldova, dar şi în Muntenia. Pentru că arendaşi, ori boierii, nu au vrut să discute cu ţăranii, aceştia din urmă i-au omorât pe boieri şi au dat foc la conace.
În Parlament, liberalii au condamnat pe conservatorii aflaţi la guvernare (prim-ministru era Gh. Cantacuzino) că nu au rezolvat problema ţărănească, determinând căderea guvernului în 12 martie 1907. A fost instalat un guvern liberal cu D.A. Sturdza ca prim-ministru. A doua zi, pe 13 martie, liberalii şi conservatorii încheie un pact prin care se obligă să restabilească ordinea. Pactul primeşte şi binecuvântarea regelui Carol I, care hotărăşte restabilirea ordinei şi apărarea avutului boierilor.
Este scoasă armata, soldaţii, la început şovăielnici, trag în ţărani, în Oltenia sunt aduse tunurile, acestea deschid focul asupra satelor ţărăneşti. Copii, femei, bătrâni, bolnavi, toţi oamenii la un loc sunt omorâţi, primesc gloanţe, muşcă din pământul pe care l-au dorit, dar nu l-au avut, casele sunt dărâmate, satele sunt rase de pe suprafaţă pământului. Clasa politică, împreună cu regele au făcut dreptate, au dat ţăranilor pământ, câte 2 metri pătraţi, pentru 11.000 de oameni morţi, împuşcaţi (sursele sunt diferite, unii spun 8.000, alţii 10.000, alţii 12.000). Nu mai 11 oameni dacă erau împuşcaţi şi ar fi fost mulţi.
A curs mult sânge, mulţi alţi ţărani au fost arestaţi, schingiuiţi şi închişi în ocnă. Asta a fost dreptatea regală şi liberală, un glonţ pe cap de om, 11.000 de gloanţe, 11.000 de morţi.
Un alt episod sângeros, minele de la Lupeni din 1929, aici în timpul grevelor sunt omorâţi oameni de către guvernul naţional-ţărănesc condus de Iuliu Maniu. Minerii ceruseră de la patronat mărirea salariilor, care erau de mizerie, patronatul refuză. 6.000 de muncitori intră în grevă şi ocupă uzina electrică. Guvernul hotărăşte ca armata să intervină, soldaţii trag, cad 68 de oamenii, dintre care 28 morţi pe loc, mulţi sunt împuşcaţi în spate, semn că fugeau, nu atacau. Mulţi manifestanţi sunt arestaţi, maltrataţi, închişi.
Februarie 1933, după negocieri eşuate, muncitorii de la Atelierele Griviţa intră în grevă, este adusă armata, guvernul naţional-ţărănesc, condus de Al. Vaida-Voievod, ordonă armatei să tragă, sunt omorâţi 4 muncitori, 40 sunt răniţi, iar 2.000 sunt luaţi prizonieri şi închişi în închisoarea Malmaison.
În toate documentele pe care le-am studiat nu am găsit milă sau regret din partea regilor, mă refer la Carol I şi Carol al II-lea. Acţionarea cu sânge rece a politicienilor şi ordinele date, în toate situaţiile expuse aici, împotriva celor fără apărare, mă îndreptăţeşte să consider toate partidele politice, de la înfiinţarea lor, sfârşitul sec al XIX-lea şi până astăzi, drept criminale.
Îmbrăţişarea numelor unor partide istorice şi aderarea la principiile lor înseamnă şi asumarea greşelilor acestor partide. Comuniştii s-au luptat cu elitele, cu intelectualitatea, conştienţi fiind că inteligenţa şi pregătirea lor pot fi obstacole în calea îndeplinirii dezideratelor comuniste.
Liberalii, conservatorii şi naţional-ţărăniştii s-au luptat cu prostimea, cu analfabeţii, cu talpa Ţării.
Şi în timpul regilor, şi în timpul comuniştilor au murit oameni nevinovaţi, niciun regim nu-i mai bun, totul e propagandă. Nu-ţi cere drepturile, indiferent în ce regim eşti, că în locul dreptăţii vei primii un glonţ în frunte, trimis în numele Banului şi al Puterii.
Autor: Ionel Cârstea
