„Teoria datoriilor odioase”

7
510

Teoria datoriilor odioaseSă vorbim, cu multă îndrăzneală, despre teoria datoriilor odioase.

În rezumat, teoria spune că o datorie națională făcută de un guvern în scopuri contrare sau cu ignorarea intereselor națiunii în sine și a cetățenilor săi și fără acordul cetățenilor nu trebuie să fie executorie, nu trebuie asumată și onorată.

Alexander Nahum Sack, profesor universitar specializat în drept financiar internațional la Universitatea din Saint Petersburg până la victoria Revoluției Bolșevice, 1917, și, apoi, la mari universități din Europa și SUA, a elaborat și publicat, în 1927, „Teoria datoriilor odioase”, care a devenit relativ repede un concept de drept internațional.

Caracteristicile datoriilor odioase sunt trei:

  1. guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor,
  2. împrumutul nu este făcut în beneficiul real al cetățenilor și
  3. deși creditorul era conștient de primele două caracteristici ale împrumutului, acordă, cu toate acestea împrumutul.

Bineînțeles că primul impuls este de a ne întreba dacă nu cumva asta este tocmai ceea ce s-a întâmplat în România.

Doctrina a fost folosită ca instrument economic și politic de mai multe ori în istorie. Cel mai cunoscut caz este cel al Germaniei, după Al Doilea Război Mondial. Potrivit Acordului de la Londra, din 1953, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, alături de o listă enormă de state ale lumii, printre care Italia, Spania sau Grecia, au hotărât să reducă cu 62% datoriile Republicii Federale Germane (RFG), acumulate atât în perioada interbelică, dar și după război, până la data încheierii Tratatului. Ritmul restituirii debitelor rămase a fost stabilit în funcție de plafonul de 3% din exporturile RFG. Principalul argument în baza căruia RFG a beneficiat de această uriașă clemență internațională a fost tocmai această doctrină a „datoriilor odioase”. Doar în acest fel RFG a putut să-și refacă economia, iar Germania de astăzi să fie la nivelul de dezvoltare economică pe care l-a atins.

A trecut jumătate de secol pentru ca alți europeni să conștientizeze că sunt în situația descrisă de „teoria datoriilor odioase”. În 2010, islandezii au votat împotriva returnării datoriei, au rupt relațiile cu FMI, au naționalizat băncile, au inculpat bancheri și responsabili guvernamentali vinovați, au acționat în civil vinovații și au modificat legislația și chiar Constituția, în sensul în care, pe viitor, țara să nu se mai poată angaja în datorii fără acordul cetățenilor. Presa ”liberă” europeană s-a grăbit să le ridiculizeze întregul demers și să-i eticheteze drept „sinucigași”. Poporul care a produs primul parlament care a funcționat continuu din lume (din 930), Althing, s-a ”sinucis” atât de bine încât în 2015 a decis că nu mai are nevoie de Uniunea Europeană, iar țara și-a retras candidatura.

În 2015 problema datoriilor odioase începe să se pună din nou, de această dată mai ales în cazul Greciei, dar și al Portugaliei și Irlandei, primele victime ale crizei datoriilor, care a urmat crizei financiare declanșată în 2007. S-a spus pentru prima dată că cea mai mare parte a banilor datorați de populație nu au făcut altceva decât să salveze băncile private. În lipsa unor probe clare, a devenit însă evident caracterul imoral al acordurilor încheiate de statele respective cu creditorii.

Grecia este țara în care se spune pentru prima dată că o mare parte a datoriei publice a țării a fost constituită ilegitim și ilegal. O face un organism oficial, Comisia Parlamentară pentru Adevăr privind Datoria Publică, în concluziile unui raport preliminar. Doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul, sub o formă sau alta, au ajuns imediat înapoi la creditori. La fel de evident a devenit faptul că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu încălcări ale Constituției Greciei.

După lungă perioadă de inconștiență și somn al rațiunii, „teoria datoriilor odioase” pare că a prins viață. De la țară la țară, mai mult sau mai puțin, oamenii au început să se îndrepte către teoria profesorului Sack, să reflecteze asupra caracterului „odios” al datoriilor pe care le au țările lor, dar chiar și să pună această teorie în practică.

Cercetătoarea Cecile Lamarque pleacă de la premisa că pentru ţările în curs de dezvoltare îndatorarea prezintă o particularitate ce ar trebui plasată în centrul tratării lor: datoria este rezultatul unei strategii continue de spoliere şi de subordonare a acestor ţări de către ţările industrializate, marile firme transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale, cu complicitatea servilă a elitelor.

