Găurile negre ale memoriei

0
308

RevizionismExistă o categorie de inşi care se întreţin din lupta cu morţii şi din condamnarea trecutului, slujbaşi ai infamantei damnatio memoriae, a căror unică vocaţie este să consume în vortexul propriei ulceraţii ideologice amintirea anumitor oameni, faţă de care se simt cel mai probabil insignifianţi. Procedează precum nişte găuri negre, înghit ceea ce există ca profil identitar şi creaţie în întunecimea câmpului de forţă al „corectitudinii politice” grosiere. Sunt chiar sub nivelul discursiv al cenzorilor de serviciu occidentali, de tipul André Glucksmann şi Bernard-Henri Lévy, care-şi drapează cât de cât secreţiile propagandistice sub un stil cu pretenţii mai intelectuale.

Am aflat că unui oarecare William Totok, membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului pentru Studierea Holocaustului în România – Elie Wiesel, nu-i mai ajunge aşa-zisa lege antilegioară, mai vrea una de condamnare a naţional-comunismului şi a promotorilor şovinismului pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, sens în care susţine cu titlu simbolic înlăturarea statuii (de fapt bustul) lui Adrian Păunescu. E de presupus că urmează radierea memorială a lui Sergiu Nicolaescu şi Mircea Drăgan, a lui Edgar Pappu şi Marin Preda pentru Delirul, de ce nu şi a lui Octavian Paler sau a scriitorului de romane populare Ioan Dan, în general a tuturor celor care au cultivat istoria şi identitatea naţională, suspectaţi de complicitate culturală cu retorica patriotardă a regimului.

Prima întrebare care se pune este de când până când naţionalismul ceauşist poate fi omologat drept şovinism? Care sunt de fapt ideile xenofobe conţinute sub formula mai degrabă orientativă decât analitică a naţional-comunismului? Sunt chestiuni ce nu au primit deocamdată vreun răspuns bine elaborat conceptual, numai sugestii parţiale, impresii subiective, ipoteze şi clişee – un context de relativă neclaritate şi impostură doctrinară, propice lansării de acuzaţii fără substanţă. În delirul teoretic al descoperirii de extremişti închipuiţi, să nu ne mirăm dacă ajungem să-l condamnăm pe Avram Iancu pentru crime împotriva umanităţii şi pe Lucian Blaga fiindcă l-a elogiat literar!

Nu avem nimic împotriva interzicerii acţiunilor extremiste, cum ar fi constituirea de formaţiuni paramilitare, declanşarea unor campanii violente împotriva diferitelor grupuri etnice sau discriminarea instituţională. Cu textele şi autorii lucrurile se prezintă însă mai complicat, deoarece intrăm în zona opiniei, dificil de cuantificat sub aspectul efectelor concrete. Bineînţeles că ideile au relevanţa lor socială, dar într-o manieră mediată şi incontrolabilă, nu o dată fără legătură cu ceea ce au gândit autorii respectivi. Dacă vina politicienilor se determină mai uşor, scriitorii, filosofii, artiştii nu pot fi responsabilizaţi direct pentru excesele regimului, deoarece nici măcar Radu Preda, Alexandru Florian sau William Totok nu au cum să certifice cât îi citea şi mai ales cât îi înţelegea muncitorul legionar pe Nichifor Crainic ori Constantin Rădulescu-Motru, după cum este foarte îndoielnic ca activul de partid ceauşist să se fi nutrit spiritual cu Iubiţi-vă pe tunuri sau cu tezele protocroniste din revistele culturale.

În absenţa cazuisticii, verdictele de condamnare memorială se întemeiază inevitabil pe argumente apriorice şi teziste de genul „după cum se ştie” ori „aşa se consideră”, livrate sub patalamaua instituţională drept evaluări cu pretenţii de obiectivitate. Ni se pretinde, în fond, să acceptăm nişte păreri şi umori personale ca judecăţi absolute. Dincolo de afilierea birocratică întâmplătoare, totuşi ce-i îndreptăţeşte pe aceşti indivizi să-şi aroge statutul directorilor de conştiinţă? Veleitari şi resentimentari care se cred aşa de competenţi şi virtuoşi încât să dea lecţii de bune practici intelectuale, să decidă ritos cine merită statuie şi cine nu!… Poate că există specialişti mai valoroşi care văd altfel lucrurile, de ce să ipostaziem ca valabile numai sentinţele unor funcţionari ideologici de la periferia comunităţii ştiinţifice?

De curiozitate, le dă prin minte să extindă blamul şovinismului şi asupra celor peste 4.000.000 de spectatori ai Cenaclului Flacăra, majoritatea tineri, dintre care mulţi au ieşit în stradă în decembrie 1989? Cum se acordă prezenţa la spectacolele lui Adrian Păunescu şi revoluţia anticomunistă? Astfel de contradicţii nu pătrund însă în schemele gândirii maniheiste a noilor politruci.

Absurdul reiese şi din următoarea împrejurare: există autori cu simpatii politice extremiste la un moment dat, care au renunţat la ele ulterior, de pildă Mircea Eliade. Cum facem, ştergem imaginile cu ei în tinereţe şi le afişăm numai pe cele de maturitate? Ce se întâmplă cu scriitorii şi teoreticienii comunişti închişi sau ucişi de foştii lor tovarăşi – Bellu Zilber, Lucreţiu Pătrăşcanu -, intră în categoria infamantă a duşmanilor libertăţii, îi absolvim în calitate de victime?

În cele din urmă, întregul demers este viciat de o contradicţie fundamentală între intenţiile afişate şi mijloacele preconizate. Dacă doresc să fie consecvenţi, adepţii lustraţiei simbolice n-ar trebui să se oprească la dărâmarea statuilor şi la schimbarea numelor de străzi; ar trebui să ceară eliminarea din manualele şcolare a numelor vizate sau cel puţin consemnarea lor în registru negativ, pentru a ajunge ca ultimă consecinţă logică la interzicerea cărţilor ca atare, eventual chiar la casarea ediţiilor deja publicate, altminteri nu are rost să declari pe cineva extremist periculos dar lucrările sale să rămână la dispoziţia tuturor. În numele apărării democraţiei se revine astfel la cenzură şi la scancţionarea delictului de opinie.

Tocmai pentru a evita un asemenea parcurs periculos considerăm că legea penală nu are a se amesteca decât în zona acţiunilor, nu şi a opiniilor trecute sau actuale, evident în măsura în care sub titlul „opinie” nu se proferează incitări la exterminarea fizică a adversarilor. Nu ne referim la elogierea criminalilor de război, însă exprimarea unor idei contrare democraţiei, critici ale parlamentarismului, argumente în favoarea conducerii autoritare, s-ar putea să genereze un efect neaşteptat. Democraţii ar fi obligaţi să-şi reactualizeze şi să-şi apere opţiunile, publicul ar fi trezit din somnolenţa civică actuală, realizând că democraţia nu este un bun câştigat pentru totdeauna ci un regim care trebuie apărat permanent, atât împotriva inamicilor cinstiţi, cât şi a susţinătorilor înşelători. Nu preţuieşti un lucru şi nu lupţi pentru el decât atunci când ştii că poţi să-l pierzi.

Preluare: argumentesifapte.ro / Autor: Alexandru Mamina

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here