„Aromânii sunt români absoluți!”

0
475

Au fost mulți aromâni care au trecut Dunărea stabilindu-se în Ardeal, pe la 1500, dar nu ca păstori, meșteșugul lor fiind stupăritul… Identific astfel un subiect pentru care ne lipsește o lucrare de sinteză: când și în ce condiții au mai fost aromâni care, înainte de 1860,  și-au părăsit locul de baștină sud-dunăreană pentru a se stabili în Nordul Dunării, în Ardeal foarte mulți! Zic 1860, adică domnia lui Cuza, care a fost primul domnitor român care a conceput și desfășurat o politică față de românii de sudul Dunării, incluzându-i printre români și pe aromâni!

Ce-o fi fost în capul lui Vodă Cuza?…

Aceste „migrări” din sud, nu dau apă la moară roesslerienilor! Faptul că din miile de localități românești putem identifica numai câteva, ca localități întemeiate de români veniți din sudul Dunării, dovedește că aceste migrări au avut caracter izolat și sporadic. Dar mai dovedește ceva foarte important: conștiința celor care veneau din sud că în Nordul Dunării le este ușor să-și întemeieze o viață nouă, inclusiv un sălaș! Conștiința că vin la neamuri! Vin să trăiască printre ai lor!

Și pun întrebarea: cât de veche este la aromâni conștiința că românii și aromânii sunt același neam, același popor, aceeași nație?

S-ar părea, după unii preopinenți de azi, că această idee ar fi relativ recentă, modernă, indusă de unii cărturari și oameni politici. Ar merita studiată și această chestiune. La o asemenea dezbatere eu aș participa cu observația următoare: armânii, când vorbesc de ceilalți români, nu ne spun nici vlahi, nici români – așa cum ne spun străinii, ci ne spun „mucani”, adică mocani. Așa cum noi, când vorbim despre alți români, le spunem olteni, moldoveni, bănățeni, cojani, musceleni, momârlani, dicieni etc. Mocan este un cuvînt pe care numai românii îl folosesc pentru alți români, în interiorul comunități de români. Un mocan, pentru străini, este un român sau un vlah. La fel, străinii le vor spune oltenilor români sau vlahi, moroșenilor le vor spune tot români! Faptul că aromânii le spun celorlalți români mocani dovedește că, în urmă cu ceva vreme, secole deci, armânii participaseră la viața comunitară românească, iar atunci când cataclismele istoriei i-a separat de ceilalți români, au generalizat denumirea mocan, nemaiavând nevoie de toate celelalte etnonime regionale. Dar la acest cuvînt, mocan, n-ar fi avut acces decât din interiorul limbii române și al comunității etnice românești, căreia deci aromânii i-au aparținut cândva.

Mai e de luat în seamă și părerea străinilor, care ne numesc la fel: vlahi! Ce o fi în capul lor?!

E important să știm cât de întemeiată este ipoteza de mai sus, care este, în principiu, ipoteza acceptată de tradiția istoriografiei românești. Eu nu am făcut decât să adaug un argument în sprijinul acestei teze, teză pe care o putem numi chiar „oficială”, cel puțin la București!

Problema care se pune este următoarea: câteva secole, poate chiar un mileniu, românii și aromânii au evoluat relativ separat, ceea ce și-a pus amprenta pe graiul și conștiința lor etnică. S-au ivit astfel deosebiri importante. Cât de mari sunt aceste deosebiri? Sunt atât de mari încât cele două comunități nu mai pot fi considerate că sunt una și aceeași, iar cele două graiuri nu mai pot fi privite ca două variante dialectale ale aceleiași limbi?

La aceste întrebări nu este ușor să argumentezi un răspuns de care să fii mulțumit. Nu încerc eu prin aceste rânduri să dau acel răspuns. Aș fi neserios!… Constat doar că unii armâni zic da, alții ba, și mergem mai departe…

Vasile Barba a identificat corect că problema cea mai importantă pentru aromâni nu este să-și precizeze statutul etnic și lingvistic în raport cu „daco-românii”, cu mucanii.  Din păcate aromânii au o problemă mult mai importantă: supraviețuirea! Mai mult ca oricând în zbuciumata istorie a (a)românilor din sudul Dunării, azi identitatea lor etnică este amenințată cu dispariția. Cu pieirea! Fie armâni, fie vlahi, fie români, în statele din sudul Dunării ei sunt ținta unei politici, a unor programe ad hoc gândite, prin care autoritățile duc, continuă să ducă, o politică criminală de deznaționalizare și de asimilare etnică!

Știam asta! Aceeași este politica și-n celelalte țări vecine: Ungaria, Ucraina…

Vasile Barba mi-a dezvăluit însă situația specială din Grecia! În detaliu! N-o cunoșteam! Grecia este probabil țara cea mai șovină din Europa! Secole de perfide intrigi bizantine, dar și reversul unei moșteniri antice – timeo Danaos et dona ferentes!, sună lăsata din bătrâni – le-a conferit guvernanților de la Atena priceperea funestă de a încălca drepturile cele mai firești ale cetățenilor, fără să-și atragă cuvenitele sancțiuni internaționale și, mai ales, binemeritatul blam al opiniei publice internaționale. Grecia practică nestingherită politica deznaționalizării și asimilării minorităților etnice fără ca nimeni să-i bată obrazul!

