«Românii din afara hotarelor țării», de prof. univ. Dr. Gheorghe Zbuchea

0
513
Romanii Harta etnica Balcani

În condiţiile complexe ale sfârşitului primei conflagraţii mondiale, atunci când s-a desăvârşit visul românilor pentru unitate naţională şi s-a creat România întregită, recunoscută prin tratatele de pace, nu toţi românii au intrat între frontierele noii realităţi politico-statale. Alături de românii trăind în interiorul frontierelor, existau în perioada interbelică şi numeroşi alţii de acelaşi neam ce au trăit în afara hotarelor, fie în apropierea acestora, de jur împrejur, fie mai departe, împrăştiaţi, în insule şi grupuri mai mari sau mai mici, în Europa, în Asia şi pe continentul american. Existenţa românilor de peste hotare era şi este parte integrantă a istoriei româneşti, fiind totodată şi o componentă a istoriei acelor ţări şi spaţii în care destinul istoric i-a fixat.

În cazul românilor de peste hotare putem deosebi mai multe situaţii, chiar cercuri şi grupări distincte. Aria etnogenezei româneşti, şi mai apoi aria de răspândire a românilor în vremurile medievale şi moderne, a depăşit acea suprafaţă care în urma actelor plebiscitare din 1918 şi a deciziilor Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1919-1920 a intrat între frontierele statului român. Astfel ţara a rămas înconjurat de comunităţi româneşti mai mari sau mai mici, care au continuat să trăiască în toate statele cu care ea se învecina atunci, respectiv în Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, URSS (Transnistria), chiar şi în Polonia (într-un număr extrem de mic). De la ţară la ţară, numărul, ca şi situaţia acestora, a diferit adeseori.

Al doilea grup, de fapt un tronson masiv al românismului, trăia în întreaga Peninsulă Balcanică. În dreapta Dunării se desfăşurase până în Istria, Thessalia, Macedonia şi Tracia procesul de etnogeneză, de transformare a romanicilor orientali în români, care astfel erau autohtoni în acele locuri. Românii balcanici se împărţeau în continuare, în principal în funcţie de varianta dialectală a limbii vorbite, în meglenoromâni (în Grecia, Iugoslavia şi unii refugiaţi chiar şi în Turcia), istroromâni (în Italia şi Iugoslavia) şi aromâni sau macedoromâni, cei mai numeroşi şi care trăiau practic în toate statele balcanice, respectiv Grecia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia.

Acestora li se adăugau şi românii timoceni, despărţiţi de graniţa dintre Bulgaria şi Iugoslavia.

În sfârşit, o a treia mare grupare a românilor de peste hotare era alcătuită din cei care emigraseră benevol sau forţat în Asia, în America de Nord şi de Sud, în părţile central-vestice ale Europei. Aceştia din urmă, exceptând cazul particular al Imperiului Rus, devenit mai apoi Sovietic, apăruseră departe de locurile de baştină ca urmare a unui proces de emigraţie, în primul rând din fostele teritorii româneşti cuprinse în Imperiul Austro-Ungar, determinată în egală măsură de raţiuni economice, ca şi de oprimarea naţională.

După Marea Unire din 1918, motivele esenţiale ale emigrării românilor – mai ales din teritoriile aflate până atunci sub dominaţie străină – au dispărut în general.

Mai mult chiar mulţi dintre cei care, mai ales din Transilvania, Banat şi Bucovina, porniseră cu decenii în urmă spre Occident şi, în mod deosebit, spre continentul american, „pământul făgăduinţei” – din pricina dublei dominaţii: socială şi naţională – au început să se întoarcă acasă, în România, devenită pământ reîntregit, stat neatârnat, unitar, mamă bună pentru toţi fiii ei.

În paralel însă cu această revenire, mai ales din SUA şi Canada, alţi cetăţeni ai statului român au ales calea străinătăţii pentru a se stabili acolo. În România interbelică standardul de viaţă era încă inferior celui din ţările dezvoltate, astfel că au fost destule familii care şi-au căutat un destin şi posibilităţi de realizare înspre Apus, de o parte şi de alta a Atlanticului. A intervenit şi o situaţie mai aparte, având şi o anume continuitate în raport cu realităţile antebelice. În România Mare, alături de populaţia românească majoritară, se afla şi un important număr de cetăţeni aparţinând unor minorităţi naţionale. Prin legislaţia românească, ca şi prin actele internaţionale ale căror obligaţii şi le asumase statul român, acestora li se garantau drepturi egale cu ale românilor. Din motive diferite, unii dintre aceşti minoritari, comparativ mai mulţi decât românii, au optat pentru emigrare.

Realităţile au fost extrem de diverse. După 1 decembrie 1918 o serie de maghiari din Transilvania, aparţinând mai cu seamă aristocraţiei şi unei părţi a intelectualităţii, au plecat în ţara vecină, devenind ulterior principalii promotori ai revizionismului şi ai politicii de dezintegrare a statului român. Din Transilvania, precum şi din Bucovina sau Basarabia, unii germani, animaţi şi de sentimentul identităţii naţionale, dar şi din raţiuni economice, s-au îndreptat spre Vaterland. Un astfel de proces de emigraţie a fost sprijinit, de exemplu, de A. Hitler, care în vara anului 1940 a asigurat mutarea în Reich a întregii populaţii germane din Bucovina, Basarabia şi Dobrogea.

Un caz mai aparte l-a constituit cel al evreilor. La fel ca şi înainte de război a existat o dublă realitate. Numărul evreilor din statul român a crescut continuu datorită în principal nu sporului natural, ci imigraţiei din ţările vecine. Pe de altă parte, în întreaga perioadă interbelică, fie din considerente de ordin material, profesional, fie datorită activităţii mişcării sioniste, unii evrei au părăsit România, îndreptându-se spre Orientul Apropiat şi stabilindu-se în Palestina, sau spre Apus, de regulă peste Atlantic. În noile locuri în care s-au stabilit, mulţi dintre aceştia şi-au păstrat anumite legături cu ţara, şi chiar de apartenenţă la realităţile spirituale şi culturale româneşti. Mulţi dintre ei au fost în egală măsură cetăţeni loiali ai statelor în care s-au stabilit, dar şi cu puternice legături cu ţara din care au plecat ei sau strămoşii lor. S-a ajuns astfel, între altele, să se constituie, pentru nevoi spirituale, culturale, educaţionale etc., diverse grupări şi organizaţii ce adunau laolată pe cei ce fuseseră, ei sau predecesorii lor, locuitori ai României, indiferent de naţionalitate. De altfel, în multe cazuri, organele oficiale ale statelor în care aceştia dobândiseră cetăţenia ţineau cont în acte de ţara de provenienţă şi erau consideraţi pur şi simplu români. Astfel o nouă emigraţie s-a alăturat alteia, mai vechi.

Un caz cu totul special, a fost cel al exilului, respectiv cel al unor cetăţeni ai statului român care, din raţiuni politice, benevol sau forţat, s-au stabilit peste hotare, întoarcerea lor în ţară putând avea consecinţe grave, chiar fatale, pentru ei. Primii dintre aceşti exilaţi postbelici au fost cei care au îmbrăţişat ideologia comunistă. Devenind agenţi ai Cominternului, ei au trăit perioade diferite în statul sovietic,unii căzând victimă represiunilor staliniste din 1937-1939.

După 1938, în condiţiile instaurării regimurilor autoritare, dictatoriale, în Europa debuta o nouă etapă a exilului românesc, care avea să se întindă pe mai multe decenii. Au existat mai multe valuri de români cărora le-a fost hărăzită soarta exilului. Printre ei s-au aflat legionari, în două exiluri, înainte şi după scurta perioadă în care au fost la guvernare (septembrie 1940 – ianuarie 1941), împreună cu generalul Ion Antonescu. Apoi, o serie de reprezentanţi ai democraţiei româneşti tradiţionale au refuzat să colaboreze cu regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea, la 10 februarie 1938. Astfel, mai mulţi români aflaţi peste hotare, la studii, în diplomaţie etc., au refuzat să se întoarcă în ţară, lor adăugându-li-se alţii, ce au ales calea străinătăţii. Numărul exilaţilor, politicieni de diverse orientări, intelectuali etc., animaţi de sentimente democratice şi pro aliate, a crescut după instaurarea regimului antonescian şi orientarea acestuia spre Germania, constituindu-se, treptat, şi într-o rezervă politică pentru destinul de mai târziu al României.

Nu se poate stabili, cu precizie, numărul românilor de peste hotare împrăştiaţi în diferite ţări, mai apropiate sau mai îndepărtate. O atare situaţie are mai multe explicaţii. Plecaţi de mai multe generaţii, mulţi români dobândiseră cetăţenia ţării de adopţie, nemaifiind înregistraţi distinct în statisticile acelor state, ca minoritari. Pe de altă parte, statisticile statelor înconjurătoare, în care se promova o intensă politică de deznaţionalizare şi de asimilare, ascundeau în mod voit prezenţa românilor, fie prin diminuare falsificată, fie chiar prin negarea existenţei lor ca atare. Aceasta a fost, de exemplu, situaţia în diversele state balcanice, unde aromânilor sau timocenilor nu li se recunoştea calitatea de români. Nici statul român nu a avut posibilitatea, de multe ori nici interesul, de a întocmi statistici corecte privind numărul şi răspândirea românilor de peste hotare. Nu o dată, o serie de organizaţii ale diverselor comunităţi româneşti, răspândite în lume, prezentau date exagerate privind ponderea numerică a celor pe care îi reprezentau.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anii 1941 – 1942, autorităţile româneşti au început efectuarea de studii în perspectiva incheierii războiului şi convocării Conferinţei de Pace. Cu acea ocazie s-au întocmit studii şi materiale privind şi pe românii de peste hotare, unele publicate, altele rămase inedite. Conform volumului Spaţiul istoric şi etnic românesc, tipărit într-un tiraj confidenţial de uz intern în anul 1942, se aprecia că blocul românesc, după tragica vară a anului 1940, însuma aproximativ 18 milioane de români (etnici), respectiv 12 milioane în statul român, 1,8 milioane în Basarabia, 1,4 milioane în Ungaria (inclusiv Ardealul de Nord), 1 milion în Transnistria, 900 de mii în Balcani, 260 de mii în America etc. Aşadar, autorităţile considerau atunci că peste hotare trăiau aproape 6 milioane de oameni.

