Critica este principala formă de educaţie a părinţilor români. Iar notele pe care le iau copiii la şcoală devin sensul vieţii aceloraşi părinţi, spun psihologii. Tot ei avertizează că, din cauza presiunii la care sunt supuşi acasă, la mijlocul lui 2015, peste 600.000 de copii sunt diagnosticaţi oficial cu anxietate şi depresie.
Performanţele şcolare ale copiilor sunt foarte importante pentru părinţii români, indiferent cât de mult sau de puţin se implică în obţinerea acestora.
„Este concurenţa foarte mare şi de aceea ar fi bine să se descurce în viaţă, să ştie cât mai multe limbi străine, să aibă cunoştinţe din cât mai multe domenii. Nu avem pretenţii să fie primul, dar nici ultimul din clasă nu ne-ar pica bine. E important să fie printre primii”, spune un părinte.
O mentalitate incorectă, spun psihologii, în cabinetele cărora ajung din ce în ce mai mulţi copii depăşiţi de pretenţiile părinţilor.
Carmen Elena Podar, psiholog: „În momentul în care simt că sunt criticaţi devin vulnerabili şi dezvoltă anxietate. Anxietatea este primul pas, încet dar sigur, înspre depresie”.
Cristina Balaban este unul dintre părinţii care au înţeles că pune prea multă presiune pe copilul său de 7 ani şi a apelat la specialişti care să o ajute să evite acest lucru.
Cristina Balaban, părinte: „Înainte de şcoală totul mergea minunat, după începerea şcolii am început să creştem aşteptările de la el şi să punem uşor uşor presiune. Treptat, pe măsură ce timpul trecea, presiunea era tot mai mare, iar reacţiile lui erau tot mai ostile, aşa că am apelat la ajutorul specialiştilor. Și eu şi soţul meu am mers la cursuri de parenting”.
Otilia Mantelers, expert în parenting: „Cuvântul toxic, în relaţia dintre părinte şi copil, cam la orice vârstă, dar la şcoală e şi mai mult, e acel cuvânt trebuie. Eu le dau părinţilor instrumente foarte practice de cum să se conecteze cu copii lor, instrumente care sunt jocul, timpul special, timpul unu la unu”.
Aproape 20% dintre copii români au tulburări psihologice. 500.000 dintre ei suferă de anxietate şi alţi 130.000 de depresie.
Să îmi critic copilul?
În toate familiile sunt folosite atât laudele, cât și criticile, ambele cu scop educațional. Prin ele, părinții încearcă să modeleze caracterul copiilor, să îi învețe anumite valori, în așa fel încât să ajungă să aibă integritate. Cuvintele apreciative, atunci când sunt specifice și adaptate acțiunii copilului, îl pot ajuta să-și întărească respectul de sine. Dar în viața de familie nu există numai laude. Când părinții nu sunt de acord cu ceea ce fac copiii lor, apar inevitabilele critici. Este nevoie și de asta. Dar, pentru a avea un rol în educație, pentru a fi eficientă, critica este un instrument de folosit cu multă atenție.
Nu există nimic surprinzător sau condamnabil în faptul că un copil greșește, pentru că din greșeli se învață. Însă părinții nu îl pot lăsa fără să-i explice greșeala, astfel încât el să o poată îndrepta. Felul în care părinții reacționează este hotărâtor pentru respectul de sine pe care copilul îl va dobândi. Critica poate fi constructivă în dezvoltarea emoțională a unui copil, dacă este făcută cu respect. Ea își dobândește efectul pozitiv scontat atunci când nu se referă la persoana copilului, ci doar la comportamentul lui. Va fi mai ușor pentru părinți să dea criticilor o conotație pozitivă dacă rețin regula celor 5 „D”:
– Descrie doar comportamentul copilului (ex: „tema ta nu este bine făcută”, „gestul tău ne-a deranjat”, „ai jignit-o pe sora ta”, „ai vorbit obraznic cu profesoara” etc)
– Descrie-ți sentimentele asociate când vezi ce a făcut copilul (ex: „sunt îngrijorat”, „mă simt dezamăgit”, „sunt furios”, „sunt trist”, „sunt jenat” etc)
– Descrie ceea ce ai vrea să facă copilul pentru a-și îndrepta greșeala
– Dovedește înțelegere și răbdare pentru copil
– Discută cu el care sunt consecințele unei acțiuni nepotrivite
Părinții nu vor inspira un comportament mai bun dacă atacă valoarea copilului, inteligența, moralitatea, caracterul sau intențiile lui. Nu vor avea cum să se aștepte ca un copil să își corecteze acțiunile dacă îi vor spune mereu că este „rău”, „mincinos”, „prost”, „ratat”, „incompetent”, „nesimțit” etc. Aceste cuvinte îl vor urmări pe copil și vor căpăta valoarea unor adevărate predicții, profeții pentru el. Odată distrusă stima de sine a copilului, vor fi necesare multe „reparații” psihoemoționale. De multe ori, aceste „daune” sunt resimțite de către copil până la vârsta adultă, când îi vor crea reale dificultăți în a relaționa matur cu ceilalți adulți, în a se valoriza corect în orice împrejurare de viață. Pentru a reuși schimbarea unui comportament, părinții pot folosi puterea criticilor eficiente punând accentul doar pe acțiunea făcută de copil și pe trăirea pe care o au ei: „Sunt îngrijorat că nu ai învățat suficient și mâine vei fi ascultat! Cum te vei descurca?”, „M-am simțit jenat când profesoara m-a sunat și mi-a spus că ai vorbit urât în ora dânsei! Te rog să te gândești cum să îți repari greșeala!”, „Mă simt dezamăgit când văd că îți pierzi timpul doar navigând pe internet, în loc să te pregătești mai bine pentru testul de mâine! Mă întreb cum te vei simți dacă vei lua o notă mică?”.
Criticile inadecvate sunt la fel de nocive pentru respectul de sine ca și laudele nepotrivite. Atunci când părinții vor putea face reproșuri sau vor putea critica fără să încalce sau să atingă demnitatea copilului, dacă îl vor putea respecta chiar și atunci când sunt dezamagiți de ceea ce a făcut la un moment dat, înseamnă că au reușit să stăpânească una dintre cele mai mari încercări ale calității de părinte. Mulți părinți reușesc, în principiu, toți pot înțelege nuanțele delicate ale educației făcute cu dragoste, apreciere, empatie și respect.
