Limba de lemn și aflarea în treabă II

Limba de lemnVă mai aduceți aminte când toată lumea „achiesa”? Nu se poate să nu fi întâlnit expresia! Ce s-a întâmplat cu asta? Mie chiar îmi lipsește! De la filfizoni care pretind că fac un fel de filosofie de buzunar împrumutând cu bănuți argintii cetățenii civici ca să aibă mărunt la practica puturoasă și foșnăitoare a vieții, până la dumoazele încarnate în moderatoare și somități de eveniment, toată lumea „achiesa” în țara noastră. Se întâmpla nu cu mult timp în urmă și apoi s-a oprit… Abia deschideai televizorul și se găsea imediat cineva care să „achieseze” la altcineva, editorialele erau pline de „achiesări”, ca și gândirea „filosofică”, dar „achiesarea” coborâse și în stradă. Se întâmpla pe la începutul lui 2014, când cel mai adesea se „achiesa” împotriva guvernării pedeliste și pe când „în uz” se mai afla o altă expresie, „noaptea minții”.

Cu mari pretenții și pompă intelectuală, „achiesarea” lua locul rezervat pentru „adeziune”, „aderare”, „raliere”, căzute în desuetitudine, dar mergea și mai departe cumva, pentru că toți cei care „achiesau” nu o făceau decât spre a prelua ideea preopinentului, dar numai pentru a o mai cizela nițel, a o șlefui până căpăta un luciu perfect în care vorbitorul se putea admira în voie măgulit. Era el, cel care a „achiesat” atât de bine și reușit… Acesta era un fel de sens subînțeles al „achiesării”.

„Celebru” Mircea Badea, spre exemplu, „achiesa” în șpagat, într-o formă mai brută a expresiei, prin proteste și manifestări cu un caracter ceva mai vulgar: „au achiesat foarte mulți cetățeni”. Cetățenii cu asta se ocupau, „achiesau” săracii, pe străzi! Fără să știe prea bine ce fac, foarte probabil, pentru că, în sensurile sale, „achiesarea” aceasta este destul de suspectă și… „penibilă” de pedeapsă… A venit din franceză ca să însemne ceva, „a accepta condițiile dintr-o acțiune juridică”, dar aici, pe tărâmul infracționalității la nivel înalt și… „relevat”, a sfârșit prin a însemna mai tot din ceea ce e acceptarea. Nu-i de mirare că politicienii au iubit-o primii…

Acum s-a terminat, nu mai „achiesează” nimeni! Nu putem acum crede că toate acele realități, fapte sau evenimente care impuneau „achiesarea” asta, cel puțin în vorbire, atât de adesea și pregnant, au dispărut peste noapte și de atunci nimeni nu mai poate să „achiese” în lipsa lor… Dar dacă ceva îmi lipsește mai mult în peisajul media sau intelectual din România de astăzi este că nu se mai „achiesează” destul, rar mai găsești pe cineva care să „achieseze”, oamenii nu mai știu să „achieseze” în ziua de azi… Mie îmi lipsește!

Mă resimt mai ales pentru că nu mai văd atât de clară și vie această fascinație a limbajului care există printre ‘telectualii noștri de astăzi, oameni preocupați, așa cum se autodemască atât de facil, nu de elocvență, nu de a ilustra prin cuvinte potrivite stări sau evenimente, nu să fie în concordanță cu realitatea vor dumnealor, ci doresc să epateze, cu alte cuvinte, să se dea mari, să se dea mai cu moț.

Există în țara noastră o astfel de competiție subterană a ‘telectualilor la modă, iar în această cursă sprinterii se mai trag de tricou, se mai agață, își mai împrumută din energie și ritm cu ajutorul acestor clișee verbale, ca să se găsească cât mai în față. Toți însă nu fac rabat, ba sunt cât se poate de conformi la aculturația comandată de sus în jos, care îl face și pe debilul adolescent, ca și pe ‘telectualul nostru versatil să împrumute cuvinte cărora nu le prea cunoaște sau nu le-a prea deprins înțelesurile, „de amorul artei”. Dacă, atât de caraghios, adolescentul nostru poartă astăzi pantalonii cu turul lăsat din nu se știe care motiv decât poate ca să-i încapă pampersul, la fel de burlesc, ‘telectualul folosește noul limbaj pentru că e îngreunat pe el de cultură, de cultura nouă.

