Rezultate ale capitalismului neoliberal

În articolul din 2010 al lui Michael Snyder (ce realizeaza o evaluare a situatiei clasei mijlocii după administrația de dreapta a lui Bush) intitulat «Clasa mijlocie din America suferă o contracție extremă» sunt prezentate 22 de statistici între care:

– 61% dintre americani trăiesc de la un salariu la altul.
– 50% dintre americani dețin mai puțin de 1% din bogăția națiunii.
– 83% din capitalul societăților comerciale din SUA este deținut de 1% din populație.
– Raportul dintre salariul mediu al managerilor și salariul mediu al angajaților „de rând” este de până la 500 la 1.
– Mai mult de 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente (asigurate de stat) pentru a supraviețui.
– 21% dintre copiii din USA trăiesc sub limita sărăciei.
– 43% dintre americani au contribuit cu mai puțin de 10.000 dolari pentru pensie.
– În ciuda crizei economice, numărul milionarilor din SUA a crescut cu un „procent enorm” de 16%, ajungând la 7,8 milioane (2,5% din populația SUA).

„La revedere clasă de mijloc!”, spune același autor în 2015. „Avem tot mai multe dovezi că clasa de mijloc din America moare”. „Există 7,9 milioane de americani apți de muncă care sunt considerați șomeri în mod oficial, în vreme ce alte 94,7 milioane nu sunt considerați forță de muncă. Când adunăm aceste numere, obținem un total de 102,6 milioane de americani apți de muncă care nu au oi slujbă”.

Aceste date arată că:
1. Regulile „jocului” economic și social nu sunt corecte. Cu un alt set de reguli am avea alte rezultate. Discrepanța uriașă dintre cei puțini și bogați și cei mulți și săraci nu se datorează diferenței de valoare dintre aceste categorii, ci este rezultatul acestor reguli.
2. „Scara valorilor” a fost distorsionată de cei care doresc menținerea statu-quo-ului, pentru a justifica această situație: banul a devenit măsura valorii omului.
3. Cei care sunt dezavantajați de aceste reguli nu pot sa le schimbe, deci sunt condamnați la sărăcie.

Având în vedere că 61% dintre cetățenii americani trăiesc de la un salar la altul, este evident că trebuie schimbate regulile „jocului” economic și nu trebuie admis ca piața să decidă soarta oamenilor. Clasa de mijloc este afectată (nu ajutată) de aceste reguli de „joc” (neoliberalism, autoreglementarea pieței).

Există un studiu care, prin intermediul unui info grafic, arată cum percep cetăţenii americani că averea este distribuită în SUA, cum consideră cetăţenii americani că ar fi distribuţia ideală a averii în SUA şi cum este distribuită averea în realitate. Rezultatele sunt uluitoare! 1% dintre cetăţenii americani deţin peste 40% din întreaga bogăţie a SUA, în vreme ce 80% deţin abia 7%. Partea inferioară şi cea superioară a curbei nici nu pot fi reprezentate, deoarece se situează cu mult în afara scalei sistemului de coordonate al graficului. Un muncitor obişnuit trebuie să muncească o lună întreagă pentru a câştiga aceeaşi sumă de bani pe care un bogat îi face în doar o oră.

Elemente ale politicii neoliberale

Proprietatea privată/Privatizarea: în concepția neoliberală statul nu are datoria de a fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat, respectiv datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (măsurile esențiale de prevedere) cum ar fi telecomunicațiile, transportul, energia sau învățământul.

Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze prețuri stabile, printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică). Dintr-o politică monetară, a dobânzii, și bugetară restrictivă rezultă o extindere a administrației, o creare a unor unități parțial autonome și o degajare a diferitelor teme publice în sensul unui management suplu.

Concurența: statul se îngrijește de piețele funcționale și intervine în cazul piețelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe și impozite în cazul efectelor externe și prin legile cartelului.

Comerțul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea  fie prin organizații globale cum ar fi WTO și înțelegerile acesteia cu GATT, GATS, TBT, SPS, TRIPS, fie prin zone de comerț liber și mai multe zone economice speciale sau desființarea granițelor statelor naționale.  Limitarea comerțului prin taxe vamale și obstacole comerciale ne-tarifare și o stimulare a anumitor scopuri economice de către stat prin subvenții, conduce, după părerea neoliberalilor, la inegalitate.

Politica taxelor: taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca taxe duble, dar și taxele de bagatelă, în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru colectarea acestora.

Sistemul social: și în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluții organizate privat, în locul sistemelor de stat, considerate a fi birocratice. Măsurile private de prevedere sunt avizate favorabil în cadrul modalității de acoperire a capitalului. Asta înseamnă că sistemele de asigurare socială vor fi demontate.

Începuturile neoliberalismului

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor din economie.
Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite școli din Germania și Austria: pe de o parte în Ordoliberalismul școlii freiburgheze (economia de piață socială); pe de altă parte în școala austriacă care este apreciată ca și clasic-liberală; și nu în ultimul rând în monetarismul școlii din Chicago.
În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu și pe Mihail Manoilescu. Principiul de bază ale acestui curent era libertatea pătrunderii capitalului străin.

Termenul „neoliberalism” a fost inițial o descriere proprie, însă în prezent este folosit aproape exclusiv ca sinonim pentru capitalism. Cei care sunt pentru această definire, vorbesc, de regulă, despre un „stat suplu” și sunt, în general, împotriva statului social sau a statului prosper. Protopărinții ideilor neoliberale pot fi considerați Friedrich Hayek și Ludwig von Mises.

Termenul „neoliberalism” a fost caracterizat de catre economiștii Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke, Walter Euken și alții la o conferință din Paris, în 1938, pe tema dezvoltării unui concept pentru o politică economică pe termen lung, ca o cale de mijloc între capitalismul pur și socialism.

Prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului. Ca justificare pentru necesitatea unei reglementări cadru, ordoliberalismul consideră tendința piețelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurență. Ofertanții se unesc, formează cartele, și se înțeleg asupra prețurilor, aspiră la formarea de monopoluri și astfel pot să dicteze pe piață (stapânirea pieței).

În afara spațiului german, varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată foarte cunoscută, deoarece termenul „neoliberalism” a fost înțeles în strânsă legătură cu monetarismul școlii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton Friedman. Monetarismul pornește în mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat.