Cum a apărut ISIS (Statul Islamic) în Siria

0
498

ISISPreambul

Având în vedere criza refugiaților sirieni supun atenției o analiză efectuată în primăvara lui 2015 cu privire la modul în care au apărut grupările teroriste de tipul Statului Islamic/ Daesh/ IS/ ISIS în Siria și Irak.

Din nefericire, problemele macro asupra cărora atrăgeam atenția în editorialele mele își fac loc încet dar sigur și spre granițele noastre.

În România despre relațiile internaționale nu se discută decât în momente de criză și atunci de cele mai multe ori comentariile sunt făcute de persoane neavizate. Tot atunci, în criză de timp, în lipsa unei documentări prealabile și a aparatului de analiză necesar, sunt preluate ipotezele și concluziile altora.

Să intrăm deci in subiect …

Cum a apărut Statul Islamic/ ISIS

Într-un articol publicat în luna Martie 2007 în «The New Yorker» cunoscutul jurnalist Seymour Hersh făcea cunoscută noua strategie americană pentru Orientul Mijlociu, titlul articolului, «The Redirection», este, de alfel, semnificativ în acest sens.

La baza materialului prezentat de Hersh pe câteva zeci de pagini stau convorbiri purtate cu oficiali americani de primă mărime, congresmeni, cum ar fi: Martin Indyk, oficial al Departamentului de Stat și fost ambasador al SUA în Israel, Vali Nasr – Senior Fellow al Council on Foreign Relations, Patrick Clawson – expert in problemele iraniene si director adjunct al Washington Institute for the East Policy, Flynt Leverett – National Security Council, ofițeri de armată și din servicii secrete, foști agenți CIA sau MI6 ca și Alastaier Crooke, oficiali ai guvernului libanez și chiar un interviu luat personal lui Hassan Nasrallah, secretarul general al Hezbollah.

Obiective generale. Relația cu planurile anterioare cu privire la intervenția în Orient.

Teza articolului o constituie decizia de a reconfigura politica americană în Orientul Mijlociu prin încurajarea grupărilor islamiste sunite cu afiliații ideologice către Al Qaeda cu scopul de a limita influența iraniană în întreaga zonă, precum și pentru a rupe axa de rezistență Iran – Hezbollah, via Siria.

Tot Hersh face referire la o controversă care ar fi avut loc în think-tank-urile americane cu privire la alegerea obiectivului prioritar între extremismul sunit de tip al Qaeda și rezistența șiită. În final, limitarea infuenței iraniene și anihilarea Hezbollahului au fost alese ca obeictive imediate.

Potrivit lui Hersh, principalii actori în planul de redirecționare erau Dick Cheney, Elliot Abrams – fost ambasador SUA în Irak și prințul Bandar ben Sultan, cunoscut în lumea arabă și ca Bandar Bush, datorită perioadei lungi petrecute la Washington în calitate e ambasador al regatului saudit (1983-2005) și datorită relației foarte bune avute cu oficialitățile americane.

În ceea ce privește mecanismele de punere în practică a unui astfel de plan Hersh menționează intenția de a lăsa funcționarea și execuția în grija serviciilor secrete saudite.

Redirectionarea de care vorbește Hersh poate fi considerată o variantă actualizată a planului general de intervenție în Orientul Mijlociu, despre care vorbește explicit generalul Wesley Clark în interviul «Seven Countries in Five Years» și este amintit în multe din interviurile lui Hassan Nasrallah.

Cauzele imediate ale redirecționării                  

Pusă în contextul lui 2007, când apare articolul lui Hersh, redirecționarea politicii americane trebuie să fie legată de două evenimente istorice majore, respectiv:

– semnalele tot mai puternice cu privire la apropierea dintre guvernul șiit irakian al lui Nouri al Maliki, instalat în mod paradoxal cu ajutor american ca urmare al celui de-al Doilea Război din Golf și

– confruntarea dintre Israel și Hezbollah în cursul verii lui 2006 soldată cu o înfrângere strategică pentru Israel. Acest rezultat, coroborat cu retragerea trupelor israeliene din sudul Libanului după 22 de ani de ocupație, acțiune datorată tot Hezbollahului, a determinat centrele de analiză și decizie israeliano-americane să reconsidere prioritățile din Orientul Mijlociu.

Efectele Războiului din Golf asupra balanței de putere în regiune                 

Poate cel mai neașteptat efect al Războiului din Golf a fost întărirea poziției regionale a Iranului, considerat de către autoritățile israeliene și de către neoconservatorii americani ca principal inamic în Orientul Mijlociu. „Everyone wants to go to Baghdad. Real men want to go to Tehran” era de altfel una din maximele care circulau în administrația Bush, după cum afirma editorialistul Paul Krugman în articolul «War without End» apărut în «New York Times» încă din martie 2003.

