„Dacă nu veți menține moralitatea indivizilor, cum va mai putea trăi întregul organism al poporului?”

„Civilizația! M-am gândit eu. Cine ar îndrăzni să spună ceva împotriva civilizației? Nu, civilizația înseamnă ceva: cel puțin acești copii ai noștri, care se plimbă aici în pace, pe Nevski Prospekt, nu vor vedea cum tații lor vor fi jupuiți de piele, iar mamele lor nu vor vedea cum sunt aruncați acești copii în sus, pentru a fi prinși în baionetă, cum s-a întâmplat în Bulgaria. Măcar această achiziție să fie meritul civilizației! (…) Da, acest lucru e deja obținut și probabil niciodată nu-l vom mai pierde – iată un considerent extrem de important care se insinuează fără voie în suflet, și nu este câtuși de puțin neînsemnat, ceva care n-ar merita să i se acorde atenție, cu atât mai mult cu cât lumea rămâne, totuși, un mister, cu toată civilizația ei și achizițiile acesteia. Dumnezeu știe ce primejdii mai pândesc lumea și ce se poate întâmpla chiar și în viitorul apropiat.

Și iată, tocmai mă pregăteam să exclam în sinea mea, entuziasmat: ‘Trăiască civilizația!’, că brusc am început să mă îndoiesc de toate: ‘Oare s-o fi realizat asta măcar pentru copii de pe Nevski Prospekt? Nu cumva nu-i decât un miraj și aici, și numai ni se aruncă praf în ochi?’.

Știți domnilor, mi-am dat seama că-i un miraj sau, ca să mă exprim mai blând, că-i aproape un miraj și că, dacă aici, pe Nevski, nu se jupoaie pielea taților sub ochii copiilor, asta nu-i decât o simplă întâmplare, datorată unor, ca sa zicem așa, ‘circumstanțele care nu depind de public’, cât și, evident, faptului că aici sunt sergenți de stradă. (…) Îmi înțeleg cuvintele în sensul lor literal. Înțeleg literalmente jupuirea pieilor, chiar aceea care s-a întâmplat astă vară în Bulgaria și cu care le place atât de mult turcilor victorioși să se îndeletnicească. Și tocmai despre această jupuire eu afirm că, dacă nu există pe Nevski, e ‘doar o întâmplare, datorată unor circumstanțe care nu depind de noi’ și în primul rând pentru că deocamdată așa ceva este interzis, că altfel, cu toată civilizația noastră, nu ne-am da în lături să o facem.

Dupa părerea mea, dacă este să spunem lucrurile până la capăt, oamenii se tem pur și simplu de un obicei, de o regulă luată drept literă de lege, aproape de o prejudecată; dar dacă cineva dintre oamenii ‘competenți’ ‘ar demonstra’ cât de cât că pentru cauza comună ar fi chiat util să jupoi uneori pielea de pe câte o spinare și că, deși operația este dezgustătoare, totuși ‘scopul scuză mijloacele’, deci, dacă cineva s-ar pronunța în acest sens într-un stil adecvat și în circumstanțe propice, atunci, credeți-mă, imediat ar apărea și executori, ba dintre cei mai bucuroși. O, să admitem că acesta este paradoxul meu cel mai ridicol! Sunt primul care voi semna cu ambele mâini sub această definiție, dar, cu toate acestea, vă încredințez că lucrurile s-ar petrece exact așa. Există civilizație, există și legile ei, există chiar și o încredere în ele, însă, dacă ar apărea o modă nouă, o mulțime de oameni s-ar și schimba imediat. Evident, nu toți, dar ar rămâne un grup atât de restrâns încât chiar noi doi, cititorule, ne-am mira și încă nu se știe de ce parte ne-am trezi: între cei jupuiți ori printre jupuitori?

Mi se va striga, desigur, în față, că toate acestea sunt baliverne, că niciodată n-ar putea apărea o asemenea modă și că măcar atâta lucru a realizat civilizația. Domnilor, câtă credulitate în partea dumneavoastră! Râdeți? Ei bine, dar în Franța (ca să nu aruncăm o privire mai pe-aproape), în anul 1793, oare nu s-a instaurat exact această modă a jupuirii pieilor, și încă sub forma celor mai sfinte idealuri ale civilizației, Rousseau și Voltaire! O să-mi spuneți că a fost vorba de cu totul altceva și că asta s-a întâmplat demult, însă vă rog să observați că fac apel la istorie numai ca să nu vorbesc despre prezent. Credeți-mă, totdeauna e posibilă cea mai deplină aberație și în mințile, dar și în inimile oamenilor, iar la noi, chiar în epoca pe care o trăim, nu numai că este posibilă, dar e și inevitabilă, judecând după mersul lucrurilor. Ia să vedeți dacă mulți sunt de acord atunci când definesc binele și răul. Și asta nu în nu știu ce ‘adevăruri’, ci chiar de la prima întrebare pusă. Și cu câtă rapiditate au loc la noi schimbările și volte-face? (schimbare bruscă și totală de opinie, cu precădere în politică – n.ed.) Ce înseamnă valeții de cupă de la Moscova? Mi se pare că nu sunt decât acea parte a fracțiunii nobilimii ruse care nu a suportat reforma țărănească. Chiar dacă ei înșiși nu sunt moșieri, sunt însă fii de moșieri. (…) Și nu numai reforma țărănească a fost cauza, pur și simplu nu au suportat ‘noile idei’:

‘Dacă tot ce am învățat, cică, nu sunt decât prejudecăți, atunci de ce le mai urmăm? Dacă nu există nimic, înseamnă că putem face totul – iată ideea!’.

Observați că este o idee incredibil de răspândită, o împărtășesc nouă zecimi din adepții noilor, cu alte cuvinte, nouă din zece progresiști nu sunt capabili să înțeleagă altfel noile idei. (…) A, desigur, omenirea a acumulat de veacuri o mulțime de reguli de umanitate și unele dintre ele trec drept intangibile. Însă eu vreau doar să spun că, în pofida tuturor acestor reguli, principii, religii, civilizații, întotdeauna se salvează o mică parte, cea mai neînsemnată, a omenirii; ce-i drept, aceasta iese victorioasă, dar numai în cele din urmă, iar la ordinea zilei, în mersul curent al istoriei, oamenii rămân parcă aceiași pentru totdeauna, adică în marea lor majoritate nu au o concepție cât de cât fermă nici despre sentimentul datoriei, nici despre sentimentul onoarei, și dacă ar apărea o modă cât de cât nouă, imediat ar începe să alerge cu toții în pielea goală, ba încă și cu plăcere. Există reguli, însă oamenii nu sunt deloc pregătiți pentru ele. Mi se va spune: păi nici nu-i nevoie de pregătire, e suficient să găsim doar aceste reguli! Așa să fie, și oare vor rezista mult timp regulile, oricare ar fi ele, dacă ținem morțiș să alergăm în pielea goală?

După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-o dată, dar să devii om dintr-o dată nu e posibil, ci trebuie să îți faci ucenicia de om. Aici e vorba de disciplină. Tocmai această disciplinare neobosită a sinelui e respinsă de unii din gânditorii noștri contemporani: ‘a existat, cică, prea mult despotism, e nevoie de libertate’, iar marea majoritate nu este condusă de această libertate decât la un servilism de lacheu față de ideile străine, căci grozav îi place omului tot ce i se servește de-a gata. Mai mult chiar: gânditorii proclamă legi generale, adică reguli conform cărora toți vor deveni subit fericiți, fără nicio ucenicie, imediat ce regulile vor intra în vigoare. Însă, chiar dacă un asemenea ideal ar fi posibil, cu oameni neisprăviți nu s-ar înfăptui niciun fel de reguli, nici cele mai evidente. Disciplinării neobosite și muncii neîntrerupte asupra sinelui ar putea să li se consacre cetățeanul nostru. Cu acest travaliu generos asupra sinelui ar trebui să începem, pentru ca mai apoi să putem face aceasta ‘desțelenire’ a noastră, altfel n-ar mai avea rost să răsturnam brazdele.

Da? Însă principalul lucru pe care nu-l știm este ce e bine și ce e rău. În acest sens, ne-am pierdut orice simț. Am spulberat toate autoritățile vechi și am instaurat altele noi, însă cei mai inteligenți dintre noi nu cred în noile autorități, iar cei mai curajoși se prefac din cetățeni în valeți de pica. Și asta încă nu-i tot.

Zău că nu-i mare lucru să se apuce de jupuit pielea de pe spinări, ba încă și proclamând că operația este utilă pentru cauza comună și că, deci, este sfântă. Cum, în ce sens să începi munca asupra sinelui, dacă nu știi ce e bine și ce e rău?

(…) Nu, e nevoie …să fie recunoscut același adevăr, adevărul lui Hristos, recunoscut pentru fiecare credincios. Măcar pe undeva trebuie să se păstreze acest adevăr, măcar o națiune trebuie să poarte lumina. Altfel ce se va întâmpla? Totul se va întuneca, se va învălmăși și se va scufunda în cinism. Dacă nu veți menține moralitatea indivizilor luați în parte, cum va mai putea trăi întregul organism al poporului? E nevoie de autoritate, e nevoie de un soare care să lumineze. (…) Altfel riscăm să înălțăm un stindard cu inscripția: Apres nous le deluge (Dupa noi, potopul!). Se poate ca o ‘civilizație’ atât de glorioasă să-l conducă pe omul european la această deviză, sfârșind-o astfel cu el?

Spre asta ne îndreptăm”.

Feodor Mihailovici Dostoievski, «Jurnal de scriitor», vol. II, Polirom

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.