Românii din apropierea ţării

În perioada interbelică cei mai mulţi dintre românii de peste hotare se aflau în spaţiul balcanic. Timp de multe sute de ani ei trăiseră într-o relativă unitate în cadrul Imperiului Otoman. În epoca modernă, în spaţiul balcanic s-au constituit state naţionale care au luat locul Imperiului Otoman şi care şi-au împărţit între ele pe românii balcanici. Trecerea românilor din regimul turcocraţiei în cel al noilor realităţi statale s-a încheiat o dată cu războaiele balcanice şi prima conflagraţie mondială. Noua etapă din istoria românismului balcanic însemna existenţa lor

în noi cadre statale. Atitudinea de toleranţă relativă şi lipsa de desnaţionalizare din partea autorităţilor otomane au fost înlocuite cu politicile de asimilare, de negare chiar a românismului, promovate fără excepţie, cu intensitate mai mare sau mai mică, de către toate statele balcanice.

Astfel de politici au atins domenii esenţiale, precum şcoala, biserica, participarea la viaţa publică etc. Au intervenit şi factori legaţi direct sau indirect de modernizare şi progres care au contribuit la asimilarea lor.

Secole de-a rândul comunităţile româneşti din Balcani fuseseră legate mai ales de îndeletniciri rurale şi pastorale, ceea ce le-a asigurat o anumită coeziune şi izolare favorizantă, benefică pentru păstrarea specificului, a identităţii naţionale. Aromânii se ocupau, de asemenea, cu diverse meşteşuguri artizanale, cu comerţul, ceea ce le-a asigurat o stare economică înfloritoare, o independenţă materială invidiată de alţii. Ei dobândiseră importante averi şi aveau, nu o dată, un înalt grad de civilizaţie. În vremurile moderne, în rândurile aromânilor s-a accentuat fenomenul emigrării, fie în spaţiul nord-dunărean, fie în alte ţări de pe mai multe continente.

Acest fenomen al emigrării s-a accentuat după Primul Război Mondial, având o serie de consecinţe negative pentru comunităţile româneşti rămase pe loc. Până la primul război mondial, în Balcani funcţionase o întreagă reţea de unităţi scolare, primare şi secundare pentru românii stabiliţi acolo,ca după aceea să dispară în unele state, iar în altele să fie continuu diminuată, diplomele de studii ne fiind recunoscute. Continuându-se o realitate mai veche, numeroşi aromâni şi-au făcut studiile în statul român, unde mai apoi şi-au continuat existenţa, realizându-se în diverse domenii de activitate. Aromânii au fost astfel în locurile lor de baştină lipsiţi, în cea mai mare parte, de o elită culturală şi, implicit, politică, cu rol de militant şi conducător al luptei pentru drepturile lor. Eforturile făcute la Bucureşti de reprezentanţii aromânilor, de exemplu de Societatea de Cultură Macedoromână, au fost, în general, insuficiente şi, mai cu semă fără urmări, datorită faptului că sprijinul statului român a lipsit aproape cu desăvârşire.

Au mai intervenit şi alte cauze ale emigrării. În unele din statele balcanice, mai ales în Grecia, comunităţile aromâneşti au fost deposedate masiv de proprietăţile funciare, mai cu seamă de păşuni şi de păduri. Multe dintre aceste proprietăţi au fost date unor colonişti aparţinând etniei majoritare (de exemplu refugiaţilor greci veniţi din Asia Mică). Fenomenul împroprietăririi a lovit pe români în toate statele balcanice, din Banatul iugoslav, până în Macedonia şi Tracia.

S-a adăugat la aceasta distrugerea sistemului de păşunat, a transhumanţei, specifice aromânilor timp de multe veacuri. Aceasta a generat reacţii diferite. O parte s-au îndreptat spre oraşe, aşezându-se între majoritari şi asimilându-se treptat cu aceştia şi datorită acţiunii unor factori de desnaţionalizare, precum şcoala, biserica etc. Alţii, din ce în ce mai numeroşi, au ales calea emigrării spre a se stabili în ţări străine pe o arie geografică întinsă din Australia, până în SUA şi Canada.

Mulţi dintre ei s-au stabilit în România, şi datorită faptului că după primul război mondial guvernanţii de la Bucureşti au sprijinit ideea colonizării în ţară, mai ales în Dobrogea, a unor conaţionali de peste hotare. Un congres al aromânilor ţinut la Veria (Grecia), la 30 noiembrie 1924, a decis emigrarea masivă în România, respectiv în Cadrilater. Ca urmare, în anii următori a existat un flux de familii de aromâni care au venit în ţară. O statistică provizorie a colonizării oficiale înregistrează aproape 6 mii de familii venite din Grecia, Bulgaria, Albania şi stabilite în judeţele Caliacra şi Durostor, unde statul român le-a asigurat pamânt şi alte mijloace de existenţă. Şederea lor acolo a fost de scurtă durată. În anul 1940, ca urmare a Tratatului de la Craiova dintre România şi Bulgaria, toţi aceşti colonişti proveniţi din sud, împreună cu familiile lor, au fost nevoiţi să-şi abandoneze casele şi bunurile, plecând într-o nouă emigraţie, cei mai mulţi fiind recolonizaţi în judeţele Constanţa şi Tulcea.

În spaţiul balcanic, din punct de vedere numeric, românii din Iugoslavia se situau pe primul loc, urmaţi de cei din Grecia, Bulgaria, Albania. Despre românii din Iugoslavia există ştiri diferite. O parte dintre datele statistice privind românii din statul vecin au fost consemnate într-un extrem de important document aparţinător acelei perioade – raportul lui Mihail A. Blenche, înalt funcţionar al Ministerului Afacerilor Străine, – la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Oficialităţile Iugoslaviei, nici înainte şi nici după primul război mondial nu au publicat vreo statistică reală în legătură cu prezenţa minorităţii româneşti. Era de altfel o caracteristică mai veche a procedeelor autorităţilor de la Belgrad, care încă de la sfârşitul secolului XIX diminua în mod consecvent numărul, deci ponderea românilor din dreapta Dunării. În Iugoslavia interbelică românii trăitori acolo aparţineau unor ramuri distincte, unii fiind aromâni, alţii români bănăţeni şi alţii, cei mai numeroşi, românii timoceni. O vreme autorităţile au recunoscut tuturor acestora calitatea de români şi i-a consemnat ca atare în statisticile oficiale, din care reieşea de asemenea şi repartizarea lor geografică, fie în Macedonia, fie în Banat, fie în Valea Timocului. Statistica oficială din anul 1921, înregistra 229.398 români, dintre care 74.090 în Banatul sârbesc, 10.550 în Macedonia şi 141.279 în Craina, pe Valea Timocului. În alte publicaţii privitoare la acelaşi recensământ, tipărite tot la Belgrad, se consemnau cifre sensibil diminuate. Chiar statisticile oficiale menţionau o realitate istorică, cea a diminuării numerice a românilor din judeţele timocene ale părţii răsăritene a Serbiei. Între anii 1846 şi 1921 ponderea românilor în judeţul Craina a scăzut de la 64,8% la 59%, în judeţul Timoc de la 51% la 25%, în judeţul Pojarevăţ de la 36% la 20% şi în judeţul Morava de la 17% la 3%.

În realitate, însă, numărul total al românilor era mult mai mare. După calculele făcute de persoane obiective, cunoscătoare ale realităţilor, inclusiv de către reprezentanţi de acolo sau din ţară, numărul românilor şi aromânilor din Iugoslavia a fost în anii interbelici, de cel puţin o jumătate de milion. Societatea culturală «Timoc» considera că în ajunul celui de-al doilea război mondial, în părţile nord-estice ale Iugoslaviei trăiau cca. 400 de mii de români timoceni, cifră confirmată de cercetările făcute de Institutul Român de Statistică, condus de Sabin Manuilă, în rândul prizonierilor români timoceni după prăbuşirea Iugoslaviei în aprilie 1941. Aceiaşi cifră a fost invocată statornic de reprezentanţii românilor timoceni în acţiunea lor politică din vremea celui de-al doilea război mondial.

Situaţia se prezenta la fel şi în părţile sudice ale Iugoslaviei. În urma păcii de la Bucureşti din 10 august 1913, Iugoslaviei i-a revenit o însemnată parte a Macedoniei cu zone unde era masivă prezenţa românească. Unele statistici menţionau existenţa elementului românesc. Astfel, conform recensământului din 1921, comunele unde locuiau masiv românii în Macedonia erau: Bitolia (6.000), Cruşova (2.500), Molovişte (700), Gopeş (550), Beala de Jos (500), Veleş (400), Prespa (375), Ohrida (225), Struga, Scopje şi Tetovo (200) şi încă alte comune cu o populaţie aromânească mai redusă.

Nu există date sigure în legătură cu evoluţia numerică a românilor din părţile vestice ale Banatului, rămase sub autoritate iugoslavă. În timpul discuţiilor de la Paris din 1919 legate de soarta Banatului, reprezentanţii României, invocând recensăminte maghiare net defavorabile românilor, afirmaseră existenţa a cel puţin 100 mii de români ce urmau să intre sub autoritatea Belgradului cu prilejul stabilirii noii frontiere din Banat. O parte dintre aceşti români, puţini, mai ales intelectuali, s-au refugiat în ţară, dar cei mai mulţi, cel puţin 80 de mii, au rămas pe loc. Statisticile oficiale sârbeşti, în perioada următoare, consemnau o continuă diminuare a românilor. În ajunul celui de-al doilea război mondial ei scăzuseră sub 60 de mii, înjumătăţindu-se apoi în perioada postbelică. În restul Iugoslaviei, cu totul disparaţi, existau de asemenea români (uneori doar vorbitori de limbă română, ei erau de fapt ţigani ce foloseau în mod curent între ei limba română). Astfel, conform unor date oficiale, şi acestea diminuate, în Croaţia, Slovenia, Bosnia, Herţegovina, Dalmaţia şi Muntenegru, trăiau încă 3000 români răzleţiţi, iar în capitala Iugoslaviei, Belgrad, numai vreo 300 de români.

Esenţială pentru existenţa naţionalităţii române în Iugoslavia era reţeaua educaţională. Din acest punct de vedere situaţia era, de asemenea, extrem de variată. În Valea Timocului, după anexarea zonei de către Belgrad în 1833, nu a existat niciodată învăţământ în limba română şi a fost interzisă oficierea slujbelor religioase în această limbă, situaţie care s-a menţinut statornic şi în anii interbelici. Oarecum aceiaşi situaţie s-a creat şi în Macedonia. Chiar în ajunul primului război mondial, pretextându-se împrejurări deosebite şi stare de asediu, a fost interzisă reluarea cursurilor în şcolile româneşti, deşi autorităţile sârbeşti se obligaseră la aceasta prin Tratatul de la Bucureşti din 1913. După război autorităţile de la Belgrad au invocat o iluzorie nerespectare de către România a Tratatului de la Bucureşti, respectiv neintrarea în război alături de Serbia din 1914, pentru a justifica interzicerea învăţământului românesc de orice nivel în părţile sudice.

În acelaşi context, autorităţile de la Belgrad nu aplicau românilor nici tratatul minorităţilor pe care îl semnaseră în timpul Conferinţei de pace de la Paris, în 1919.

O situaţie de excepţie, oarecum pe bază de reciprocitate, a fost creată doar românilor din Banat, de altfel singura zonă în care autorităţile de la Belgrad au acordat elementului românesc o relativă posibilitate de acţiune. Evoluţia şcolii şi bisericii româneşti din Banat a dat naştere la o serie de discuţii şi fricţiuni între cele două state; această problemă a fost subordonată imperativelor politicii Micii Înţelegeri şi a dus la o serie de concesii greu de înţeles din partea statului român. În Banatul sârbesc, dacă înainte de primul război mondial, adică sub regimul maghiar, funcţionaseră 42 de şcoli româneşti, cu 107 cadre didactice, după război, până la încheierea Convenţiunii şcolare româno-iugoslave, în 1933, o populaţie românească, compusă din 80 000 suflete, avea numai 36 de şcoli cu 26 cadre didactice, iar 43 de comune pur româneşti aveau 36 biserici şi 51 de preoţi.

Convenţiunea şcolară româno-iugoslavă din 1933, care se referea numai la şcolile româneşti din Banatul sârbesc, respectiv la şcolile iugoslave din Banatul românesc, a adus o ameliorare simţitoare regimului şcolilor româneşti din acel ţinut, singurele care au funcţionat legal atunci şi mai târziu.

Şcolile primare româneşti din Banatul sârbesc au fost declarate şcoli publice de stat cu limba de predare română, înfiinţarea noilor şcoli fiind reglementată. Venirea personalului didactic din România, până atunci interzisă, a fost acceptată, până la crearea unui corp didactic românesc compus din institutori români, supuşi iugoslavi. În realitate, cei mai mulţi copii ai românilor erau încorporaţi în sistemul educaţional al populaţiei majoritare. În şcolile sârbeşti, învăţătorii sârbi inspirau elevilor români credinţa că şi strămoşii lor au fost sârbi, dar, refugiindu-se din cauza turcilor peste Dunăre, ei s-au românizat cu timpul. Această teorie se aplica în principal în cazul Banatului, dar şi în cel al timocenilor, cărora li se contesta autohtonia şi continuitatea.

În spaţiul iugoslav au existat şi unele tentative de afirmare a românilor în plan politic. De altfel, în toamna anului 1918 au avut loc manifestări asemănătoare cu cele din Transilvania, în legătură cu materializarea dorinţei de unire a întregului Banat cu România, aşa cum prevedea de altfel şi punctul 1 al Rezoluţiei adoptate la 1 decembrie, de Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Autorităţile sârbeşti de ocupaţie au împiedecat participarea delegaţilor bănăţeni la Adunarea de la Alba Iulia, iar apoi Belgradul a obţinut încorporarea a peste 9.000 km.p. din Banatul istoric, în care atunci românii aveau o majoritate relativă.

În 1923, în Banatul sârbesc, la Alibunar au fost puse bazele Partidului Român din Banat, ce a editat propriul periodic: «Graiul românesc». Partidul a militat pentru menţinerea identităţii naţionale, pentru democraţie, pentru revendicări economice etc. A reuşit sporadic să trimită câte un reprezentant în Parlamentul de la Belgrad şi să se manifeste în viaţa publică, îmtre altele şi prin intermediul unor publicaţii cum ar fi «Nădejdea», «Lumina», precum a Asociaţiei Culturale Româneşti şi mai apoi a Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Banatul Iugoslav, creată în 1936. Dispariţia unui regim democratic după lovitura de stat din ianuarie 1929 a regelui Alexandru nu a permis o acţiune mai susţinută în plan politic a românilor bănăţeni. De asemenea a lipsit şi un sprijin mai consecvent de la Bucureşti.

La sfârşitul primului război mondial s-au manifestat în plan politic şi românii timoceni, atât cei din Serbia, majoritari, cât şi cei din Bulgaria. Atunci ideea lor, neagreată şi deci nesprijinită de guvernele de la Bucureşti, a fost de a se obţine unirea românilor din Valea Timocului cu cei din România. În exil, la Chişinău, s-a creat în 1918, Comitetul Românilor din Valea Timocului, ce se considera exponent legitim al românilor din 224 localităţi din dreapta Dunării. Între altele aceştia au alcătuit un memoriu către Marile Puteri şi au trimis o delegaţie la Paris pentru a obţine unirea cu România. În acest sens, la 8 martie 1919 a acţionat şi o organizaţie creată la Paris: Liga pentru Eliberarea Românilor din Timoc şi Macedonia, având în frunte pe George Murnu şi Atanase Popovici. Acţiunea delegaţiei timocene, ca de altfel şi a uneia similare a aromânilor, a fost fără rezultate pozitive. Nu au fost satisfăcute nici măcar minimele cereri privind şcoala şi biserica în limba română. Dimpotrivă, în zona Timocului, şi în Macedonia, toate mijloacele aflate la dispoziţia statului iugoslav au fost folosite pentru a împiedeca o afirmare naţională românească.

Raţiunile de securitate ale guvernului de la Bucureşti, legate de sistemul de alianţe în cadrul Micii Înţelegeri par a explica neimplicarea autorităţilor guvernamentale române în zonă, în favoarea elementului românesc de acolo. O asemenea atitudine decurgea şi dintr-o altă realitate a politicii guvernelor româneşti din perioada interbelică. Înainte de primul război mondial toate guvernele de la Bucureşti s-au implicat direct sau indirect în destinul istoric al românilor din toate ţinuturile unde trăiau aceştia, peste Carpaţi, peste Prut sau peste Dunăre. După întregirea României şi recunoaşterea internaţională a acesteia, principala preocupare, uneori exclusivă, a guvernelor statului român a fost asigurarea, garantarea integrităţii teritoriale a noului stat, neglijându-se soarta fraţilor, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, rămaşi dincolo de hotare, politică ce a influenţat fără îndoială traiul şi viitorul românilor din Balcani.

O astfel de realitate a dus la intervenţia societăţii civile. În perioada interbelică a continuat să acţioneze Societatea de Cultura Macedoromână, ce se preocupa de întreaga problematică a românismului balcanic. Începând din 1921, alături de aceasta şi-a desfăşurat activitatea Societatea «Timoc» a românilor din Valea Timocului şi dreapta Dunării, căreia i s-a adăugat în 1926 «Societatea Academica Dacia Aureliană a Studenţilor Români din Valea Timocului».

Alături de diferitele publicaţii ale aromânilor ce apăreau la Bucureşti, precum «Peninsula Balcanică», «Macedonia», «Armatolii», din 1934 a început să tipărească «Timocul. Revistă de luptă naţional – culturală». În activitatea unor astfel de organizaţii şi publicaţii, alături de români originari din dreapta Dunării şi stabiliţi în România, s-au implicat şi numeroşi tineri, elevi şi studenţi veniţi pentru a-şi desăvârşi educaţia, de cele mai multe ori cu sprijinul financiar al statului român. În diverse ocazii, precum memorii către guvernanţi, congrese stundeţeşti, manifestaţii publice, ei au făcut cunoscută situaţia românismului din spaţiul iugoslav şi balcanic în general, ajungându-se chiar la dezbateri publice, parlamentare etc.

De-a lungul Dunării, care practic nu a despărţit niciodată pe români, precum şi în zona muntoasă a Rodopilor şi în alte părţi, în Bulgaria exista de asemenea o importantă comunitate românească. După statistica oficială bulgară din 1920, numărul total al românilor şi aromânilor ar fi fost – luând ca bază de calcul limba maternă – de 75.065 suflete, iar din punctul de vedere al naţionalităţii declarate 57.312. Statistica oficială bulgară din anul 1910 menţiona 96.502 români. Potrivit altor surse, după primul război mondial în Bulgaria ar fi trăit circa 120000 de români.

Jumătate din numărul românilor trăitori în Bulgaria erau aşezaţi în părţile Vidinului, iar ceilalţi în plăşile Lom, Rahova, Nicopole, Plevna, Şiştov, în comune pur româneşti, situate pe malul drept al Dunării. Un grup numeros de aromâni trăia în Macedonia bulgărească şi un grup mai mic la Sofia. În fine, exista un grup de păstori aromâni, care petreceau vara în munţii Rila, Pirin şi Rodopi, iar iarna pe câmpiile mai călduroase ale Traciei. Ca şi în alte părţi ale Balcanilor, pentru aceşti aromâni păstoritul transhumant era baza existenţei lor.

Prin intervenţia autorităţilor de stat bulgăreşti, printr-o politică financiară agresivă împotriva păstorilor aromâni, au fost adoptate măsuri tot mai severe, astfel încât mulţi dintre aceştia au fost aduşi treptat în situaţia de a-şi vinde turmele de oi şi de a îmbrăţişa alte ocupaţii, mai ales în mediul urban unde asimilarea şi înstrăinarea erau atotprezente. Nu puţini au fost cei care au ales soluţia emigrării în România, mai ales la sfârşitul anilor ’20.

Românii, cu domiciliul stabil, care se ocupau cu agricultura, comerţul şi mica industrie, înainte de primul război mondial s-au bucurat de un regim şcolar şi bisericesc relativ favorabil. Ei aveau şcoli în unele din localităţile unde trăiau, pe malul drept al Dunării. În anii interbelici însă n-au rămas decât cu două şcoli, la Sofia şi la Djumaia; nici una în apropiere de malul drept al Dunării. La Sofia funcţiona un gimnaziu românesc, unde conducătorii intelectuali ai românilor puteau exprima mai curajos sentimentele lor româneşti, decât în oricare altă parte a Bulgariei.

