În 2011 libienii și-au luat țara înapoi

1
578

Libia razboi civilPe 20 octombrie 2011, Gaddafi era omorât în circumstanţe care vor rămâne neclare pe veci. Trupul său neînsufleţit a fost apoi depus într-un mall, iar imaginile hidoase cu oamenii care se fotografiau cu cadavrul au făcut înconjurul lumii. O bucurie imensă era transmisă în direct de-acolo. Avioanele străine şi dronele ucigaşe duceau, din nou, la îndeplinire aspiraţiile unui popor.

În 2011 libienii şi-au luat ţara înapoi. Întreagă! Au trecut patru ani de-atunci şi binefacerile noului regim se simt din plin. Bunăstarea armelor a invadat lumea libiană, iar fericirea tronează peste tot. Noua lume liberă a explodat. De fapt, explodează continuu într-o ţară aflată în permanent război civil, între facţiuni apărute peste noapte, dintre care – în mod evident – nu putea să lipsească Statul Islamic.

Ceea ce puţini ştiu este faptul că, în timpul guvernării „tiranice” a lui Gaddafi, surplusul din comerţul cu petrol mergea într-un fond suveran de investiţii (Lybian Investment Authority) a cărui menire era conservarea veniturilor obţinute din exploatarea materiei prime. Fondul funcţiona după principii solide, dovada fiind că pierderile sale în perioada ultimei crize au fost insignifiante faţă de alte fonduri similare. În 2012, cu ocazia ultimei auditări cunoscute, fondul deţinea active în valoare de 67 miliarde de dolari, o sumă colosală pentru o ţară ca Libia.
Era cât se poate de logic ca, după răsturnarea regimului, adevărata luptă să se dea pentru controlul Lybian Investment Authority(LIA). Motivul e limpede pentru oricine are cât de cât raţiune. De la „luarea ţării înapoi”, s-au perindat mai multe conduceri ale fondului, iar în prezent, cu toate că cei care conduc fondul au fost numiţi în urma unor proceduri cât de cât legale, nu este foarte clar cui mai raportează, în condiţiile în care ţara este sfâşiată de un război civil perpetuu. Teoretic nu există motive de îndoială în ceea ce priveşte administrarea imensei averi strânse pe vremea „tiranului” (poate şi datorită faptului că, până în prezent, în conducere au fost implicaţi mai mulţi „foşti” ai regimului Gaddafi). Însă, deja scandalurile încep să se multiplice, iar fondul pierde bani în ciudate combinaţii financiare. Spre exemplu, de mai mult de un an, LIA a acţionat în instanţă la Londra pe Goldman Sachs şi Societe Generale pentru o pierdere de 3.3 mld. $ înregistrată în urma unor sfaturi greşite de investiţii. Desigur, cei doi coloşi bancari neagă toate acuzaţiile şi, cel mai probabil, după ce vor fi tergiversat procesul până-n pânzele albe, îl vor şi câştiga sau, la fel de probabil, o nouă conducere a fondului va renunţa la proces pe motiv de costuri mari. În acest timp, fondul merge în gol şi, uşor, uşor, imensa sa valoare, va deveni obiect al unei corupţii generalizate.

În afara acestor bani, date fiind sancţiunile numeroase îngurgitate de Gaddafi de-a lungul domniei sale, mai existau câteva miliarde (unii vorbesc de alte zeci de miliarde) în vehicule de investiţii semi-anonime care acţionau pentru sporirea averii Libiei în condiţii de adversitate internaţională. Este vorba de ceea ce propaganda occidentală numea „banii lui Gaddafi”. În realitate, fondurile realizate din extracţia de petrol intrau în aceste vehicule care realizau randamente de invidiat. Spre exemplu, unul dintre ele, specializat în investiţii imobiliare, a speculat extrem de bine preţurile proprietăţilor premium (New York, Londra, etc.), reuşind să realizeze profituri fabuloase în plină criză imobiliară. Poate vă mai amintiţi poveştile legate de casele fiului lui Gaddafi din Londra. Ei bine, ele existau, dar erau altceva.
În acest context, omorârea lui Gaddafi şi a întregii sale familii, capătă alte valenţe. Era nevoie de eliminarea celor care ştiau cât de cât iţele afacerilor pentru a se putea jefui în linişte ceea ce era de jefuit. Probabil acesta este şi motivul pentru care LIA încă nu a devenit obiect al corupţiei interne libiene, activităţile sale desfăşurându-se totuşi la vedere. Doar marii mahări internaţionali par a avea, pentru moment, exclusivitatea în ceea ce priveşte „ciupirea” gigantului. În ceea ce priveşte reţeaua de investiţii din umbră, pare a se fi lăsat liniştea şi, cu siguranţă lucrurile vor rămâne în continuare discrete. Cel mai probabil, banii care se scurg din aceste „izvoare de leac” aprovizionează cu arme diversele facţiuni libiene, arme puse la dispoziţie cu generozitate de marii binefăcători internaţionali. Cu siguranţă, pentru cei din urmă, lucrurile se desfăşoară la lumina zilei, ei ocupându-se doar cu vânzarea de arme către diverşi „clienţi” şi fiind buni contribuabili în ţările lor de origine. Cu alte cuvinte, ei nu sunt nişte corupţi ordinari care pun la dispoziţie arme care ucid oamenii unei ţări contra banilor furaţi din aceeaşi ţară. E doar un aspect pentru care căutarea aşa-zişilor bani ai lui Gaddafi se va înfunda în tăcere. La fel cum s-a întâmplat şi cu aşa-zişii bani ai lui Ceauşescu.
Nu uitaţi: în 2011, libienii şi-au luat ţara înapoi! Începând cu 2012 şi noi ne-o luăm continuu înapoi. Ba cu un referendum în care se decide împotriva a 90% din populaţie, ba cu alegeri în care hotărâtoare sunt opiniile „diasporei”, ba cu dărâmarea unui guvern la presiunea unei gloate imbecilizate, ba cu guverne numite şi care nu au absolut nicio legătură cu legitimitatea, ba cu – mai nou în spiritul incendierii Reichstag-ului – tentativa de desfiinţare a Parlamentului sub presiunea aceleiaşi gloate.