Obiectivul stabilit de strategii neoconservatori Perle, Wolfowitz, Kagan etc, respectiv instalarea unui guvern irakian șiit pro-american ca o contrabalansare a extremismului sunit nu a funcționat. Majoritatea șiită irakiană persecutată de regimul lui Saddam Hussein s-a simțit mult mai apropiată de Iran decât de invadatorii americani care i-au înlăturat pe suniți de la conducere. Pe lângă sentimentul popular, la nivel de conducere au existat întodeauna legături foarte strânse între liderii șiiți irakieni (și libanezi – vezi cazul Sadr) și conducerea politică și în special religioasă iraniană, legături clădite în anii exilului (ex exilul lui Khomeini în Irak, periplul libanezo-irakian al lui Sadr etc)

Astfel, la nivelul anuilor 2006-2007, americanii s-au văzut confruntați cu situația paradoxală de a scăpa de un inamic secular de rang secund, anti-șiit și anti-al Qaeda cu prețul nu numai al întăririi Iranului dar și al creării unui întreg spațiu amplu geopolitic șiit care leagă sub forma unei semiluni Iranul, irakul, Siria și Libanul.

Etape ale redirecționării și modalități de punere în practică                                  

Orientul Mijlociu suniti si siitiÎn prima fază a planului armata americană din Irak a primit ca obiective prioritare capturarea unui număr cât mai mare de iranieni, cu scopul culegerii de informații care să implice în vreun fel Iranul în atentatele care aveau loc împotriva instalațiilor militare americane. Se pare că, în ciuda anti-americanismului declarat al unor grupări șiite de tipul Mahdi Army a lui Muqtata al Sadr, eforturile nu au adus rezultate scontate, iranienii capturați fiind în mare parte implicați în servicii de ajutor umanitar, iar insurgența armată fiind mai degrabă apanajul militantismului sunit irakian.

Ulterior, în paralel cu desfășurarea unor operațiuni speciale în Liban, potrivit lui Vali Nasr „saudiții care au resurse financiare considerabile și au relații profunde cu Frăția Musulmană și militanții salafiști” au fost întrebuințați pentru mobilizarea acestor grupări. Ultima oară când Iranul a fost o amenințare, saudiții au fost capabili să mobilizeze tipul cel mai rău de radicali. Odată scoși din cutie, nu mai poți să îi pui înapoi”.

Relația saudiților cu extremiștii salafiști a fost de-a lungul timpului una complicată, ei fiind atât sponsor, cât și țintă a militanților. Deși întreaga monarhie saudită este construită ca o simbioză între familia ibn Saud și wahabismul religios, după cum arată Dore Gold, fost ambasador al Israelului la Națiunile Unite și consilier de politică externă al lui Ariel Sharon și Benjamin Netanyahu, opulența și stilul de viață decadent al familiei regale a fost vizat adesea de fundamentaliștii islamici. Pentru a nu se confrunta cu islamiștii pe propriul teritoriu, politica saudită a fost pe de o parte de a-i cumpăra, sponsorizând școli religioase, lideri religioși etc și pe de altă parte de a le îndrepta atenția spre alte teatre de acțiune (de exemplu, Afganistan, în anii ’80).

Pe finalul lui 2006 saudiții au dat americanilor asigurări că pot îndrepta astfel de facțiuni asupra forțelor văzute ca inamici comuni – Hezbollah, Mahdi Armi a lui Muqtada al Sadr, Iran, Siria, dar înainte de a dezlănțui aceste forțe a fost necesară parcurgerea unor etape:

Asigurarea dată Israelului că securitatea sa rămâne prioritatea numărul unu pentru Washington și pentru statele sunite din Orient – adică asigurarea că grupările salafiste nu vor fi lăsate să atace Israelul;

Pacificarea Hamas și reorientarea acesteia de la relația prietenoasă cu Iranul spre un compormis cu Fatah – cu scopul de a proteja Israelul de contra-atacuri pe filiera Gaza;

Asigurarea că americanii vor lucra direct și prin țările sunite (Arabia Saudită, Qatar, Iordania) pentru a cotracara ascendența șiită;

Arabia Saudită va ajuta financiar și logistic grupuri care să lupte împotriva președintelui Bashar al Assad în Siria.

Siria a fost vizată ca țintă imediată datorită unui complex de motive care includ: poziția geografică, care o transformă într-un veritabil coridor de tranzit între Iran și Liban, vecinătatea imediată a Israelului, mixul religios și etnic dficil de gestionat, conducerea minoritară alawită, faptul că este singurul stat arab care nu a încheiat un tratat de pace cu Israelul, polițele pe care le avea de plătit Frăția Musulmană pentru lichidarea insurgenței din Hama de către Hafez al Assad, tatăl actualului președinte, în 1982 etc. De altfel, în articol este citat Walit Jumblatt, lider al comunității druze din Liban, afirmând „I-am spus lui Cheney că legătura dintre Iran și Liban este Siria și că, pentru a slăbi Iranul, trebuie deschisă ușa pentru o opoziție siriană eficientă”.