Şi în privinţa organizării bisericeşti, înainte de primul război mondial, serviciul divin era celebrat în limba română de preoţi români, dar ulterior, încet-încet, parohiile româneşti au fost înglobate în cele bulgăreşti. Limba română şi preoţii români au fost eliminaţi, iar aceia care au rămas pe loc trebuiau să celebreze serviciul religios în limba bulgară, din cărţi bisericeşti bulgăreşti. Aşa s-a ajuns ca serviciul religios, în deceniul al patrulea, să se oficieze în limba română doar la Sofia şi Bregova.

Populaţia românească din Bulgaria a avut de suportat în anii interbelici multe provocări şi măsuri nedemocratice din partea societăţilor extremiste, cum a fost Organizaţia Revoluţionară Macedoneană. Astfel de exemplu, în zona timoceană, intens colonizată cu elemente extremiste

provenind din Macedonia, a fost interzisă întrebuinţarea limbii române chiar şi în cadru familial. Au fost luate măsuri represive împotriva celor care vroiau să studieze în România şi împotriva familiilor acestora.

Având în vedere importanţa numerică a elementului bulgăresc din statul român (superior celui românesc din Bulgaria), precum şi disputei în legătură cu Cadrilaterul, în mai multe rânduri s-a ridicat problema unui schimb de populaţii ce ar fi adus în ţară o însemnată parte a românilor

ce trăiau în statul vecin. Astfel, cu ocazia „tratativelor” de la Craiova din august 1940 a fost evocată şi eventualitatea obligativităţii venirii în ţară a românilor din zona bulgară a Timocului.

Tratatul de la Craiova lăsa între frontierele statului bulgar cea mai mare parte a elementului românesc, mult superior numeric bulgarilor din judeţele Tulcea şi Constanţa, ce au fost obligaţi să se mute în Cadrilater.

În Grecia, în anii interbelici au continuat să existe numeroşi români. Situaţia acestora nu s-a prezentat întru nimic mai bine decât cea din restul spaţiului balcanic. Şi în cazul acestei ţări sunt controversate dimensiunile numerice ale comunităţii.

Raportul comisiei compuse din delegaţii Ministerului Afacerilor Străine şi ai Ministerului Agriculturii din România, însărcinată în anul 1928 să studieze la faţa locului situaţia aromânilor din Macedonia, îi împărţea pe aromânii din Grecia în opt regiuni distincte cu următoarele populaţii: 1) regiunea Veriei, situată la 80 km la vest de Salonic, cu o populaţie românească de 1.300 familii; ocupaţia lor era creşterea vitelor, iar o parte mai mică erau agricultori şi comercianţi; majoritatea acestor familii trăiau în timpul verii în comunele lor, iar iarna coborau la şes pentru a paşte vitele pe câmpiile Salonicului. 2) Regiunea Vodenei, situată la 100 km la vest de Salonic, cu 900 de familii româneşti, cu ocupaţii asemănătoare celor din Veria. 3) Regiunea Megleniei, situată la 80 km la nord-vest de Salonic, în apropierea frontierei sârbe, cu 2.000 de familii, unde populaţia care se ocupa cu creşterea vitelor era foarte săracă. 4) Regiunea Seres, la nord-est de Salonic, cu o populaţie de 1.300 de familii, aproape cu toate alcătuite din păstori nomazi. 5) Regiunea Florinei, situată la 150 km la vest de Salonic, cu 500 de familii. 6) Regiunea Grebena, situată la 200 km la nord-vest de Salonic, la poalele munţilor Pindului, cu o populaţie românească de 2.000 de familii. Oraşul Grebena era cel mai important centru românesc din Grecia, unde numărul locuitorilor aromâni se ridica în timpul iernii la 4.000 de suflete din 8.000, cât era populaţia totală a oraşului. 7) Regiunea Epirului, cu centrul la Ianina, se compunea din 30 de comune româneşti, cu 700 de familii. Ei se ocupau cu agricultura, puţini dintre ei cu creşterea vitelor, iar restul cu exploatarea pădurilor. În oraşul Ianina locuiau cca 200 de familii româneşti. 8) Regiunea Thessaliei, unde aromânii coborâţi din munţii Pindului se ocupau cu agricultura şi cu cultura tutunului pe câmpiile fertile din zonă; ei vorbeau aromâneşte, dar erau aproape complet grecizaţi. Regiunea Salonicului, unde se găseau circa 50 de familii româneşti, care se ocupau cu comerţul.

După unele calcule statistice ale timpului, numărul total al populaţiei macedo-române în anul 1928 ar fi fost în Grecia de cca 100 mii de suflete. Circa 1.200 de familii erau pe cale sau emigraseră deja în România.

În perioada interbelică au fost avansate şi alte cifre privind pe aceşti români. În anul 1919, la Paris, delegaţia Consiliului Naţional al românilor din Pind consemna că în regiunea Pindului trăiau 130 de mii de români, în Thesalia 84 de mii români, iar în zona Veria – Meglenia (Salonic) erau 104 mii de români. În ajunul celui de-al doilea război mondial, unii reprezentanţi ai aromânilor (şi ai autorităţilor române, consemnate în documentele alcătuite sub egida lui Mihai Antonescu) evaluau că în Grecia ar trăi 250 – 280 mii de români. Recensământul oficial din Grecia, din 1928, înregistra laolaltă un număr de 19 .703 români şi aromâni.

Amintitul raport al comisiei compusă din delegaţi ai Ministerului Afacerilor Străine şi ai Ministerului Agriculturii din România, care a funcţionat în anul 1928, împărţise toţi aromânii trăitori în Grecia în două categorii: aromânii naţionalişti, adică cei înscrişi în comunităţi etnice şcolare şi bisericeşti, şi aromânii grecizaţi, numiţi şi „grecomani.” Totalul aromânilor naţionalişti, astfel împărţiţi de Comisie, ar fi fost de numai cca 4.300 familii, adică cca 20.000 de suflete. Continua astfel o realitate mai veche. Cea mai mare parte dintre aromâni (cei numiţi grecomani) contestau apartenenţa lor la românism şi orice fel de legătură cu statul şi societatea de la nord de Dunăre. Ei se situau de fapt pe poziţiile oficialităţilor Greciei, care considerau că aromânii, vlahii, erau greci care cândva în trecut îmbrăţişaseră un idiom romanic, devenind latinofoni. Aşadar, legal, din punct de vedere naţional, autorităţile greceşti negau aromânilor de acolo apartenenţa la blocul românismului.

Atitudinea guvernelor de la Atena în perioada interbelică a fost contradictorie. Grecia a fost în fapt singura ţară balcanică care a permis funcţionarea în continuare, parţială, a reţelei de învăţământ creată înainte de primul război mondial, cu ajutorul statului român, pentru românii din Balcani. În Grecia, au continuat şi în anii interbelici să funcţioneze 22 de şcoli primare (la un moment dat ele aveau 946 elevi), o şcoală comercială la Salonic, un gimnaziu la Grebena şi altul la Ianina (cu un total de 66 de cadre didactice româneşti), precum şi 16 biserici cu 13 preoţi români. Doar în Grecia s-a aplicat sistemul instituit încă din vremea lui Carol I, respectiv plătirea integrală a dascălilor şi preoţilor şi acoperirea cheltuielilor şcolare şi bisericeşti de către guvernul de la Bucureşti, ce a trimis anual, regulat, sumele necesare până în vremea lui Ion Antonescu.

Numărul mic al elevilor, proveniţi mai cu seamă din mediul rural, din familii cu o situaţie materială precară sau modestă, se explică şi prin o altă latură a reglementărilor legale din Grecia. Deşi sistemul şcolar în dialect şi în limba literară funcţiona la cele mai ridicate standarde europene (după modelul francez), diplomele şcolare ale absolvenţilor învăţământului primar sau secundar nu erau recunoscute ca valabile de către autorităţile greceşti, ceea ce a determinat exodul fără întoarcere a unei bune părţi a absolvenţilor. Evident, lipsa de perspective în locurile

natale se adăuga şi altor realităţi negative deja evocate. În ansamblu, în urma primului război mondial, s-a îngreunat mult situaţia aromânilor din Grecia; cei sărăciţi erau gata să emigreze în România şi foarte mulţi au şi făcut-o, în orice condiţii.

O serie de dispute apărute în perioada interbelică între autorităţi sau mediile ştiinţifice, academice din cele două ţări în problema aromânească nu au reuşit să creeze un cadru propice afirmării politice a celor de acolo. Oricum, românii rămaşi în locurile de baştină şi-au păstrat în bună măsură trăsăturile lor identitare, dialect, obiceiuri, tradiţii etc.

Probleme nu mai puţin complicate aveau să întâmpine şi românii din Albania în perioada interbelică. Situaţii statistice demne de a fi luate în seamă în legătură cu numărul românilor trăitori acolo în anii interbelici nu existau. Potrivit unor evaluări, numărul românilor din Albania ar fi fost de cca 40.000 de suflete.