Şi, pentru că tot am amintit atât de mult despre „tiranul” libian, vă dau mai jos traducerea a ceea ce este cunoscut ca fiind testamentul său politic. Un text pe care nu trebuie decât să-l comparaţi cu imaginea care-i urmează.

„Timp de 40 de ani, sau au fost mai mulţi, nu mai ţin minte, am făcut tot ceea ce am putut pentru a da oamenilor case, spitale, şcoli, iar când le-a fost foame, pentru a le oferi hrană. Am transformat chiar Benghazi din deşert în zonă agricolă, am înfruntat atacurile de la acel cowboy Reagan, care mi-a omorat fiica adoptată de la orfelinat. El încerca să mă ucidă pe mine şi, în loc de asta, a ucis-o pe sărmana fetiţă inocentă. Apoi i-am ajutat pe fraţii şi surorile mele din Africa, cu bani, pentru Uniunea Africană.

Am făcut tot ce am putut ca să-i învăţ pe oameni ce înseamnă conceptul unei democraţii reale, unde comitetele oamenilor conduceau ţara. Dar aceasta nu a fost niciodată de ajuns, aşa cum unii mi-au spus, chiar oamenii ce aveau case cu 10 camere, costume şi mobilier nou, aceştia nu erau niciodată mulţumiţi, aşa egoişti cum erau vroiau mereu mai mult. Ei au spus americanilor şi altor vizitatori că aveau nevoie de democraţie şi libertate, fără să realizeze vreodată că era vorba de un sistem de ‘tăiat gâtul’, unde câinele mai mare îi mănâncă pe restul, însă ei erau vrăjiţi de aceste cuvinte, fără să realizeze măcar că în America nu există medicamente gratuite, spitale gratuite, case gratuite, educaţie gratuită şi nici mâncare gratuită, cu excepţia cerşitului sau al statului la cozi interminabile pentru o farfurie de supă.

Nu, indiferent de ce făceam, nu era niciodată de ajuns pentru unii. Însă alţii ştiau că eram fiul lui Gamal Abdel Nasser, singurul lider arab şi musulman veritabil care a existat de la Salah-al-Deen încoace. El a revendicat Canalul Suez pentru oamenii săi, la fel cum am revendicat şi eu Libia, pentru oamenii mei, erau paşii lui cei pe care am încercat să-i urmez, ca să-mi ţin oamenii liberi de la dominaţia colonială – de la hoţii ce vroiau să fure de la noi.

Acum sunt sub atacul celei mai mari forţe militare din istorie, fiul meu cel mic african, Obama, vrea să mă ucidă, să ia libertatea acestei ţări, să ia gratuitatea caselor noastre, medicamentele noastre gratuite, educaţia noastră gratuită, hrana noastră gratuită, şi să o înlocuiască cu stilul hoţoman american, numit ‘capitalism’, însă noi toţi din lumea a treia ştim ce înseamnă asta, înseamnă corporaţii ce conduc ţările, conduc lumea, iar oamenii suferă.

Astfel, nu există alternativă pentru mine, trebuie să iau poziţie, iar dacă Allah doreşte, voi muri urmând calea Sa, cale ce a făcut din ţara noastră o ţară cu teren agricol bogat, cu hrană şi sănătate şi chiar permiţând şi ajutând fraţii şi surorile noastre africane să lucreze aici alături de noi, în Jamahiriya Libiană.

Nu-mi doresc să mor, însă dacă se ajunge la asta, pentru a-mi salva pământul şi miile de oameni care-mi sunt copii, atunci fie.

Fie ca acest testament să fie vocea mea în lume, că m-am ridicat împotriva atacurilor cruciaţilor din NATO, m-am ridicat împotriva crudităţii, trădării, împotriva vestului şi ambiţiilor colonialiste şi că am stat alături de fraţii mei africani, adevăraţii fraţi arabi şi musulmani, ca o rază de lumină.

Când alţii îşi construiau castele, eu am locuit într-o casă modestă şi într-un cort. Nu mi-am uitat niciodată copilăria din Sirt, nu am cheltuit nesăbuit banii ţării şi, precum Salah-al-Deen, marele nostru lider musulman, care a salvat Ierusalimul pentru Islam, am luat doar puţin pentru mine …

În vest, unii m-au numit nebun, dement, însă ei ştiu adevărul, deşi continuă să mintă, ei ştiu că pământul nostru este independent şi liber, nu sub control colonial, ei ştiu că viziunea mea, calea mea este, iar asta a fost limpede pentru oricine, pentru oamenii mei şi că voi lupta până la ultima suflare ca să rămânem liberi, fie ca Allah cel atotputernic să ne ajute să rămânem încrezători şi liberi”.Inainte si dupa eliberare

Preluare: Trenduri economice

loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here