Cum mai poţi fi român?

0
393

Bucurie de 1 decembrie 15Indiferenţa faţă de aspectul identitar naţional, cultivată cu insistenţă în ultimele decenii pe toate planurile, este, când nu semn de incultură şi ignoranţă, simptomul unor intenţii destabilizatoare. A scoate aspectul naţional din plămada unui individ e, de altfel, aberant.

Oi fi tu buricul pământului, dar cineva, undeva, tot te-a născut. Şi aşa, buricul pământului, nu ai fost de la bun început. Crezi tu că ai nimerit greşit, într-un timp, dar mai ales într-un loc sub nivelul tău, pe care te-ai obişnuit să dai vina când ceva ţi se opune, dar uiţi că, la urma urmelor, tu nu eşti doar tu, cel de acum şi aici, ci o întâlnire de cauzalităţi care, în mod logic şi fără urmă de hazard, şi-au atins potenţialul maxim (ori minim ori mediu) în geniala-ţi făptură. Nu te mulţumeşte, ba, uneori te simţi chiar deranjat când nu ai de ales şi trebuie să accepţi că eşti… român. Auzi, român! Ce-o mai fi şi aia? Şi ce legătură are cu tine, care fie te crezi mai presus de specia umană, fie, în momentele crude, de mahmureală lucidă, când, vorba poetului, totul secretă un exces de exactitate, te crezi mult sub nivelul de om? Ce treabă are românitatea asta cu tine? Nu e alegerea ta, e o fatalitate pe care nu ţi-o asumi. Şi, de fapt, ce poate, ce mai poate însemna asta, a fi român? Acum, când te poţi considera dacă nu direct cetăţean al lumii, în cel mai rău caz cetăţean european… Altfel spus, cu drepturi mult mai largi decât cele garantate (şi limitate) de statul de care, în acte, aparţii.

Pentru generaţia mea există încă o reţinere în asumarea explicită a condiţiei de român. Cum orice angajament presupune o retorică, noi nu avem cum să uităm retorica anilor ’80, care nu doar că ne-a marcat copilăria, ci a întinat un discurs altfel legitim şi, în termeni decenţi, măsuraţi, absolut necesar în orice cultură. În plus, noi, toţi cei care ne-am maturizat după 1990, cu atât mai mult cei născuţi în ultimii 25 de ani, suntem victimele unei confuzii care s-a perpetuat interesat, cel puţin în spaţiul public, mediatic: aceea dintre naţionalismul autentic, organic, decent şi necesar şi cel de paradă, delirant, paranoic, cu derapaje de xenofobism. Ideea naţională trebuie să funcţioneze în orice stat modern, în termenii deschiderii faţă de celălalt, în spiritul consimţământului de a respecta valorile pe care s-a clădit civilizaţia europeană de după ororile de la jumătatea secolului trecut. Acceptarea diferenţei presupune însă conştientizarea propriului specific şi, am impresia, într-un context globalizant din ce în ce mai confuz, ale cărui fisuri se văd, sub presiunea ultimelor evenimente politice şi sociale, din ce în ce mai acut, tocmai acest ADN naţional, cultural ne poate salva. Nu e cartea perdantă, ci am impresia, e asul din mânecă de care trebuie să ştim să profităm la nivel diplomatic şi politic. Pentru că, dacă tu nu te accepţi ca atare şi nu crezi în identitatea ta, nu vei reuşi să smulgi nici respectul celorlalţi.

Cred că indiferenţa faţă de aspectul identitar naţional, cultivată cu insistenţă în ultimele decenii pe toate planurile, este, când nu semn de incultură şi ignoranţă, simptomul unor intenţii destabilizatoare. A scoate aspectul naţional din plămada unui individ e, de altfel, aberant. Cu toţii ne tragem de undeva, avem nostalgia locului natal, al copilăriei. Or, copilăria înseamnă nu doar familia, ci şi un loc, mai important poate decât ne putem da seama. Un loc umplut nu doar cu oameni, ci şi cu mentalităţi, bune sau rele, cu un anumit mod de a privi lumea, de a înţelege viaţa, de a asimila realitatea, de a ierarhiza valorile morale. Toate acestea se scurg în noi, ne formează, ne fac ceea ce suntem azi, fiecare în parte şi toţi laolaltă. Toate acestea poartă amprenta unei naţiuni, a unui mod specific de a ocupa spaţiul dat. Modernitatea nu poate fi concepută în afara ideii de stat naţional.

Din păcate, mulţi dintre intelectualii notorii, blocaţi într-un discurs anticomunist revanşard, explicabil în anii ʼ90, dar retardat, deşi încă avantajos, acum, la 26 de ani de la căderea comunismului, au contribuit la îngroşarea acestei confuzii: cine rosteşte cuvinte precum „naţiune”, „românesc”, „patrie”, „naţional” este un eşuat, un expirat, un nostalgic, vezi bine, al ceauşismului. Nimic mai fals! Patriotismul, identitatea naţională nu au dispărut din discursul unor popoare europene, şi nu numai, cu o imensă cultură şi, mai ales, cu o obişnuinţă a dezbaterii publice. Francezul nu se ruşinează că e francez, englezul că este englez; nici germanul nu ascunde că e german, deşi, acum 60-70 de ani, ar fi avut, acesta din urmă, toate motivele să o facă. La noi, orice nuanţă patriotică, temperat-patriotică, e luată în răspăr, batjocorită, ironizată cu rafinament de unii intelectuali subţiri.

În fond, e de bun simţ şi de o simplitate elementară: nu putem fi europeni fără a fi români – iată un truism pe care mulţi îl ignorăm.

Preluare: Ziarul de Iași / Autor: Bogdan Crețu

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here