După ocupaţia şi felul lor de viaţă ei se puteau împărţi astfel: români orăşeni, care trăiau risipiţi prin toate centrele comerciale ale Albaniei şi formau, în unele oraşe, grupuri puternice româneşti. Numărul lor aproximativ era de cca 10.000 de suflete. Românii orăşeni, care de obicei se ocupau cu comerţul şi cu industria, având o bună situaţie materială, nu se gândeau la o emigrare în România sau în altă ţară. Fiind răzleţiţi şi lipsiţi de orice organizare, ei au riscat la tot pasul, fiind expuşi unei lente, dar sigure, deznaţionalizări. Românii agricultori locuiau pe şesul rodnic al Mazachiei, în număr de cca 13.000 de suflete. Numai 25% dintre ei posedau pământ; majoritatea muncea pe proprietăţile beilor albanezi, într-o situaţie grea, care semăna mult cu iobăgia. Trăind departe de centrele româneşti, conştiinţa lor românească era puţin dezvoltată, iar limba le era săracă şi încărcată de o mulţime de cuvinte albaneze. Din cauza mizeriei şi, mai ales, a albanizării, numărul lor s-a dovedit în scădere continuă. Românii munteni, care se ocupau cu creşterea oilor, a vitelor şi a cailor, numărau circa 8.000 de suflete. Conştiinţa românească era mai dezvoltată la aceşti români şi cele trei şcoli primare şi două biserici româneşti pe care le mai aveau (din cele 17 şcoli în timpul dominaţiei otomane) erau concentrate în regiunea în care se aflau risipiţi. Situaţia lor economică, pe vremuri înfloritoare, în anii interbelici, din cauza crizei şi în urma pierderilor suferite în timpul operaţiunilor militare, devenise foarte grea şi mai toţi năzuiau să emigreze în România. Românii munteni nomazi (fârşeroţii) trăiau vara cu turmele lor de oi şi vite în munţii din sudul Albaniei, iar în timpul iernii, pe şesuri, în apropierea Mării Adriatice. Numărul lor era de circa 8.000-9.000 de suflete. Cu toate că viaţa lor nomadă îi împiedica să aibă o cultură şi o conştiinţă românească mai dezvoltată, ei păstrau limba şi obiceiurile lor. Cum, însă, viaţa de nomazi le crea din ce în ce mai multe dificultăţi, ei erau siliţi să se aşeze în comun, unde aveau să fie, desigur, mai direct deznaţionalizaţi decât în munţii lor.

Fără îndoială că numărul real al aromânilor din spaţiul albanez era mai însemnat, mai ales că în ajunul primei conflagraţii mondiale, la naşterea statului albanez, elementul românesc alcătuia acolo cca. o zecime din populaţie. Tot atunci existase o strânsă colaborare între români şi albanezi în lupta lor de afirmare naţională. În anii 1912-1913, ca şi mai târziu, în anul 1919, a fost formulată ideea creerii unui stat federal albanezo-român, după modelul elveţian. Aromânii din Albania speraseră într-o bună convieţuire în tânărul stat şi în continuare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Legal, minoritatea românească nu a fost recunoscută de autorităţile albaneze. Învăţământul în limba română a funcţionat sporadic doar în 3-7 aşezări, înainte de a fi desfiinţat cu totul. A fost interzisă de asemenea oficierea slujbei divine în limba maternă a românilor. Aceasta a creat în rândurile românilor din Albania, ca şi ale celor din Grecia învecinată, resentimente împotriva autorităţilor, ceea ce de altfel şi explică colaborarea unora dintre ei cu autorităţile italiene ale lui Mussolini în timpul prezenţei acestora în zonă în anii 1939-1940.

În Ungaria existau un număr de români în multe sate şi oraşe răspândite până la Tisa şi chiar mai departe. Cei mai mulţi dintre aceştia continuau elementul românesc apărut acolo încă din perioada etnogenezei şi erodat continuu de politica de maghiarizare. Nu se ştie exact ponderea numerică a românilor de acolo. Statisticile maghiare erau falsificate şi ca atare nu reflectau adevărul. Astfel de statistici au consemnat numai limba maternă declarată sau apartenenţa la o anume confesiune, respectiv la cea ortodoxă. Conform statisticii oficiale, în 1930 în Ungaria erau 16.221 vorbitori cu limba maternă română. În acelaşi timp se declaraseră ortodocşi (calitate asimilată cu cea de român) 51 mii persoane în 1920, 39 de mii persoane în 1930, 38 de mii persoane în 1941.

Românii de acolo sau din ţară au considerat că numărul lor era mult mai mare, enunţându-se cifre între 100 – 250 de mii. E greu să se ajungă la rezultate credibile dat fiind intensitatea procesului de maghiarizare rapidă, deci de desnaţionalizare mai pronunţată decât în oricare altă zonă apropiată. Acolo românii aveau cea mai grea şi cea mai tristă situaţie după primul război mondial. Majoritatea absolută a populaţiei româneşti din Ungaria era aşezată în comunele şi oraşele situate de-a lungul frontierei româno-ungare, unde trăia în grupuri compacte, de pildă:

Ceteghaza (3.300), Mikerechiu (2.000), Batania (1.700), Gyula-oraş (1.530), Gyula-comună (1.450), Cenadul unguresc (1400), Apateul unguresc (956), Peterd (450), Vekerd (453), Magyar-Homorod (174). Locuitorii acestor localităţi şi ai altora asemenea lor vorbeau bine româneşte.

În alte localităţi, procesul de maghiarizare forţată a românilor trăitori acolo a făcut însemnate progrese. În capitala ţării, Budapesta, trăiau în anii interbelici doar 3.000 de români, cei mai mulţi complet maghiarizaţi. În general, în comunele româneşti situate de-a lungul frontierei cu România conştiinţa naţională românească a continuat să se menţină vie. Locuitorii din aceste centre urbane şi rurale ţineau la limbă şi la religia lor ortodoxă sau unită (greco-catolică).

După primul război mondial au fost adoptate un şir de măsuri împotriva afirmării etnice a românilor din Ungaria. Şcolile confesionale ortodoxe şi unite au fost închise, iar şcolile româneşti de stat, cu limba română de predare sau cu limba română facultativă au devenit, practic, inexistente.

Legea din 29 februarie 1924, care acorda minorităţilor etnice din Ungaria drepturi egale şi permitea întrebuinţarea limbilor minoritare în şcoli şi în faţa autorităţilor maghiare a rămas literă moartă, ca şi legea din 1868, de altfel. O asemenea lege era întocmită pentru „uz extern”, guvernul de la Budapesta căutând să acrediteze în mediile occidentale ideea că era tolerant şi respecta drepturile minorităţilor. Mulţi preoţi şi învăţători români au plecat din Ungaria cu ocazia retragerii armatei române, în 1919, iar guvernele maghiare au pronunţat interdicţii pentru cazul venirii în Ungaria a unor noi preoţi şi învăţători români. În anul 1930, de pildă, din cele 20 parohii româneşti existente, 14 parohii erau neocupate şi numai şase erau conduse de preoţi ortodocşi. Tot pe atunci, din cele nouă şcoli confesionale româneşti, trei erau închise din lipsă de învăţători, iar din cele şase deschise, numai la două şcoli limba de predare era româna.

Preoţii români mai dispuneau de unele cărţi de rugăciune şi de religie trebuincioase pentru catehizarea copiilor, dar manualele româneşti lipseau cu desăvârşire. Aproape în toate şcolile româneşti limba de predare era cea maghiară, deoarece învăţătorii nu vorbeau româneşte sau nu erau români, iar elevii nu mai înţelegeau româneşte. În general, numai religia se preda de două ori pe săptămână în limba română, dar nici aceasta în toate şcolile confesionale româneşti existente.

De altfel, ca politică de stat, guvernele maghiare au fost constant împotriva acordării oricărui fel de ajutor material dezvoltării şcolare, culturale a românilor din Ungaria. După încheierea Tratatului de la Trianon, situaţia românilor rămaşi în Ungaria s-a înrăutăţit treptat. Românii trăitori acolo au fost făcuţi vinovaţi pentru situaţia în care a ajuns Ungaria, au fost atacaţi în procese numite de „înaltă trădare”, „crimă contra creditului ţării”, „contra stimei datorate naţiunii maghiare” etc…

Impozitele enorme, numite de „răscumpărare a averii” şi împrumutul forţat intern apăsând în mod inechitabil asupra micilor gospodării ţărăneşti româneşti au distrus încetul cu încetul starea lor materială oarecum satisfăcătoare de dinainte de primul război mondial. Astfel, mulţi români au fost nevoiţi să-şi vândă avutul pe preţuri derizorii şi să intre ca argaţi pe moşiile marilor proprietari unguri sau să plece în România, lăsând şi restul avutului lor în Ungaria, ca acoperire pentru impozitele neplătite la care erau impuse gospodăriile lor.

Pentru românii din Ungaria în anii interbelici cele mai grave aspecte se legau de domeniul vieţii publice mai ales în condiţiile cultivării de către autorităţile maghiare a fricii de a te numi român. De altfel, în anii ’30 a funcţionat chiar un organism special pentru maghiarizarea numelor cetăţenilor care aveau nume nemaghiare – Societatea pentru Maghiarizarea Numelor („Országos Néumagyarositás Társaság”).

Cehoslovacia, în urma Tratatului de la Trianon, a primit câteva comune aşezate pe malul drept al Tisei, care erau locuite numai de români: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina şi mai multe alte comune, unde populaţia românească era amestecată cu ruteni şi alţi alogeni.

De fapt atunci a avut loc o împărţire a Ţării Maramureşului, când două treimi din această veche zonă de etnogeneză românească a rămas în afara României. Numărul total al românilor din Cehoslovacia în anii interbelici nu depăşea 15.000 de suflete, după unele aprecieri, diferite de cele oficiale cehoslovace, existau doar 10.810 români.

Într-un anume fel, situaţia românilor de acolo în anii interbelici a fost cea mai favorabilă, datorită şi bunelor relaţii dintre Praga şi Bucureşti. Practic acolo, de-a lungul Tisei, nici nu fiinţa o graniţă în adevăratul înţeles al cuvântului, păstrându-se chiar şi dreptul de proprietate reciprocă a românilor nimeriţi de o parte sau de alta a frontierei. Pe bază de reciprocitate, statul cehoslovac a întreţinut în anii interbelici pentru populaţia românească două şcoli primare, unde cca 250 de elevi erau instruiţi în limba română de patru învăţători români, iar în două şcoli mixte ruteno-române alţi patru învăţători instruiau în jur de 400 de elevi români. Românii din Cehoslovacia – sau mai bine zis din zona subcarpatică – aveau în total în anii interbelici şapte biserici, dintre care şase erau greco-catolice (unite), iar una ortodoxă.

Situaţia lor economică era precară. Pământul, în afară de zona malului Tisei şi al râului Apşa, era puţin fertil şi în mare parte ocupat de păduri. Agricultura era puţin rentabilă. Nici alte ocupaţii nu-i ajutau pe români să-şi câştige o existenţă mai prosperă. Unii au încercat să emigreze în Franţa şi în Belgia, pentru a se angaja la minele de cărbuni, dar cu foarte neînsemnat succes. Alţii, destul de numeroşi, au trecut în România şi s-au stabilit în cele două judeţe mărginaşe: Maramureş şi Satu Mare.

Situaţia acestor români a cunoscut evoluţii dramatice în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Cu ocazia primului dictat de la Viena, din noiembrie 1938, zona a intrat sub controlul autorităţilor maghiare ce doreau reconstituirea Regatului Sfântului Ştefan. Câţiva ani mai târziu Stalin anexa Maramureşul de Nord care devenea o simplă regiune a statului sovietic şi apoi a Republicii Ucraina.

La răsărit de Nistru, până la fluviul Amur şi Oceanul Pacific, în spaţiul euro-asiatic al Rusiei sovietice trăiau numeroşi români. Ei erau recunoscuţi ca atare chiar şi în statisticile sovietice interbelice, care au consemnat statornic cifre de peste 250 de mii români, cărora li se adăugau după 1924 un număr variabil de aşa-numiţi „moldoveni”. Au fost emise cifre între 600.000 – 1.200.000, însumând totalul tuturor românilor trăitori în spaţiul sovietic, dintre care aproximativ două treimi erau aşa-numiţii români transnistreni. Cifra de peste un milion de români existenţi în Rusia ( Uniunea ) Sovietică pare destul de credibilă, având în vedere şi realităţile aceluiaşi spaţiu după cel de-al doilea război mondial.

În Uniunea Sovietică populaţia românească avea mai multe provenienţe şi rădăcini istorice, ceea ce într-un fel sau altul i-a influenţat şi destinul istoric în perioada interbelică. O parte dintre români, stabiliţi dincolo de Nistru, înspre Nipru şi Don, continuau elemente romanice vechi de mai multe sute de ani sau provenite din Moldova, mai cu seamă înainte de 1812. De la Odessa până în Cuban şi chiar mai departe, ajunseseră cu turmele lor oierii români, mai ales cei din Transilvania ce au dus acolo o serie de obiceiuri şi tradiţii menţinute în cursul secolului al XX-lea. Mai departe spre răsărit, mai ales dincolo de Urali, existenţa elementului românesc se datora politicii sistematice, permanente a autorităţilor ţariste (continuate consecvent din acest punct de vedere de autorităţile sovietice) de transferare a românilor din Basarabia înspre răsărit, tot mai departe, în zone greu accesibile şi de multe ori cu condiţii tot mai grele de existenţă.

Blocul cel mai numeros al românilor din spaţiul sovietic se afla în imediata apropiere a Nistrului, lângă Basarabia. Acolo trăiau zeci de mii de români, compacţi în anumite zone.

Vreme îndelungată ei practicaseră în principal agricultura pe propriile lor pământuri, ce aveau să alcătuiască mai apoi colhozurile staliniste. După 1918, evoluţia acestor români a avut un destin aparte. Au trecut atât prin vâltoarea războiului civil desfăşurat în zonă cu violenţă timp de mai mulţi ani, cât şi prin toate cele aduse de instaurarea regimului sovietic, precum ideologia unică, propagarea ateismului, naţionalizarea şi colectivizarea etc. Existenţa lor a fost de asemenea strâns legată de politica guvernanţilor de la Kremlin în legătură cu problema Basarabiei, asupra căreia aceştia au emis statornic pretenţii.

În acest context, se înscrie şi istoria aşa-numitei Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească. Aceasta a fost creată la 12 octombrie 1924. Ea avea o formă triunghiulară de-a lungul Nistrului, cu o suprafaţă totală de 8434 km.p. şi cu capitala la Balta ( din 1929 la Tiraspol ). Ca unitate teritorial-administrativă făcea parte din R.S.S. Ucraina, fiind în mare măsură o ficţiune din punctul de vedere al drepturilor şi posibilităţilor de autoconducere.

Primul recensământ oficial din 1926 înregistrează şi o anume realitate. Din totalul de 569 de mii locuitori, românii (numiţi de altfel moldoveni) erau doar 173 de mii. Conform unor statistici ale timpului (germane şi engleze, în primul rând, pentru că puteau fi mai obiective decât cele ruseşti, interesate în a diminua cifrele ce-i reprezentau pe români), din cei 571.725 locuitori, 139.928 ar fi fost români. După alte informaţii, demne de încredere şi ele, numărul acestor români ar fi fost de circa 250.000 suflete, adică 50% din populaţia totală. Românii trăiau compact în judeţele Râbniţa, Dubăsari, Tiraspol şi în capitala republicii, ca şi la Ananiev unde, din 43.000 de locuitori, 25.000 erau români.

Mai departe de graniţele acelei „republici”, în întreg spaţiul Rusiei Sovietice, în grupuri răzleţe trăiau, mai mult sau mai puţin rusificaţi, alţi români, ajunşi acolo ca urmare a politicii ruse desfăşurată, până în 1918, pentru a-i îndepărta de pe pământurile de baştină, a-i deznaţionaliza şi rusifica forţat.

Crearea acestei aşa-numite republici s-a datorat unor evidente motive politice, respectiv revendicarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, unde locuitorii deciseseră, în 1918, ruperea de imperiul răsăritean şi unirea cu România. După eşecul tratativelor de la Viena (1924) existenţa unei republici aşa-zise moldoveneşti trebuia să justifice, să îndreptăţească pretenţiile expansioniste ale Kremlinului.

Tot atunci a fost debutul unei alte acţiuni politice cu caracter antiromânesc, ce avea să continue, mai apoi, decenii în şir. S-a avansat atunci ideea existenţei unui popor romanic distinct însă diferit de cel român, respectiv poporul moldovenesc. Totodată a început să se afirme ideea existenţei în paralel cu limba română a unei limbi deosebite, limba moldovenească. Chiar s-a promovat o întreagă acţiune de înlocuire a unor cuvinte comune poporului român cu altele, inventate, dar care să se deosebească de cele româneşti sau chiar de cele consacrate internaţional (de exemplu sufragerie – mâncătorie, cravată – gâtlăgău, trândăvie – nicăfacere, termometru – călduromăsurător, samovar – singurofierbător etc.).

În această republică, denumită moldovenească, sistemul şcolar se desfăşura în cea mai mare parte în limbile rusă şi ucrainiană. Prea puţin se folosea limba maternă în presă, literatură, activităţile culturale etc. Bisericile româneşti au fost închise. Exista, la Tiraspol, o staţie de radio care transmitea rareori muzică instrumentală românească. Cea mai mare parte dintre componenţii administraţiei centrale sau locale erau de altă origine etnică (ruşi, ucrainieni, evrei, ţigani), cei mai mulţi necunoscând limba română. În fond, Republica Moldovenească a fost o creaţie artificială, din raţiuni politice. Semnificativ este şi faptul că în vara anului 1940, după anexarea de către Moscova a Basarabiei, cea mai mare parte a R.S.S.A. Moldoveneşti a fost alipită Ucrainei şi doar o mică parte de lângă Nistru a fost unită cu nou creata R.S.S. Moldovenească, având capitala la Chişinău.

Situaţia economică, socială şi politică a românilor din această Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească a fost similară cu cea a tuturor locuitorilor Uniunii Sovietice. Autorităţile sovietice proclamaseră în repetate rânduri drepturile minorităţilor, dar în realitate, ca şi pe vremea Imperiului Rus, au dus, în diverse forme, o politică de rusificare a sutelor de mii de români ce trăiau la răsărit de Nistru.

La sfârşitul primului război mondial, în anii 1917-1918, în Rusia, în condiţiile presiunii Puterilor Centrale, s-au refugiat sau au fost trimişi în misiune circa 150 de mii de români ce au crezut că acolo îşi vor putea găsi siguranţa. Tot atunci fusese luată chiar în consideraţie posibilitatea retragerii armatei şi autorităţilor pentru continuarea războiului.

Se aflau la un moment dat acolo, cca. 100.000 de foşti prizonieri români din Transilvania şi Bucovina recrutaţi în armata austro-ungară. Aceşti refugiaţi au revenit în România uneori după multe greutăţi şi peripeţii (unii au străbătut Siberia şi America pentru a ajunge acasă).

O problemă mai deosebită este aceea care priveşte exilul comuniştilor din România, aflaţi sub oblăduirea Cominternului, pe cuprinsul U.R.S.S. dar, vremelnic, şi în alte ţări europene.

Înainte şi în timpul evenimentelor din Rusia anului 1917, un număr de elemente de stânga, revoluţionari cum îşi ziceau ei, refugiaţi în cuprinsul statului vecin de la Răsărit sau rămaşi acolo după cele petrecute în luna octombrie a acelui an, au pus practic bazele unui exil românesc, care s-a perpetuat apoi, ani în şir, în întreg intervalul interbelic şi în anii celui de-al doilea război mondial.

După crearea P.C.R., în mai 1921, însoţită de aplicarea de către autorităţile statului a unor măsuri represive asupra acestuia şi, mai ales, după scoaterea acestui partid în afara legii, în 1924, o serie de comunişti ajunşi pe teritoriul sovietic a completat mereu exilul românesc. Aceştia erau instruiţi la Moscova, devenind revoluţionari de profesie, întreţinuţi de Comintern. Uniunea Sovietică devenise „patria” lor – „patria socialismului victorios.” Ei erau pregătiţi pentru a înfăptui „revoluţia socialistă” şi în România. Numărul lor a crescut peste ani cu cei care

au fost în Spania (1936–1939) ca „luptători antifascişti”, în Brigăzile Roşii internaţionale de voluntari şi care, după înfrângerea suferită de republicani, s-au refugiat în Uniunea Sovietică.

Fenomenul nu era singular. La fel au procedat şi unii comunişti şi alte elemente de stânga din diverse alte ţări (Franţa, Belgia, Cehoslovacia, Germania, Italia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Polonia), care s-au stabilit în Uniunea Sovietică. Toţi aceştia au fost pregătiţi de Comintern şi autorităţile sovietice în vederea apropierii clipei în care vor putea lua puterea. Unii dintre ei au fost supuşi represiunilor staliniste, pierzându-şi viaţa.

În comparaţie cu ţările din jurul României, inclusiv Rusia Sovietică, ponderea românilor stabiliţi în Europa central-occidentală a fost cu totul nesemnificativ. Numeroşi erau românii care se deplasau înspre Occident pe perioade mai lungi sau mai scurte, după care reveneau acasă. Cazurile contrare au fost puţine, cu caracter excepţional, chiar dacă unele au devenit ulterior celebre (Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi ş.a.).

