Mici chestii ciudate în viață I

InmormantareA murit Ion

„Știi că a murit Ion?” Și deja și-a stabilit un ascendent asupra ta: el știe că Ion a murit, tu nu. Ce dracu făceai, de nu știi că Ion a murit?! Trece viața pe lângă tine și tu nu realizezi nimic!… Sau, mă rog, moartea. E una dintre discuțiile în care informația face puterea, cum se spune. „Da… A murit!” Și dacă mai știe și din ce cauză și tu nu știai nici măcar că era bolnav… Ești chiar degeaba! Nu poți să fii doar curios, lucrurile astea trebuie să te intereseze dinainte de a se petrece! E ca și cum ai fi murit tu și nu știi de ce ai murit… Ești în contra curentului când contează cel mai mult! Ce dracu-i cu tine?!…

Ca să te răzbuni total: E greu să reușești asta și trebuie să te gândești la consecințe, dar dacă te-ar putea prinde bine pregătit, i-ai răspunde: „Așa, și?” Nu ai să întâlnești o surpriză mai mare pe fața cuiva! E… fatal! Prima reacție, prima reacție e cea mai importantă! Să faci asta când ești întrebat ce-i cu cineva. „Ce face Mihai?”. Mimică serioasă, gravă, capul pe-o parte cu balans scurt: „A murit!” Prima reacție, cum vă spuneam… E prețioasă!

Poți să continui: „Așa, și? Nu trebuia să moară și Ion odată? Cât crezi că poate trăi un om? 700 de ani, ca pe vremea lui Adam? Nu, 50, 70, 80 de ani. Câți ani avea Ion?” – „65 de ani…”. – „…Ți-am spus: trebuia să moară! Toți murim! Și tu ai să mori! Poate nu azi, poate nici mâine, poate… Ei, ce vorbesc eu aici? Nu arăți prea bine! Ești obosit?” În câteva secunde, ai preluat conducerea și ai învins decisiv! Poți să mergi în continuare fluierând. O să spună că ai înebunit, dar ce contează, o să moară și ăsta…

Dar, dacă lași discuția să decurgă normal, obligatoriu o să înceapă exercițiile de memorie: Când l-ai văzut ultima dată pe Ion în viață? Ce a spus sau măcar cum arăta, ce făcea Ion? Trebuie să te gândești bine, pentru că s-ar putea să găsești un mic indiciu al morții și nu ai voie să-l ratezi. „Parcă era, așa…, cumva…” … E bine, e bine, e bine și atât! Cum era? Dacă poți să spui, nu trebuie să te întrebuințezi prea mult, acuma… Ne-ai furnizat deja suficientă informație, amănunte concludente! „-Era așa…” „- …Da, da, da! E clar! Asta e! Moartea era aproape!” „-Să știi!”. S-a stabilit că Ion era pe moarte, ceea ce Ion nu a putut decât să confirme ulterior! De fapt, nici nu ar fi avut încotro, dacă stai bine să te gândești. Din clipa în care a fost întâlnit ultima dată, Ion trebuia să moară, restul sunt detalii! Doar că nimeni nu știa asta pe atunci! Doar Ion parcă, așa, cumva…

Palpitant e ca Ion să fi fost întâlnit de curând. Reacția imediată și inevitabilă: „- Păi, cum să moară?! M-am întâlnit cu el ieri!” Mda… S-ar părea că asta nu l-a ajutat prea mult. Nu a avut un efect miraculos, poate numai de data asta. A murit oricum, în ciuda întâlnirii cu tine! L-ai și atins? Ei, nu ești Isus Hristos, și apoi de unde să știi că o să moară. Ce naiba, nici măcar el nu știa… și cu toate astea a murit așa. El o fi reacționat la întâlnirea asta cu tine, dar ficatul lui nu, ciroza a continuat să evolueze rapid. Nu a fost deloc impresionată! Nu ai nicio influență asupra organelor interne ale oamenilor! Asta e sigur!

Ion nu a fost întâlnit de curând. Atunci începe concursul: cine l-a cunoscut mai bine? Dacă unul vine cu o poveste de prietenie, celălalt nu poate să se lase descurajat, vine și el cu ceva, măcar pe aproape. E important să spui ceva, altfel o asemenea discuție semnificativă se desfășoară oricum, și tu nu ești parte din ea. Deodată devine foarte important să-l fi cunoscut bine pe Ion sau măcar cât de cât. Pentru că Ion tocmai a devenit un om mare, prin „gestul” său… de a nu mai fi deloc. Era bețiv, nespălat, mirositor și vorbea numai în înjurături. Dar le ducea pe toate pe picioare, și tot e ceva! Nu găsești discuție: „- A murit Ion” „- Aaaa… Bine… Mmm”! Nu, ceva trebuie să se spună, și musai de bine! Se fac eforturi, se încrețesc frunți. Măcar când s-a împiedicat atunci și a căzut cu capul de trotuar, și tot e simpatic. Dar dacă tu ai o poveste în care Ion era departe, la cealaltă masă, să spunem… Asta e de-a dreptul frustrant! Nu poți să spui povești cu Ion la cealaltă masă! Pur și simplu, nu se face! Nu fă asta, ești penibil! Omul e mort, găsește ceva! Vorbea măcar tare? A murit Ion și tu nu poți să spui nimic într-un asemenea moment relevant, doar să asculți. Parcă nu are niciun… farmec… Dar dacă nu l-ai cunoscut decât din vedere, parcă chiar a murit degeaba. Și ai avut ocazia…! Dar, acum, de unde să știi tu că într-o zi o să moară… Na!…