E o poveste veche și veșnică pe aceste meleaguri, o poveste care chiar te face să crezi în romanizare: poți să înțelegi parcă cum numai într-un secol și puțin un popor întreg și-a părăsit propria limbă pentru a o vorbi pe alta, a stăpânilor, doar pentru că suna mai bine, mai conform. Și poate că nu e o întâmplare că „achiesarea” aceasta se petrecea când la modă era și o altă expresie, „acquis-ul comunitar”, conformarea la regulile UE. Nimic nu întrece la noi dorința de adaptare și supunere a parvenitului la orânduirea care îl hrănește, îl hrănește bine.

E povestea turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările Române, e povestea franţuzismelor din limbajul administrativ și nu numai al secolul XIX, a nemțismelor din limbajul tehnic și economic, dar și a rusismelor din anii 50 ai secolului trecut, care au avut o viață, chiar dacă scurtă, prin aceeași specie nevertebrată a culturnicilor pe sistem. Sunt toate povești rușinoase care din păcate au intrat în firescul existenței acestui popor.

După 1989, cei care au vrut să fie primii dintre cei dintâi pro-occidentali au început imediat să „anvizajeze” (să ia în considerare) cu toții și apoi să „achieseze” la mulțimea de „feed-back-uri” cu care trebuiau să-și pigmenteze limbajul în calitatea de „manager assistants” la „implementarea” noului regim. S-au grăbit cu toții să creeze un nou limbaj de lemn, neologistic, prin care să pară, împreună și prin reciprocitate, deștepți atunci când își duc micile lor snobisme în „lumea intelectuală”. Ei trebuie să fie altceva atunci când decid (to decide), nu hotărăsc; să implementeze (to implement), nu să realizeze; nu într-un loc, ci într-o locație (location); în care s-au focusat (focused), nu concentrat; pentru care au expectațiuni (expectation), nu speranțe sau așteptări; și au achiesat, nu consimțit; nu înainte de a anvizanja, nu a lua în considerare; că trebuie să asigure mentenanța (maintenance), nu întreținerea; unui regim sustenabil (sustenance), nu suportat; doar pentru că au oportunitatea (opportunity), nu prilejul; de a revela (to reveal), nu arăta; cât de bine pot servi (to serve), și nu sluji; pentru bonusuri și beneficii (benefit), și nu pentru câștiguri și foloase.

Și această modă, ca orice modă, oricât de mult ar fi cultivat gustul pentru „fashion” astăzi, nu a însemnat de la bun început și nu înseamnă astăzi nimic altceva decât lipsă de personalitate și servilism tâmp, frumos ambalate, e adevărat. „Moțații” de astăzi sunt precum curtenii regelui Ludovic al XIII-lea, care, rămas chel și pentru că nu se cădea la un cap încoronat, a început să poarte o perucă masivă din păr împletit în stofă. Din servilism impus și autoimpus, din dorința de a copia comportamentul, de a semăna cât mai mult cu stăpânul pentru a se înfrupta din mărinimia și favorurile sale, din „modul său de viață”, cum s-ar spune azi, „supușii” au început să-l copie. Așa s-a născut moda perucilor printre cei cu pretenții de atunci, nobilii cu bețișoare care susțineau pe cap un adevărat paradis al puricilor și păduchilor, modă care a ținut până la 1789, la Revoluția Franceză, când toți și-au pierdut peruca, unii cu tot cu cap… Deci, se poate… renunța la modă…

Citește și:
Limba de lemn și aflarea în treabă I
O nouă limbă de lemn a pus stăpânire pe toţi potenţaţii zilei, urmați de 
oamenii de rând, şi totul în singurul scop al băgării în seamă, urmată, 
în modul cel mai firesc, de aflarea în treabă. Oameni care în urmă cu 20
de ani ar fi înfierat cât ar fi putut de zgomotos şi… colorat detestabila
 limbă de lemn comunistă, îi vedem astăzi supuși noului limbaj de lemn.
Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.