O lume întreagă s-a strofocat să condamne rasismul și apartheidul, dar acestea sunt mult mai umane (sic!), mai firești decât deznaționalizarea forțată, decât politica de asimilare etnică! E de văzut de ce establishmentul planetar – la ONU, bunăoară, inversează valorile și condamnă numai separatismul rasist, dar închide ochii, complice, la politica de deznaționalizare, practicată într-o mulțime de țări, deși această politică e mult mai nefirească, mai inumană decât orice rasism.

Ce se întămplă în Grecia de zeci de ani, de mai bine de un secol, nici măcar șovinism nu se poate numi. Șovinul este un individ care respinge și disprețuiește tot ce nu aparține etniei sale. Or, în Grecia, ambiția, obsesia, nebunia guvernanților este de a-i declara greci pe toți minoritarii: aromâni, albanezi, turci sau bulgari, de a susține prin texte de lege că nu există decât greci în Grecia, ceea ce nu este șovinism, ci cu totul altceva. Iată, nu avem cuvântul care să denumească exact această „maladie a spiritului”, comună guvernanților din țările unde se practică sistematic și cu tradiție deznaționalizare minoritarilor! Poate și pentru că pe planeta noastră cele mai multe sunt guvernele care practică această politică!…

Altminteri, grecii se pricep să se dea măreți față de armâni, să le scornească porecle jignitoare, să-i considere inferiori! Uitând cât de mare a fost rolul armânilor în istoria Greciei, a vechii Grecii și a celei moderne. Iar atunci când aromânii susțin că nu sunt greci, că sunt altceva, că sunt armâni, grecii fac moarte de armân! Grec e tot ce mișcă în Patrida!…

Aceeași logică și la Budapesta!…

Să ne felicităm că, de când se știu, românii nu au generat asemenea monștri!… Și să ne mai întoarcem o dată la Vasile Barba! Repet: marele român Vasile Barba! L-am cunoscut preocupat, frământat, îngrijorat de soarta aromânilor supuși acestei politici criminale a Atenei! De zeci de ani nu se întrevedea nicio soluție, nicio posibilitate de a rezista acestei politici! Când, în fine, s-a ivit o speranță: Uniunea Europeană! Care, cu toate păcatele ei, mai face și câte una bună. Astfel că în materie de minorități etnice Uniunea Europeană a stabilit, destul de corect, un standard dublu: minorități etnice care au patrie mamă și minorități etnice care nu au patrie mamă, cum ar fi bascii sau țiganii ori secuii. Uniunea Europeană a decis să-și asume responsabilități sporite, consistente, numai față de minoritățile fără țară mamă! UE a decis să facă toate eforturile să ajute aceste grupuri etnice să supraviețuiască, să se salveze de la asimilarea la care sunt supuse în statele unde viețuiesc!

Care este situația aromânilor prin raportare la această politică a Uniunii Europene? Dacă aromânii se declară ramură a poporului român, iar aromâna dialect al limbii române, nu e nicio speranță că UE îi va ajuta pe aromâni. E datoria țării mamă, adică a României, de a interveni pe lângă guvernul grec să-i lase pe aromâni în voia lor, să nu le mai forțeze mâna obligându-i, prin felurite tertipuri și presiuni, prin teroare, să se declare greci!

Din păcate, atât înainte, cât și după 1990, guvernanții de la București numai grija românilor din țările vecine nu au avut! Iar după 1990, s-a ajuns și la o înțelegere explicită: Bucureștiul nu se va interesa de soarta aromânilor din Grecia!… Guvernanții de la Atena au mână liberă să facă ce vor cu armânii!… Act de trădare națională care a stârnit prea puține reacții printre aromânii care au cunoscut acest târg murdar!…

Singura reacție a fost a lui Vasile Barba! Nu a protestat, căci nu avea la cine! Ci a conceput strategia de supraviețuire pentru armânii săi din țările în care sunt supuși asimilării! Și anume: și-a dat seama că dacă aromânii se declară etnie de sine stătătoare, deosebită de etnia românilor din România, atunci ei intră sub protecția Uniunii Europene!… Sub protecția, să sperăm salvatoare, a UE!

Mi-aduc aminte că eforturile lui Vasile Barba la Bruxelles și Strassbourg la un moment dat aveau două ținte: recunoașterea aromânilor ca popor, ca nație distinctă, și eliberarea din închisorile grecești a unui aromân care încălcase Constituția Greciei și declarase că el nu-i grec…

Așadar depun această mărturie: preocuparea lui Vasile Barba a fost să găsească o soluție salvatoare pentru aromânii din țările în care sunt supuși unui regim de deznaționalizare și asimilare forțată! Acesta este pericolul cu care se confruntă și azi aromânii din Grecia, Albania etc., dar mai ales cei din Grecia! Discuția despre aromâni, cât sunt de înrudiți cu „mucanii”, poate primi orice soluție. Contează prea puțin și, ca între frați, nu asta ne doare, ci perspectiva imediată și pentru care se lucrează intens: pierderea identității naționale prin grecizare! Dispariția aromânilor!