O altă ciudățenie… obișnuită e că oamenii țin în ocaziile astea la acuratețea poveștilor lor. Da, mincinoși patologici, dar ai să-i vezi cum se străduiesc să-și aducă aminte cât mai exact momentele petrecute în compania lui Ion și mai ales ce a spus Ion atunci, și gesturile lui. E foarte importantă întreaga descriere, și cuvintele lui, cu respectarea intonației, pe cât se poate. Asta chiar dacă Ion spunea numai prostii sau banalități, în context toate capătă, așa, o relevanță… astrală… Băi, oameni buni, nu contează exactitatea în poveștile cu Ion! Omul a murit, nu mai poate confirma sau infirma nimic! Poți să spui orice! Ion e mort, nu mai comentează! Nu ai să auzi din ceruri: „De ce minți, băăăăă?”

Ion nu s-a stins degeaba, avea el ceva, era bolnav, iar dacă totuși a murit așa, fără niciun semnal, discuția o să capete un aer metafizic și chiar o să dea de gândit câteva minute în plus. Dar Ion era bolnav, de obicei, așa că o să vorbim despre…. sănătate, bineînțeles. Asta respectând o regulă generală, nu poate fi încălcată nicicum: cel mai puțin se discută despre boala lui Ion, fugitiv, la început, și cel mai mult despre toate celelalte boli la care se pot gândi cei care discută moartea lui. E ceva ce ar putea purta titlul generic: „În căutarea durerii!”, a durerilor pierdute, uitate, și acum rememorate, cu această ocazie. Unul își aduce aminte de un junchi pe care l-a avut săptămâna trecută, apoi de operația de anul trecut, iar celălalt… celălalt trebuie să vină și el cu ceva! La nevoie, și o constipație prelungită e bună, acolo, iar cu o infecție urinară chiar ne apropiem, astea-s nasoale rău! Aaa, nu trebuie uitat, și oricând merită să fie introdus în conversație, dacă ai avut o durere sau o afecțiune a organului de la care i s-a tras lui Ion, într-o primăvară spre vară, târziu. Anul nu are relevanță. Măcar și pentru a sublinia cu… subînțeles că ești totuși la o distanță …uriașă!!! de ceea ce i s-a întâmplat bietului Ion …Și aștepți pe ascuns o confirmare, că doar nu o crede că ai introdus întâmplător în conversație subiectul! …Ce are ăsta?! „Tu nu ai nimic!” Zi asta, mă, odată!

Ion a murit și trebuie să te duci la înmormântare. Dacă nu l-ai cunoscut atât de bine, „înmormântarea” e întotdeauna după „trebuie”, „trebuie să mă duc la…”. Nu te duci de plăcere la înmormântare, să fie clar!

Acolo ai să găsești văduva sau moștenitorii. Te grăbești să arăți că-ți pare rău, de parcă ar putea fi și altfel. Rar se întâmplă să îți prezinți condoleanțele și apoi să vorbești despre mort tot atunci. Poate mai târziu. Parcă e nefiresc, să strici așa o bună exprimare și dovadă de purtare cu cine știe ce cuvinte care ți-or mai veni la gură. Las-o așa, că te-ai descurcat bine! „Condoleanțe!” Asta are rezonanță! Ceva mai puternic nici nu puteai să spui! Și apoi e și serios, e și solemn, le are pe toate, e acolo, în zonă! Ai punctat și la cadru formal, și la cel personal dintr-odată. Ar trebui să fii mulțumit cu tine! Ai vrea să lași impresia că te grăbești pentru că știi că tre’ să mai vină și alții, dar de fapt tu vrei să treci mai departe cât mai repede. „Condoleanțe!”. De unde-i cuvântul ăsta? Tre’ să fie de import, românii nu puteau veni cu așa ceva! La noi moartea e mult mai naturală. „Dumnezeu să-l ierte!”, că de acu’ e treaba lui. Noi am terminat aici! Și nu mult mai târziu: „Morții cu morții, vii cu vii!”. Tre’ să stabilim repede o diferență aici, ca să nu se facă confuzii! După cum s-a putut vedea pe masa aia, unii lucrează împotriva noastră!