Liban Harta religioasaFactorul libanez    

În ceea ce privește factorul libanez, concomitent cu decizia de a ajuta jihadiștii suniți în Irak și Siria, s-a decis și sprijinirea elementelor libaneze anti-Hezbollah, fie ele la nivel guvernamental (guvernul Siniora), fie grupări etnice (ex druzi) sau militanți suniți salafiști legați de al Qaeda. Aceste elemente, arată Hersh, pe baza unor informații din surse militare și de intelligence (CIA, MI6), au primit finanțare de la guvernul libanez, care la rândul său a fost finanțat de Arabia Saudită și SUA. „Americanii au oferit atât suport politic, cât și financiar. Saudiții conduc, dar există și implicare americană”.

„I-am spus lui Cheney că unii oameni din lumea arabă, în special egiptenii – a căror conducere sunită s-a luptat cu Frăția Musulmană timp de decenii – nu vor agrea să spijinim Frăția, dar, dacă nu atacați Siria, în Liban ne vom confrunta cu Hezbollah, într-o luptă pe care s-ar putea să nu o câștigăm”.

În finalul analizei sale, Hersh reproduce fragmente din interviul pe care i l-a acordat Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, în luna decembrie 2006, deci înaintea izbucnirii primăveriii arabe și a războiului din Siria. Având în vedere evoluțiile din regiune în anii care au urmat, afirmațiile lui Nasrallah sunt cu atât mai interesante.

La momentul interviului, la sârșitul lui 2006, urmare a rezultatelor din confruntarea militară cu Israelul, șeicul se afla la apogeul popularității sale în lumea arabă, atingând un statut similar cu acela al lui Nasser în anii care au urmat naționalizării Canalului de Suez. În lunile următoare însă, din cauza unor factori care țin de fragmentarea (cu ajutor extern) a lumii arabe, s-a încercat influențarea opiniei publice și acreditarea sa nu ca și un simbol al unității arabe, ci ca un participant la un război sectar.

Hassan NasrallahÎn interiviu Nasrallah afirmă ca răpirea soldaților israelieni nu a fost efectuată cu scopul de a declanșa un război regional, Hezbollah nescontând pe o reacție atât de dură a guvernului israelian: „am capturat prizonierii pentru schimb”. Nasrallah acuză SUA și Israelul de încercări deliberate de fragmentare a lumii islamice: „în opinia mea există o campanie mediatică uriașă pentru a instiga o parte împotriva celeilalte. Cred că totul este pus în practică de serviciile americane si israeliene”. De asemenea, a mai afirmat că, în ciuda presiunilor sectare acuzate de intervenția din Irak, Hezbollah a încercat să oprească extinderea acestor tensiuni în Liban. Tot în opinia sa „scopul final al SUA și al Israelului este redesenarea hărții în regiune. Există epurări etnice și religioase. Crimele și relocările zilnice care au loc în Irak au ca și scop împărțirea Irakului în trei părți care vor fi sectare și purificate etnic. Într-un an, maxim doi, vor fi zone exclusiv sunite, șiite si kurde. Există temeri că și Bagdadul va fi împărțit într-o zona sunită și una șiită. Mai mult decât atât, tendința va fi extrapolată și în Liban. Va exista un stat sunit, unul alawit, unul creștin și unul druz. Nu știu dacă va exista un stat șiit … ideea este de a-i forța pe șiiții libanezi și sirieni să se relocheze în sudul Irakului. Nu sunt sigur, dar simt asta…”.

Fragmentarea ar lăsa Israelul înconjurat de „state mici și liniștite”. „Vă pot asigura că regatul saudit va fi, de asemenea, fragmentat, după cum vor fi și statele nord-africane. Vor fi doar state mici împărțite pe confesiuni. Cu alte cuvinte, Israelul va fi cel mai important și puternic stat într-o regiune care a fost divizată în state etnice și confesionale. Acesta este noul Orient Mijlociu”.

Redirecționarea din 2006 văzută din perspectivă istorică    

Evoluțiile politice de la momentul publicării analizei lui Hersh și de la interviul acestuia cu liderul Hezbollah tind să confirme afirmațiile acestora. De altfel, Richard Armitage, fost subsecretar de stat al SUA, îl caracteriza pe Nasrallah ca fiind „din punt de vedere al PR-ului și al jocului politic – cel mai deștept om din Orientul Mijlociu”. Apariția ISIS cu larga complicitate a vecinilor Siriei (Turcia, Iordania) și cu finanțare din Arabia Saudită și Qatar se circumscrie cu exactitate scenariului expus pe larg de analistul american și intuit de secretarul general Hezbollah.