Românii de pe alte continente

O situaţie aparte în raport cu românii trăitori prin diverse ţări ale Europei o prezintă cea a românilor din Statele Unite ale Americii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea numeroşi români s-au îndreptat spre Lumea Nouă. Emigraţia românească peste ocean a provenit mai cu seamă din provinciile stăpânite de Habsburgi. Pentru foarte mulţi dintre ei emigrarea fusese doar provizorie, adică – după o şedere mai îndelungată sau mai scurtă pe „continentul făgăduinţei” – la bătrâneţe sau mai devreme, atraşi de forţa lăuntrică a pământului pe care s-au născut, se hotărau să se întoarcă în ţară, pentru a se odihni şi a-şi găsi familia, rudele şi cunoscuţii lor, un trai mai comod şi mai liniştit decât cel avut în America, în cursul unei munci intense şi încordate.

Potrivit raportului diplomatului Mihail A. Blenche, faţă de românii aşezaţi în diversele ţări europene „totalitatea emigranţilor români din America nu poate fi considerată ca o minoritate stabilă”.

Ea – continuă raportul – „trebuie considerată mai mult ca o masă de români aşezaţi de vitregia soartei, în mod provizoriu, într-o ţară îndepărtată de patria-mamă, totalitatea cărora arată oscilaţiuni puternice în diferite timpuri şi împrejurări”.

În timpul primului război mondial aceşti români s-au implicat direct în cele mai diverse forme în mişcarea pentru înfăptuirea statului român unificat. Astfel, de exemplu, în 1918, Liga Naţională Română şi Comitetul Naţional Român au acţionat energic pentru recunoaşterea aspiraţiilor legitime româneşti. Ulterior, ei au sprijinit, în diverse forme, cauza românească. Aşa de exemplu, cu ocazia Conferinţei de Pace de la Paris, o adunare a Ligii Naţionale Române din America întrunită la Youngstown, Ohio, la 13 februarie 1919, a salutat formarea, pe baza dreptului la autodeterminare, a României Mari. În rezoluţia adoptată, cu acelaşi prilej, se arăta că participanţii „sunt de părere că cei 600 de mii români din Ucraina, 274 de mii români care trăiesc în Serbia, între Timoc şi Dunăre, la fel ca şi românii din Macedonia, Thessalia şi Epir să aibă posibilitatea de a se dezvolta liber”.

După primul război mondial, recensământul nord-american din 1920 consemna 102.823 persoane născute în spaţiul românesc. Dintre aceştia, 93.456 trăiau în mediul urban; 42.225 dobândiseră deja cetăţenia americană, în timp ce 43.952 păstrau cetăţenia română. După război, legislaţia americană a devenit mult mai restrictivă, ceea ce a influenţat şi sporirea numerică a elementului românesc din Statele Unite ale Americii. În 1930 statistica înregistra 146.393 imigranţi români, pentru ca în anul 1940 să fie înregistraţi doar 115.240. Aceştia se adăugau descendenţilor celor care veniseră în spaţiul american, ei sau predecesorii lor, înainte de primul război mondial, dobândiseră cetăţenie şi erau chiar asimilaţi în bună măsură.

Astfel, grupul românesc în totalitatea sa însuma în ajunul celui de-al doilea război mondial 293453 persoane, respectiv 0,24% din populaţia Statelor Unite. Mai mult de jumătate dintre aceştia trăiau în trei state: New York, New Jersey şi Pennsilvania. Alte state cu o prezenţă românească semnificativă erau Ohio, Indiana, Michigan. Peste 90% trăiau în oraşe şi erau legaţi într-un fel sau altul de ocupaţii industriale sau de altă natură.

Alături de grupul românilor din S.U.A. se aflau şi cei din Canada. În ajunul războiului mondial, aici existau cca. 15 mii de români, stabiliţi mai cu seamă în zone favorabile agriculturii cu care se îndeletniceau intens. În perioada interbelică numărul românilor din Canada a crescut lent.

Recensământul din 1921 înregistra 15.086 persoane, iar peste 10 ani, în 1931, consemna 29.056 imigranţi, care se adăugau celor veniţi mai demult timp (dinaintea primului război mondial) din România. În ajunul celui de-al doilea război mondial comunitatea românească din Canada se apropia de 60 de mii de suflete.

Americanii de origine română s-au adaptat condiţiilor din noua lor patrie, menţinându-şi totodată o serie din trăsăturile proprii, limbă, religie, tradiţii etc. Le-a fost caracteristică încă dinainte de primul război mondial întemeierea unor aşezăminte româneşti (societăţi, uniuni etc.), al căror număr a ajuns cu timpul la circa 150. Majoritatea acestora s-au unificat, creindu-se în anul 1928 o organizaţie centralizată: Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America, reprezentându-i practic pe toţi românii din SUA şi Canada. Această organizaţie a avut de la bun început, în egală măsură, preocupări politice, culturale, sociale, financiare.

Aşezămintele româneşti s-au îngrijit şi de apariţia unei prese româneşti (peste 70 de publicaţii diverse) care au avut un dublu rol, atât ca factor asimilator, cât şi de păstrare a specificului românesc. Între aceste publicaţii s-au impus: «America», «Viaţa Nouă», «Curierul American», «Foaia Poporului» etc. În paginile acestor publicaţii erau prezentate realităţile româneşti, cu precădere cele culturale, dar şi diversele probleme ale evoluţiei relaţiilor româno-americane. Nu erau ignorate nici aspectele legate de specificul unor imigranţi din România, aparţinând unor minorităţi naţionale, mai ales a celei evreieşti.

Până la primul război mondial, stabilirea unor români în America de Sud, mai cu seamă în Argentina şi Brazilia, a fost extrem de restrânsă. În anul 1914 de exemplu în Argentina erau stabiliţi 2.105 români. În perioada interbelică, în aceiaşi ţară s-au stabilit aproape 10 mii de emigranţi, dintre care 1991 persoane s-au reîntors. Unele statistici indică şi apartenenţa etnică a celor emigraţi din România, marea majoritate alcătuind-o germanii, evreii, maghiarii, slavii. În Argentina s-a creat Societatea «Unirea română», au fost scoase unele publicaţii între care «Românul», «Vocea românilor» etc.

O altă ţară sud-americană spre care s-a îndreptat populaţia originară din România a fost Brazilia. Numai intre anii 1923 – 1926 spre această ţară au plecat 40.142 de persoane, din care, ulterior, au revenit în România 4.664 persoane.

Peste tot în Lumea Nouă, cei ajunşi acolo şi-au creat de regulă comunităţi religioase şi şi-au ridicat lăcaşuri proprii. Deosebit de importante, cu o tradiţie dinainte de primul război mondial au fost comunităţile ortodocşilor şi greco-catolicilor, urmate de cele ale diferitelor confesiuni protestante. Existau aşadar, români sau persoane originare din spaţiul românesc pe cel puţin trei continente.

Lipsesc însă elementele precise, respectiv datele care să poată contura tabloul general al prezenţei românilor aflaţi departe de hotarele împlinite ale României o dată cu Marea Unire din 1918. După raportul lui M.A. Blenche, deosebit de prudent, folosind de regulă cifrele cele mai scăzute, ar însemna că, acceptând aproximările ce intervin în orice calcul ce s-ar putea face, celor cca 865 mii români trăitori în ţările europene dincolo de hotarele statornicite în 1918, cu tot ce li s-ar adăuga din numărul românilor aflaţi pe continentul american, totalul ar conduce – până în 1940 – cu mult peste un milion de suflete. Nu poate fi ignorată, desigur, şi o altă realitate, de altfel, naturală în mare măsură.

Pentru perioada interbelică, Mihail A. Blenche era de părere că „dacă comparăm, din cinci în cinci ani datele statistice strânse de oficiile noastre diplomatice, putem constata că numărul românilor minoritari în toate ţările este în descreştere continuă incontestabilă”.

Şi, în continuare, era prezentat în document următorul raţionament: „Când într-o ţară sau alta, paralel cu descreşterea bruscă a unei minorităţi se poate constata, în acelaşi timp, şi descreşterea bruscă a populaţiei majoritare, motivele descreşterii întotdeauna sunt naturale, explicabile şi apreciabile; când însă într-o ţară numai populaţia minoritară este în descreştere bruscă şi numărul total al populaţiei majoritare se urcă în aceeaşi proporţie, atunci este evident că motivele descreşterii trebuiesc căutate în cu totul alte direcţiuni. Motivele unei astfel de descreşteri sunt întotdeauna: emigrarea sau deznaţionalizarea”.

Argumentele constatării de mai sus constau în următoarele: emigrarea românilor minoritari putea să se producă spre patria-mamă (şi aceasta era, fireşte, posibilitatea cea mai bună a descreşterilor în ţara respectivă) sau spre alte ţări străine, unde ei credeau că vor găsi condiţii de trai mai avantajoase. De pildă, unii români din Transilvania, înainte de război, asupriţi de Imperiul Austro-Ungar, emigrau pe continentul american. În anii interbelici, când imigraţiunea românilor într-acolo a fost stânjenită în diverse modalităţi şi chiar interzisă, cei care trăiau în Cehoslovacia, Iugoslavia sau Ungaria se duceau în Franţa şi în Belgia, pentru a se angaja ca lucrători în minele de cărbuni şi la alte întreprinderi industriale.

Motivul al doilea şi cel mai important al descreşterii românilor minoritari trăitori prin alte ţări era însă deznaţionalizarea. Aceasta putea fi rezultatul unui proces lent şi natural, când o minoritate etnică vieţuia alături timp mai îndelungat de o majoritate etnică de altă origine, sau artificială, adică forţată. Evident, primejdia cea mai mare care a ameninţat permanent pe românii trăitori dincolo de hotarele ţării de baştină a fost deznaţionalizarea artificială, forţată.

După primul război mondial, unele state au făcut din deznaţionalizare o politică de stat. Ele s-au străduit din răsputeri şi prin toate mijloacele posibile să înghită minorităţile lor etnice, pentru a putea deveni cât mai omogene, cât mai „naţionale” şi cât mai puternice.