Ecuador, țara care a reușit

Ecuadorul, țară sud-americană de 283.520 kmp. și 15.007.343 de locuitori, a avut de-a face din plin cu FMI şi Banca Mondială. De la sfârşitul dictaturii militare, în 1979, micul stat a cunoscut o instabilitate politică majoră, care a atins paroxismul la sfârșitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Preşedintele Abdala Bucaram a fost destituit în 1997 pentru „incapacitate mentală”, fiind înlocuit de Fabian Alarcon. Alegerile din 1998 au fost câştigate de Jamil Mahuad, pe care prăbuşirea sistemului bancar al ţării şi hiperinflaţia l-au determinat să abandoneze moneda naţională şi să „dolarizeze” economia. În ianuarie 2000 a fost nevoit să demisioneze din cauza unor mari mişcări populare. I-a succedat, până în 2003, vicepreşedintele Gustavo Noboa, postul fiind apoi preluat de Lucio Gutierrez. În înţelegere cu FMI, el a dus o politică de austeritate totală, dar nu a putut face faţă uriaşei revolte populare, fiind nevoit să demisioneze la 20 aprilie 2005, ajungând să fie al treilea preşedinte ales care nu şi-a putut încheia mandatul. I-a urmat vicepreşedintele Alfredo Palacio, până la încheierea mandatului, 15 ianuarie 2007.

Alegerile prezidenţiale de la sfârșitul lui 2006 au fost câştigate de Rafael Correa, economist de stânga.

Ca fost ministru al Economiei și Finațelor, Correa se remarcase prin criticile sale fățișe față de Satele Unite. Merită amintită remarca sa la discursul de la ONU al președintelui Venezuelei, Hugo Chavez, în care acesta l-a comparat pe președintele american George W. Bush cu diavolul: comparația era nedreaptă… pentru cel din urmă. Correa a arătat că o parte mult mai importantă din profitul realizat din exploatarea resurselor de petrol ale țării trebuie alocată populației, având în vedere că jumătate dintre ecuadorieni trăiau în sărăcie. A convins Congresul ca o mare parte din aceste venituri să fie îndreptate către programe sociale, iar ca rezultat proporțiile cheltuielilor pentru plata datoriilor a fost redusă cu 50%, iar cele pentru sănătate și învățământ au fost majorate cu 30%. Banca Mondială a răspuns prin anularea unui împrumut convenit anterior, iar președintele Palacio l-a făcut pe Correa responsabil pentru situație. Atunci, aceste politician atipic a demisionat.

La învestitura sa, pe 5 ianuarie 2007, noul președinte a anunţat un referendum în vederea creării unei adunări naţionale constituante care să redacteze o nouă Constituţie. Primul mandat al lui Correa a fost marcat de tensiuni accentuate între puterea executivă şi cea legislativă. La 30 septembrie 2010 a avut loc o revoltă a Poliţiei care a pus serios în pericol mandatul lui Correa. Doar intervenţia promptă a armatei a dus la restabilirea calmului. Preşedintele Correa a lansat un amplu proces de redefinire a datoriei externe a ţării sale.

Ecuadorul se caracterizează prin marile sale exporturi de petrol (circa 46% din exporturile ţării, în 2009) şi produse agricole (banane, flori, creveţi). După criză bancară de la finele anilor ’90, care a condus la abandonarea monedei naţionale, sucre, în favoarea dolarului american, ţara a cunoscut o creştere susţinută în cursul anilor 2000, în pofida unei uşoare recesiuni în 2009. După 2007, preşedintele Correa o decis să construiască „socialismul secolului XXI” bazându-se pe o revalorizare a rolului statului în economie şi pe planificare, ca un mijloc de a atinge aceste obiective. Agricultura reprezenta 6,8% din PIB în 2006 şi ocupa 8,3% din populaţia activă a ţării. Exportul de banane reprezenta, în 2011, 17,8% din exporturile ţării, fiind devansat de petrol. Ţara dispune de importante rezerve petroliere, îndeosebi în partea sa amazoniană. Producţia era de 505.000 barili (un baril=159 litri sau 42 de galoane americane) în medie pe zi, între ianuarie şi noiembrie 2008, 53% din aceasta fiind asigurată de întreprinderea publică Petroecuador, iar restul de diferite companii private. În 1999, ţara dispunea de 2,9% din rezervele petroliere ale Americii Latine, fiind a patra din regiune, după Venezuela, Mexic şi Brazilia, şi a patra producătoare. Ecuadorul este cel mai mic membru al OPEC. În 2009, petrolul reprezenta 45,8 din exporturi. PNB-ul Ecuadorului este de 23 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă 1.790 dolari pe locuitor, iar PIB-ul de 39,3 miliarde de dolari. Balanţa comercială este negativă, iar datoria sa externă este de 10,9 miliarde dolari.