Oamenii mai „transmit” condoleanțe și prin ziare: „Am condoleanțele, sunt aici, cu mine, și ți le transmit ție acum! Eu sunt aici, sunt bine, dacă vrei să știi despre mine. Nu mă poți vedea, poate o să vin mai târziu sau deloc. În orice caz, aveam niște condoleanțe, dar ți le-am transmis…”

Un alt lucru pe care îl spun oamenii familiei este că vor să ajute: „Dacă pot să vă ajut cu ceva, orice…!” Dacă mai vreți o altă regulă: cei care vin ultimii o spun cel mai apăsat, sunt cei mai insistenți. „Nu pot sta prea mult, pentru că mă grăbesc, dar dacă pot să te ajut cu ceva, orice?” Spune acum, repede, poate că te-am luat prin surprindere, dar așa sunt eu: mereu surprind cu bunătatea mea. …Bine! Timpul a expirat! Eu am încercat! „ – Da! Poți să scrii oricând un cec, nu?” – ăsta e un răspuns bun. Sau: „Poți să-mi dai cardul și codul tău pin! Nici nu știi cât am cheltuit cu toată tevatura asta!”

Oamenii spun tot felul de lucruri la înmormântări, și toate trec așa, necritic, pentru că nu e loc de asta. „O să-l păstrez în gândurile mele!”. …Da? Unde? E foarte important de precizat unde! Dacă e între ăla în care ai vrea să o arzi pe chelnerița de la colț și „nu pot să dau acum drumul la vântul ăsta, oare o să mă balonez mai târziu?”, mai bine nu. Scoate-l de acolo!

Alții neaparat o să înceapă să povestească: „Și eu, când l-am pierdut pe tata…” Unde l-ai pierdut? De ce nu ești acolo, poate îl mai găsești? Erai în mall? Ai încercat să te duci la Poliție? Nu se poate să se fi evaporat, pur și simplu! 70% apă, dar nu se întâmplă așa…

Ion a ajuns sigur în rai, toată lumea e convinsă! În tinerețe l-a omorât pe frate-su și a violat-o pe mă-sa, dar de atunci s-o fi căit, deși nu a arătat-o, în orice caz Dumnezeu a avut destul timp de reflecție ca să-și dea seama că până la urmă a fost un om bun. Nu putem veni la înmormântarea lui ca să-l trimitem în iad, nu se face! A omorât, a violat, a bătut, a furat, a înșelat și în ultima zi de viață a călcat în picioare niște pisoiași mici, mici, mici de tot cu o mare, mare, mare plăcere. Dansa și râdea, dar sigur îl găsește Dumnezeu cu ceva extraordinar de bun, care să compenseze tot restul. E doar Dumnezeu, e specialitatea lui, cu asta se ocupă: cu iertarea păcatelor! Nimeni nu se duce în iad atâta timp cât te-ai implicat tu în povestea asta! Iadul e un fel de combinat siderurgic în România, abandonat și dărâmat, dezafectat, nu s-a mai primit materie primă… de la moartea lui Stalin. Cu atât mai puțin cei apropiați ție nu pot merge în iad. Nu ai să ți-o imaginezi vreodată pe bunic-ta cum coace cozonaci… în aer liber… 

Înainte de înmormântare, văduva sau altcineva sigur se va apuca de strigat: „Unde te duci tu, Ioane?”. Acum poți să surprinzi în mod… realist strigând și tu: „Nu știe! Încă se judecă! Ion a avut o viață complexă, totuși! Și apoi, chiar dacă ar ști, nu ar putea să-ți spună! Ar strica tot planul divin, planul la care a lucrat Dumnezeu cel mai mult și bine, de mii de ani: ală în care se ascunde de oameni! Cine dracu crezi tu că e Ion al tău?!”

La finalul praznicului, pe seară, când s-au înfierbântat bine cu mai multe pahare, unul dintre meseni o să spună neaparat că Ion e sus, acolo, și se uită la ei, și râde odată cu ei. Da, Ion, cel de acolo sus, ar putea să fie oriunde, și ar putea, în timpul ăsta, să afle tainele universului, trecutul și viitorul, mistere neelucidate și dacă există viață pe alte planete, ar putea să stea pe lângă Dumnezeu ca să vadă cum funcționează întreg sistemul. Dar, în loc de toate astea, preferă să urmărească câțiva bețivani care bolbororesc ceva și fac glume proaste. Ce mare idiot ați înmormântat voi aici!…

ciudat-portert-fata-straniu-confuz-figuraCiteşte şi:
♦ Mici chestii ciudate în viaţă
Lb. rom.: C.I. 
 Lb. rom.: D-ne D-zeule!
 Un om deosebit
 „E posibil așa ceva?!”
 Nu am timp să vorbesc despre timp!
Loading...
loading...

6 COMENTARII

  1. Mi-a placut pastiluta asta! E deep! Eu tot aud “n-a venit nimeni de dincolo sa ne spuna daca e rau sau bine…“, pai n-a venit pentru ca tocmai asta este dovada ca sistemul pus la punct de Dumnezeu functioneaza ca un ceas elevetian! Vii aici si ai un timp in care poti sa absorbi si sa separi tot ce ar putea fi folosit cat mai benefic… poate chiar mult imbogatit de propria-ti amprenta! Apoi ai un timp sa dai mai departe tot ce ai dobandit (fie si la scara extrem de mica: de ex. copiilor tai) dupa care sa incepi sa-ti faci bilantul si bagajul! asa vad eu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.