Ocupând o zonĂ intermediară între Irakul șiit și aliații sirieini, ISIS fragmentează din punct de vedere logistic coridorul Iran – Bagdad – Damasc – Libanul de Sud, acesta fiind unul din obiectivele pe termen scurt ale scenariului explicat.

Putem considera în analiza evenimentelor petrecute în ultimii opt ani că promisiunea saudită de manevrare a extremiștilor slaafiți exclusiv spre inamicii SUA și ai Israelului a fost îndeplinită, cu mici excepții, luptele fiind purtate în general împotriva guvernelor de la Bagdad Și Damasc favorabile Iranului și împotriva populației civile non-sunite.

Evoluții și reevaluări recente  

Dezvoltările recente confirmă variante secundare ale planului de resuscitare salafistă întocmit pe filiera americano-saudită. În conformitate cu planul de acțiune agreat inițial, a fost declanșată o revoltă de tipul primăverii arabe contra regimului sirian, scenariul având foarte multe elemente comune cu loviturile de stat orchestrate de CIA contra regimului lui Mossadegh în Iran (1953 – Operation Ajax), Guatemala (1954) etc, respectiv lunetiști, asasinate în ambele părți, cu scopul de a provoca tensiuni și resentimente puternice, alimentarea tensiunilor sectare etc.

Conform unor analize recente, conflictul sirian a silit Hezbollah spre o mutație, de la o mișcare de rezistență, la una post-rezistență, odată cu implicarea acesteia în lupte armate în afara conflictului arabo-israelian. Într-adevăr, începând cu 2013, Hezbollah s-a implicat activ pe frontul sirian, în special în luptele pentru al Qusair și Qalamoun, unde implicarea armatei regulate siriene a fost limitată la suport de artilerie și aerian. Mai mult decât atât, Hezbollah a preluat inițiativa în luptele din triunghiul Daraa, Quneitra și zona de sud-vest a provinciei Damasc.

Prin depășirea situației critice din vara lui 2013, planul inițial americano-israeliano-saudit a fost blocat, existând nevoia unei intervenții militare de proporții pentru înlăturarea regimului al Assad. Pretextul pentru o astfel de intervenție a fost oferit de folosirea unor arme chimice în luptele dintre rebeli și forțele guvernamentale. Evident, opoziția anti-Assad și sponsorii acestora au solicitat imediat o intervenție militară în Siria pentru „protejarea populației civile de regimul Assad care își omoară proprii cetățeni”.

Confruntat cu o opoziție fermă a Rusiei în cadrul Consiliului de Securitate, președintele Obama a evitat luarea unei decizii unilaterale trimițând decizia către Congres.

Supraviețuirea regimului Assad și blocarea de către Rusia a scenariului în trei trepte anti-iranian (1. Neutralizarea Siriei, 2 Anihilarea Hezbollah 3. Atacarea Iranului) a produs o situație de blocaj generalizat pe teatrul de acțiune din Orientul Mijlociu.

Deși axa Iran, Irak, Siria, Hezbollah nu a fost suprimată, forțele islamiste stăpânesc efectiv o bună parte din zona sunită irakiană și estul Siriei, fiind în permanență sprijinite financiar și logistic de aliații SUA.

Într-un recent interviu acordat CNN, generalul american Wesley Clark admitea deschis că „prietenii și aliații noștri au finanțat ISIS pentru a distruge Hezbollah-ul”. Ne aflăm la ora actuală într-o situație în care se poate vorbi din ce în ce mai puțin de un război civil sirian, confruntarea de pe acest teatru de acțiune luând aspectul unei lupte între forțele guvernamentale multi-etnice și multi-religioase și un conglomerat jihadist cu elemente mercenare venite din Europa de Vest, Caucazul de Nord, lumea arabă și nordul Africii.

Faza actuală a conflictului, deși deviază de la planurile inițiale arătate de Hersh în 2007, crează o oportunitate de tipul „crează o criză pentru a necesita o intervenție”. Ororile ISIS la adresa diverselor minorități (iazigi, kurzi, creștini, alawiți) dau prilejul unui nou discurs public intervenționist „în apărarea drepturilor omului”. Deși intervențiile militare reale asupra unui ISIS care „ar fi deviat de la conduita convenită inițial” nu pot fi excluse, este greu de acceptat că SUA/Israel își vor distruge propria creație înainte de a-și fi atins scopul, respectiv anihilarea inamicului principal.

Autor: Bogdan Herzog

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here