Deşi, prin resursele sale naturale, este una dintre cele mai bogate ţări din America de Sud, toate, dar mai ales petrolul şi bananele, au fost spoliate sistematic de marile firme multinaţionale, creditorii şi marii proprietari.

Ecuadorul a ajuns victima unei îndatoriri criminale, acesta fiind principlalul mecanism de jefuire a resurselor. În 2008, Ecuadorul era ţara de pe continent ce utiliza cea mai mare parte din buget pentru rambursarea datoriei, cheltuielile publice, în special în domeniul sănătăţii şi educaţiei, fiind periferice. Dacă, în 1980, 40% din buget era destinat celor două sectoare, şi 15% datoriei, în 2005 situaţia se inversase! Guvernele au avut ca prioritate rambursarea creditelor, și nu interesele fundamentale ale populaţiei.

Hemoragia financiară a debutat în timpul dictaturii militare a lui Guillermo Lara (1972-1976), continuând apoi sub Alfredo Poveda (1976-1979), s-a agravat odată cu mărirea taxelor de interese, în 1979, decisă unilateral de SUA. Aproape 20 de ani, guvernele de la Quito au acţionat la fel, au fost ascultătoare, aplicând măsuri de austeritate bugetară dictate de FMI şi Banca Mondială. Ca peste tot, acestea au întreținut un cerc vicios al datoriei, obţinerea unor noi împrumuturi pentru a le rambursa pe cele vechi fiind condiționată de acordarea accesului liber la resurse multinaționalelor, care își exportă profiturile pe care le-ar fi putut obține statul, și fac astfel și mai grea rambursarea datoriei.

Statul Ecuadorian a trebuit să reducă drastic cheltuielile sociale, să privatizate sectoare strategice (electricitate, telecomunicaţii etc.), să taie subvenţiile acordate pentru produsele de primă necesitate, toate acestea având implicaţii sociale şi economice dezastruoase. Într-o țară atât de bogată în resurse, populația a ajuns să trăiască cu doi dolari pe zi, iar milioane de ecuadorieni au ales să emigreze în Europa şi SUA. Bineînțeles, ca și în România, în această perioadă, explicațiile macroecnonomice ”științifice”, ”savante” și mai ales ”globaliste” au ținut locul rațiunii și înțelegerii esenței și ansamblului problemei.

Doar instalarea unui președinte ”îndărătnic”, un ”dictator” pentru SUA, în ianuarie 2007, a putut duce la o regândire a datoriei. Correa a trecut la realizarea programului său electoral (se poate întâmpla și asta!): refuzul integrării ţării în ALCA (Zona de liber schimb a Americilor), refuzul reînnoirii aprobării bazei militare americane la Manta etc. Mai mult ca orice însă, noul preşedinte a dorit să restructureze datoria publică, atât externă, cât şi internă, fapt pentru care a continuat procesul de audit al datoriei, lansat de predecesorul său, Alfredo Palacio, creând o comisie specială.

Astfel, Ecuadorul a devenit ţara care a luat decizia suverană de a ancheta procesul de îndatorire spre a obţine anularea acestor datorii pe care investigaţia respectivă le-a definit drept „ilegitime”.

Preşedinţia lui Rafael Correa a inițiat o politică suverană în problema datoriei și nu numai, rupând cercul vicios absurd al plăţii datoriei şi nenumăratelor acorduri de refinanţare.

S-au iniţiat cercetări pentru identificarea datoriilor ilegitime, atât faţă de creditorii multilaterali (Banca Mondială, FMI, Banca Interamericană de Dezvoltare), cât şi faţă de creditorii bilaterali. Pe baza rezultatelor auditului, ţara va renegocia plata datoriei externe, nu va achita datoriile de care nu a beneficiat populaţia sau care au fost contractate de o manieră frauduloasă şi care sunt de fapt ilegitime şi va face demersuri juridice faţă de cei responsabili pentru îndatorire. A fost vorba de o perioadă grea de tranziţie în care partidele de dreapta şi oligarhia ecuadoriană au lansat campanii de destabilizare, hotărâte fiind să nu renunţe la privilegii și bazându-se pe susţinerea externă a cercurilor financiare internaţionale şi a establishmentului american.