Nu este grav că unii aromâni nu se consideră români, ci se consideră aromâni și atât! Grav și inacceptabil este că li se forțează mâna aromânilor din Grecia pentru a nu se mai considera nici aromâni! Și tare mult ne doare că se găsesc în Grecia armâni care dezertează din propria istorie, se leapădă de pielea lor și acceptă să se considere greci!

Acesta este pericolul pentru aromâni, pericolul grecizării, pe care Vasile Barba l-a definit clar și l-a înfruntat, cu neostoită dragoste pentru neamul său! Cu o rară abnegație, dar și cu mult profesionalism! Așa cum stă bine oricărui autentic naționalist!

*

În concluzie: toate eforturile armânimii trebuie concentrate pentru a rezista politicii de deznaționalizare și tendințelor de asimilare în fața cărora deja mulți aromâni au cedat și și-au pierdut conștiința etnică, națională, de armâni! În Grecia îndeosebi, dar și în alte țări sud-dunărene, armânii sunt ținta acestei politici de deznaționalizare! Pentru acești infractori la drepturile omului nu contează dacă armânii sunt dialect sau nație de sine stătătoare. Pentru ei nu există decât visul nebunesc de a-i face pe toți „grețili”!

Pe noi, mucanii, nu are de ce să ne supere că frații noștri aromâni și-au făcut ei niște socoteli și au decis că este spre folosul comunității să se declare că sunt al unșpelea popor romanic! Nouă ne este destul să ne gândim la ce a spus Petre Țuțea, după ce a petrecut 13 ani alături de zeci și sute de machedoni prin temnițele comuniste: „Aromânii sunt români absoluți!” Noi, mucanii, suntem români și punct! Armânii nu sunt români, sunt așadar români absoluți!… Norocul nostru, al tuturor, că există și astfel de români!

Cât privește ideea ca aromânii să aibă un reprezentant în Parlamentul român, în grupul minoritarilor, una din două: ori desființăm acest grup parlamentar, inventat de cominterniștii din FSN, ori îl menținem, acceptând însă intrarea unui aromân în acest grup. Ar fi o șansă pentru ca acest grup parlamentar să nu devină o anexă tainică a UDMR, un veritabil cal troian acceptat în Parlament cu prea mare generozitate! Cu un aromân desemnat de aromâni în Parlament, Parlamentul României va fi mult mai românesc decât este azi!

13 septembrie 2013

                                                                                  Ion Coja

Post scriptum. E liberă și Academia Română să considere că aromânii sunt români. Are motive serioase, chiar dacă nu le-a prezentat corect și convingător în Comunicatul respectiv. Numai că o asemenea declarație trebuie urmată de gestul cel mai firesc: protestul solemn, vehement, către Academia de la Atena față de falsul în care aceasta se înscrie încercând să conteste apartenența aromânilor la comunitatea popoarelor romanice! E prea de tot! Atât din partea academicilor greci, cât și din partea alor noștri!… Tăcerea aceasta descalifică Academia Română!

„În România – unde, între cele două razboaie mondiale, au gasit adăpost frăţesc mai multe mii de familii ale aromânilor, refugiate pentru a-şi păstra mai bine identitatea (propria limbă şi cultură, componente valoroase ale patrimoniului întregii latinităţi răsăritene), li se spune de către unii oficiali printre care şi dl. Andrei Pleşu, când era ministrul Culturii (apud Hr. Căndroveanu în «Deşteptarea») că li se pot asigura fonduri pentru limba şi cultura lor numai dacă ei se declară ‘minoritari’.

Fără doar şi poate, o asemenea soluţie este nefirească. Aromânii n-au venit în Cadrilater ca să mărească numărul popoarelor străine, ‘minoritare’. Ei au în România un statut juridic special. Sunt un caz atipic. Ei fac parte din ramura sudică a romanităţii/latinităţii răsăritene. În perioada 1925-1930, au fost ‘colonizaţi’ în Dobrogea de Sud, devenind stăpâni pe pământurile abondonate de turci, după 5 secole de ocupaţie otomană, cu misiunea de a ‘româniza’ Cadrilaterul” – Vasile Barba

Profesorul Vasile Barba din Freiburg. Născut în Grecia, în Megali Livadhia, s-a stabilit în perioada interbelică împreună cu familia în România, de unde a emigrat în Germania. Vasile Barba a contribuit la adoptarea Recomandării 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind limba și cultura aromânilor, document care în Grecia a fost criticat ca „o nouă iradea (decret) a Sultanului din 1905” și care a recunoscut la timpul respectiv vlahii ca etnie separată de greci în cadrul Imperiului Otoman. Într-un interviu din martie 2006, Barba a declarat că „România e singura patrie a aromânilor”.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here