Mijloacele aplicate în acest sens pot fi împărţite, de regulă, în două categorii: a) mijloace legale, şi b) mijloacele ilegale. În ceea ce priveşte primele, cele legale, constau în acele dispoziţii sau măsuri luate, care se aplicau minorităţilor pe baza legilor existente în ţările respective şi care făceau deosebire între majoritari şi minoritari; de pildă, exproprierea pământurilor posedate de românii minoritari acolo, sau restricţii în privinţa învăţământului. În unele cazuri, deznaţionalizarea începea chiar de la naştere. Cu ocazia înregistrării noului născut român, de pildă, ofiţerul stării civile al ţării respective înscria numele copilului, conform instrucţiunilor confidenţiale primite din partea autorităţilor superioare. Noul născut român era botezat de un preot străin, primind un nume străin de tradiţiile româneşti. Când copilul trebuia să fie înscris la şcoală, în lipsa unei şcoli româneşti, el trebuia să fie înscris la o şcoală cu limbă de predare a ţării respective, unde nu avea cum să înveţe să scrie şi să citească în limba lui maternă. Fireşte, un copil astfel instruit putea învăţa doar să vorbească, dar nu să scrie şi să citească româneşte.

Elevilor români li se adresa în mod obişnuit dojana: „nu vorbeşti încă suficient limba ţării în care te afli”. Dacă elevul rezista, trecând prin toate şicanele ce-i erau presărate în cale, termina studiile, era obligat să-şi caute o slujbă. Şi în acest caz românii minoritari erau dezavantajaţi faţă de majoritari, spunându-li-se, de regulă, pe faţă: „Dacă vrei un post trebuie să devii odată naţional!” (adică să-ţi schimbi numele şi religia). Sau dacă românul minoritar acolo reuşea să ocupe un post, atunci i se punea în vedere, în mod confidenţial, spre pildă în Ungaria, că în cel mai scurt timp să înainteze o petiţie prin care să ceară maghiarizarea numelui său, căci altfel îşi va pierde postul.

Dacă se căsătorea cu o femeie din rândul majoritarilor, preotul bisericii majoritare se învoia la încheierea căsătoriei proiectate numai cu condiţia ca românul minoritar să se oblige în scris că va creşte copiii săi în religia mamei, adică a majorităţii etnice. În cazul în care cereau paşaport pentru a veni în România, românilor li se refuza sau li se elibera cu greu şi orice fel de acţiune naţională românească atrăgea după sine bănuiala, persecutarea şi brutalizarea din partea autorităţilor şi a organizaţiilor extremiste. Şi dacă românul rezista la toate aceste încercări, atunci era considerat un element incorigibil şi primejdios pentru siguranţa statului respectiv şi mereu era şicanat, dat în judecată, arestat şi chiar închis pentru diverse pretexte inventate. Mai feriţi de toate aceste prigoniri erau doar păstorii nomazi, care trăiau în munţi şi aveau, prin urmare, mai puţin contact cu autorităţile locale.

Diminuarea consecinţelor unei atare situaţii impunea o politică adecvată din partea autorităţilor române. Dacă până la primul război mondial Bucureştii au acţionat consecvent pentru unirea provinciilor istorice locuite în majoritate de români, în perioada interbelică unul din obiective trebuia să îl constituie soarta sutelor de mii de români de dincolo de hotarele ţării.

Unitatea naţional-statală şi etnică odată realizată, politica externă a României trebuia să apere în continuare de deznaţionalizare pe românii de dincolo de fruntarii. În acest scop, statul român s-a străduit, în anii interbelici, să asigure românilor de dincolo de hotare un regim şcolar, cultural, bisericesc, economic etc. corespunzător. În acest sens, România cheltuia – potrivit aprecierilor lui Mihail A. Blenche – peste 100 milioane de lei pe an.

Eforturile româneşti pe linie de stat nu se ridicau, după părerea multora, nici în perioada interbelică, nici mai târziu, la nivelul cerut. Necesităţile erau mari, dacă ţinem cont de presiunile la care erau supuşi, pe multiple direcţii, românii de peste hotare, mai ales ca urmare a tendinţelor în creştere de deznaţionalizare a lor.

Prin forţa lucrurilor, o politică nouă şi radicală se impune faţă de această problemă – considera diplomatul român Mihail A. Blenche – şi „orice moment de întârziere înseamnă pierderea definitivă a mii şi mii de români, care azi uşor ar putea fi salvaţi încă naţiunii”.

În definitv – continua el – „România Mare, bogată şi învingătoare, cu 19. 000.000 locuitori nu poate să se îndoiască în privinţa capacităţilor sale. Problema aceasta, pentru România, nu este o chestiune de putinţă, ci este o chestiune de voinţă. Şi trebuie să voim rezolvarea acestei probleme, căci dacă nu o vom rezolva noi la timp în favoarea noastră, o vor rezolva alţii, fără întrebarea noastră, în favoarea lor”.

Se cuvine subliniat faptul că situaţia minorităţii române nu a fost singulară în Europa perioadei interbelice. Într-o formă sau alta, toate minorităţile au suportat consecinţele formării statelor naţionale şi ale politicii guvernelor de a sprijini naţiunea majoritară, mergând până la naţionalism. În fapt, după 1918, statul român a acordat mai puţină atenţie românilor rămaşi în afara graniţelor. Pe de o parte, pentru că dorea să cultive relaţii amicale cu statele vecine, evitând animozităţile create prin atitudinea acestora faţă de românii minoritari şi acceptând – mai mult

sau mai puţin deschis – politica de desnaţionalizare pe care ele o promovau. Pe de altă parte, atenţia s-a concentrat spre consolidarea şi menţinerea statului naţional unitar, oficialităţile de la Bucureşti urmărind să nu ofere pretexte pentru a fi acuzate că doreau o extindere teritorială pe seama vecinilor, ceea ce ar fi însemnat punerea sub semnul întrebării a sistemului de la Versailles. A mai existat şi o lipsă de înţelegere a rolului pe care minoritatea română îI putea avea în promovarea unei imagini corecte asupra culturii şi civilizaţiei româneşti, a politicii statului român după 1918. La acestea se adaugă penuria mijloacelor financiare, inconsecvenţa în promovarea unor proiecte vizând construcţia de şcoli, biserici, editarea de manuale, trimiterea de profesori etc. solicitate de comunităţile româneşti aflate în afara hotarelor României.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au făcut ca numărul românilor din afara graniţelor statului român să crească considerabil, iar soarta lor să devină realmente tragică. A sporit brusc dimensiunea numerică a românilor de peste hotare, iar situaţia lor care avea să se deterioreze continuu în deceniile următoare.

Note bibliografice

1. Vezi, pe larg, Gh. I. Ioniţă, Românii de dincolo de actualele hotare ale ţării, Bucureşti, 1996;

Idem, Românii din afara graniţelor ţării noastre în trecut şi în prezent, în

Faţetele istoriei. Existenţe. Identităţi. Dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 2000, p. 791-802.

2. Gh. Zbuchea, Românii din afara hotarelor, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare,” 4, 2001, 1 (13), p. 26 şi urm.

3. Spaţiul istoric şi etnic românesc, 3, Bucureşti, 1993, p.15.

4. N. Cusa, Macedoromânii pe văile istoriei, Constanţa, 1990, passim;

Idem, Aromânii (macedoromânii) în România, Constanţa, 1996.

5. Acest document, intitulat: Politica nostră faţă de problema minorităţilor române din străinătate se află la AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

6. Gh. Zbuchea, Românii timoceni. Scurtă istorie, Timişoara, 2002, p. 74.

7. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

8. Ibidem.

9. Până în 1913 în Macedonia sârbească funcţionau 10 biserici româneşti, 26 şcoli primare, un liceu şi o şcoală profesională de fete la Bitolia, iar numărul elevilor înscrişi se ridicau până la 8000.

10. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

11. Ibidem. Vezi mai multe date, la Gh. I. Ioniţă, Românii de dincolo…, pag. 162 şi urm.

12. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

13. Ibidem.

14. Ibidem.

15. Ibidem. Vezi şi Gh. I. Ioniţă, Românii de dincolo…, pag. 166 şi urm.

16. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

17. Ibidem.

18. Ibidem.

19. Ibidem.

20. Petre Bărbulescu, Drama minorităţilor naţionale din Ungaria, Bucureşti, 1991, p. 24 şi 75.

21. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Petre Bărbulescu, op. cit., p. 48.

25. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

26. Ibidem.

27. Vezi şi Românitatea transnistreană. Antologie, Bucureşti, 1996, p. 221.

28. Gh. I. Ioniţă, Românii de dincolo…, pag. 72 şi urm.; vezi şi Ioan

Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 187 şi urm.

29. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

30. Ibidem.

31. Asupra cifrelor românilor aflaţi în această situaţie în anii interbelici şi asupra răspândirii lor în spaţiul Rusiei Sovietice şi, apoi, al U.R.S.S. datele existente nu ne pot furniza certitudini.

32. S-a desfăşurat o campanie de persecuţii şi represiuni orientată în anii 1937-1939 împotriva acelora care contraveneau prin atitudini şi manifestări voinţei lui Stalin. O lungă listă încorporează pe cei care au suportat valurile repetate de urmăriri, persecuţii, victimizări, cărora li s-au înscenat procese, au fost judecaţi, condamnaţi şi chiar executaţi în urma unor decizii ale instanţelor judiciare sovietice. După condamnarea cultului personalităţii lui Stalin, în 1956, unele instanţe de judecată sovietice au pronunţat reabilitări politice post-mortem, printre cei reabilitaţi aflându-se şi comunişti din România, chiar cadre de conducere. Mai târziu, în aprilie 1968, în cadrul Plenarei lărgite a C.C. a P.C.R. s-a hotărât reabilitare apolitică post-mortem a victimelor represiunii staliniste.

33. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

34. Referirea se face cu precădere la cei emigraţi din timpul în care dubla asuprire socială şi naţională exercitată de Imperiul Austro-Ungar asupra românilor din provinciile istorice ale Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei i-a determinat pe foarte mulţi transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni să folosească această cale până la epocala Unire a tuturor românilor din 1918.

35. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

36. Apud Radu Toma, Românii din cele două Americi. O experienţă etnică şi istorică, Bucureşti, 1996, p. 89.

37. AMAER, Problema 18, vol. I, nepaginat.

38. Ibidem.

39. Ibidem.

40. Ibidem.

41. Ibidem.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here