Cercetătoarea Cecile Lamarque a arătat că politicile neoliberale au fost cele care au condamnat Ecuadorul la subdezvoltare şi la o pierdere inadmisibilă din suveranitate.

Din nou la datoria odioasă

În 1927, Alexander Nahum Sack, juristul rus şi fostul ministru al ţarului Nicolae al II-lea, primul care s-a oprit cu pricepere asupra datoriilor odioase, scria: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile şi în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populaţia care-l combate, această datorie este odioasă pentru populaţia din întreg statul. Această datorie nu este obligatorie pentru naţiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecinţă ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

Doctrina lui Sack introduce excepţia în principiul „continuităţii statului” prevăzută de Convenţia privind succesiunea statului în materie de bunuri, arhive şi datorii ale statelor: în cazul datoriei odioase, guvernul succesor poate să se sustragă obligaţiilor asumate de guvernul predecesor care-i revin în mod normal. Este calificată ca „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim sau datoria a cărei utilizare se determină că este contrară nevoilor şi intereselor poporului. Mai mult decât atât, nici responsabilitatea creditorilor nu este neglijată: dacă cunosc intenţiile împrumutatului, ei comit „un act ostil faţă de popor” şi se expun riscului nerambursării acesteia dacă regimul cade. Deci, nu pot reclama plata împrumutului.

Pentru a-și fundamenta teoria, Alexander Nahum Sack apelează la istorie și readuce în lumină o serie de cazuri concrete.

Mexicul este precursorul repudierii „datoriei odioase”. În 1861, Benito Juarez a îngheţat pe doi ani rambursarea datoriei externe, contractată în special de dictatorul Antonio Lopez de Santa Anna. 15 ani mai târziu, parlamentul țării a aprobat legea din 18 iunie 1883 privind „reglementarea datoriei naţionale”, care repudiază efectiv datoriile contractate între 1857 şi 1867, declarate nule şi odioase.

Doctrina „datoriei odioase” reapare după trei decenii în Cuba. În 1898, țara s-a eliberat de sub colonialismul spaniol, dar SUA au preluat controlul asupra Cubei, într-o perioadă în care proba din plin ea însăși colonialismul fățiș. Învinsă, Spania a reclamat de la SUA plata creanţelor pe care le preluaseră astfel, dar Washingtonul a refuzat să plătească această datorie, susţinând că datoria este odioasă întrucât a fost impusă de Spania fără consimţământul poporului cubanez. Tratatul de la Paris, din 1898, a validat această interpretare, datoria fiind anulată.

Conceptul de „datorie odioasă” a fost apoi recunoscut implicit, dar și explicit, cu anumite rezerve.

Tratatul de la Versailles din1919 a anulat datoria reclamată de Germania Poloniei. După Al Doilea Război Mondial, Tratatul de pace dintre Franţa şi Italia, din 1947, reclama ca fiind „de neconceput faptul că Etiopia trebuie să suporte povara datoriilor contractate de Italia, spre a-şi asigura dominaţia asupra teritoriului etiopian”.

În 1922, constatând că dictatorul Federico Tinoco a deturnat fondurile împrumutate de la Royal Bank of Canada (bancă britanică), guvernul costarican a adoptat Law of Nullities, anulând astfel toate contractele semnate de guvernul Tinoco între 1917 şi 1919. Londra a contestat această lege, diferendul ajungând la Curtea de Arbitraj Internaţional, prezidată de judecătorul Taft, preşedintele Curţii Supreme americane, care a validat Law of Nullities, declarând: „Cazul Royal Bank nu depinde în mod simplu de forma tranzacţiei, ci de buna credinţă a băncii în cadrul împrumutului pentru folosinţa reală a guvernului costarican sub regimul Tinoco. Banca trebuie să probeze că banii au fost împrumutaţi guvernului pentru a fi utilizaţi în mod legitim. Iar ea nu a făcut-o”.

Doctrina datoriei odioase a fost folosită pentru a şterge revendicările privind anularea datoriilor Rwandei, Irakului şi Nigeriei.

În 2003, după ce SUA şi Marea Britanie au invadat Irakul înlăturând regimul lui Saddam Hussein, Administraţia Bush a pledat pentru anularea datoriei Irakului calificând-o drept „odioasă”, spre a evita ca noul guvern de marionete pe care l-au instalat în ţară să trebuiască să-l ramburseze. Administrația americană, „subvenționată” și dirijată de finanța mondială, a realizat sau a fost ajutată să-și dea seama la timp că poate crea un precedent extrem de periculos pentru bancheri: SUA au renunţat la argumentul datoriei odioase, obţinând de la Clubul de la Paris o anulare de 80% a datoriei irakiene în trei rânduri, caracterul odios nemaifiind menționat explicit.

Același lucru l-a făcut de una singură și Nigeria în 2015. Parlamentul a cerut guvernului să repudieze datoria moştenită din diferitele perioade de dictaturi militare, îndeosebi sub Sani Abcha (1993-1998). Preşedintele Olusegun Obasanjo a preferat să negocieize cu Clubul de la Paris, de la care a obţinut o reducere de 60% a datoriei ţării în contrapartidă cu o rambursare anticipată a 40% din restanţe, adică peste 12 miliarde dolari.

„Datoriile odioase sunt cele care au fost contractate împotriva intereselor populaţiei unui stat, fără consimţământul ei şi în deplină cunoştinţă de cauză de către creditori” (Jeff King, Ashfaq Khalfan şi Bryan Thomas)

Economiştii și politicienii români, de orice fel ar fi ei, nu șoptesc o vorbă despre „datoriile odioase” sau „ilegitime”, concepte pe care se pare că nu le cunosc sau le evită. Sunt însă concepte care se pliază perfect pe multe dintre realitățile economice și sociale provocate și întreținute de Fondul Mondial Internațional sau Banca Mondială, iar asupra efectelor nefaste în viața economică și socială a popoarelor nici nu mai trebuie să discutăm.

Să o spunem clar și apăsat: datoriile externe ale României nu au fost contractate cu acordul poporului român și nu au fost folosite de multe ori și mare parte în interesul acestuia. Nici nu poate exista umbră de îndoială că o cercetare amănunțită asupra modului în care au fost contractate și a destinației pe care au luat-o toate sumele împrumutate din 1990 ar duce la concluzia că măcar o mare parte din aceste datorii poartă caracterul și pot fi calificate drept „datorii odioase”.

loading...

7 COMENTARII

  1. Aceste organizatii….ca Fondul Monetar ,Banca Mondiala practic impun guvernatilor cu metode nu ortodoxe sa faca datorii….in general celor cu anumite resurse energetige sau de minerale…..etc….ca odata indatorat….sa te oblige ….ori resurse ori platesti cum a facut Ceauşescu……Noi cu politicieni corupti si de multe ori lipsiti de orgoliu si inteligenta lor lasa de dorit….acesti bani nu sunt nici investiti in binele comun…..practic sunt furati ,risipiti…..asa ca vom plati datorii din care noi nu am avut si nu am vazut nimic…..nici un dolar……

  2. Cat timp vom vota politicieni cu sânge evreu , maghiar , rusoevreu, sas, țigan, sau chiar și romanesctradator lucrurile vor continua doar așa. Cred 90 la suta din cei care au fost în parlamentul româniei din 89 pot fi condamnați la moarte pentru trădare . Chiar și cei care au participat la trădare din incompetenta .

  3. Daca datoriile contractate dupa 1990 nu au fost facute cu acordul poporului roman,ar trebui sa le anulam LA curtea europeana , iar cei care le au facut illegal sa le plateasca din averile lot acumulate si sa fie pusi la munca in inchisori.Trebuie facut proces ca sa in se steaga datoriile si sa se reia de la excedentul lasat de Ceausescu

  4. Probabil se va intampla ca aici, Spania: a venit un partid nou si a cerut auditarea datoriei publice si au tabarat celelate partide ca firmele care cotizeaza la bursa nu sunt de acord si au amentintat ca se retrag de aici daca se audita datoria si de atunci nu s-a mai auzit nimic. Normal ca datoriile sunt facute in beneficiul firmelor lor!! Sa fure ei si se imbogateasca, incepe si Romania cu familii tip „Rotschild”!! Probabil prima famile de genul asta a fost a lui Ceausescu, sigur si-a insusit bani din datoriile care zicea ca le-a platit, era inevitabil ca el si clica lui sa nu fi facut asta!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here