În loc să văd culoarea, o ascult

Neil HarbissonM-am născut cu o boală rară de vedere numită acromatopsie, adică daltonism total, deci nu am văzut niciodată în culori și nu știu cum arată culorile, pentru că provin dintr-o lume alb-negru. Pentru mine, cerul este mereu gri, florile sunt întotdeauna gri, iar televiziunea este încă alb-negru.

De la 21 de ani, în loc să văd culoarea, o ascult. În 2003, am început un proiect cu informaticianul Adam Montandon, iar rezultatul, continuând colaborarea cu Peter Kese din Slovenia și Matias Lizana din Barcelona, este ochiul electronic. E un senzor de culoare ce detectează frecvența culorii din fața mea – (Sunet de frecvență) – și o trimite unui cip instalat în spatele capului, deci aud culoarea din fața mea prin os, prin conducție osoasă (Sunete de frecvență). De exemplu, dacă am – acesta e sunetul culorii violet (Sunete de frecvență). De exemplu, acesta e sunetul ierbii (Sunete de frecvență). Acesta e roșu, ca TED (Sunete de frecvență). Așa sună o șosetă murdară (Hohote). Ca și galben.

De opt ani aud culorile, din 2004, așadar mi se pare normal acum să aud culorile mereu. La început, totuși, a trebuit să memorez numele pe care le dați culorilor, să memorez notele, dar după un timp, toată această informație a devenit percepție. Nu mai trebuia să mă gândesc la note. După un timp, percepția a devenit culoare. Am început să am culori preferate, și am început să visez în culori.

Când am început să visez în culori am simțit că programul și creierul meu se uniseră, pentru că în visele mele creierul îmi crea sunete electronice. Nu era softul. Așa că am început să mă simt ca un cyborg, când mi-am dat seama că dispozitivul cibernetic nu mai era un simplu dispozitiv. Devenise parte din corpul meu, o extensie a simțurilor mele, și apoi a devenit parte din imaginea mea oficială.

Acesta este pașaportul meu din 2004. Nu ai voie să apari în poza de pașaport din Marea Britanie purtând dispozitive electronice, dar am insistat la oficiul pașapoarte că ce vedeau era de fapt o nouă parte a corpului meu, o extensie a creierului meu, așa că au acceptat în cele din urmă să apar astfel.

Viața mi s-a schimbat radical de când pot auzi culorile, pentru că ele sunt peste tot. Cea mai mare schimbare, de exemplu, e că pot merge la o galerie de artă, pot asculta un Picasso. E ca și cum aș merge la o sală de concerte, pentru că pot asculta picturile. Iar în supermarketuri, mi se pare șocant, e foarte, foarte atractiv să merg prin supermarket. E ca și cum aș merge la discotecă. E plin de melodii diverse. Da. (Râsete) În special culoarul cu produse de curățat. E fabulos. (Râsete)

De altfel, modul în care mă îmbrac s-a schimbat. Înainte mă îmbrăcam ca să arăt bine. Acum mă îmbrac ca să sune bine. (Râsete)

(Aplauze)

Astăzi sunt îmbrăcat în Do major, un acord chiar fericit. (Râsete) Dacă trebuie să merg la vreo înmormântare, totuși, mă îmbrac în Si minor, adică turcoaz, mov sau portocaliu. (Râsete)

În plus, mâncarea, felul în care privesc mâncarea s-a schimbat pentru că acum pot să-mi așez mâncarea pe farfurie așa încât să mănânc melodia preferată. (Râsete) În funcție de cum o dispun, pot asculta și pot compune muzică prin mâncare. Așa că imaginați-vă un restaurant în care se servesc salate Lady Gaga ca antreu. (Râsete) Asta i-ar determina pe adolescenți să mănânce legume. De asemenea, niște concerte Rachmaninov ar putea fi feluri principale, pe când Bjork și Madonna deserturi, acesta ar fi un restaurant încântător unde poți practic să mănânci cântece.

Felul în care percep frumusețea s-a schimbat, pentru că atunci când privesc pe cineva, îi aud chipul, deci o persoană foarte frumoasă ar putea suna teribil. (Râsete) Se poate întâmpla și contrariul. Așa că îmi face multă plăcere să creez portrete de sunete ale oamenilor. În loc să desenez chipul cuiva, forma, mă uit la ei cu un ochi și scriu notele diferite pe care le aud, apoi creez portrete de sunet. Iată niște fețe:

(Acorduri muzicare)

Da, Nicole Kidman sună bine. (Râsete)

Unii oameni, care n-au nicio legătură, sună similar. Există similarități între Prințul Charles și Nicole Kidman. Au un sunet similar al ochilor.

Așa că asociezi oameni care n-au nimic comun. Poți, de asemenea, crea concerte privind chipurile audienței. Îmi conectez ochiul și ascult chipurile audienței. Ce e bun în asta e că, dacă nu-i bun concertul, e vina lor. Nu e vina mea. (Râsete)

Alt lucru e că am început să am un efect secundar, sunetele normale au început să devină culori. Aud un ton de telefon și mi se pare verde, pentru că sună ca și culoarea verde. BBC sună turcoaz, iar să-l ascult pe Mozart a devenit o experiență galbenă.

Așa că am început să pictez muzica și vocile oamenilor, pentru că vocile oamenilor au frecvențe pe care le relaționez cu culorile.

Iată niște muzică tradusă în culoare. De exemplu, Mozart, «Regina nopții», arată astfel. (Muzică) Foarte galbenă și foarte colorată, pentru că sunt multe frecvențe diferite. (Muzică) Acesta este un cântec complet diferit. «Baby», a lui Justin Bieber. (Râsete) (Muzică) Este foarte roz și foarte galbenă.

De asemenea, pot transforma discursurile în culori, de exemplu acestea sunt două discursuri foarte cunoscute. Unul este «Am un vis» al lui Martin Luther King, iar celălalt este Hitler. Îmi place să expun aceste picturi în galerii de artă fără etichete și să-i întreb pe oameni: „Pe care-l preferi?”. Majoritatea își schimbă opțiunea când le spun că cel din stânga e Hitler și cel din dreapta e Martin Luther King.

Am ajuns la un punct în care eram capabil să disting 360 de culori, exact ca văzul uman. Puteam diferenția toate gradele cercului cromatic. Numai că m-am gândit că văzul uman nu era suficient de bun. Sunt mult mai multe culori în jurul nostru pe care noi nu le putem percepe, pe când ochiul electronic poate. Așa că am hotărât să-mi perfecționez simțul pentru culori. Am adăugat infraroșu și ultraviolet la scara culoare-sunet, așa că acum pot auzi culori pe care ochiul uman nu le percepe.

De exemplu, e bine să percepi radiația infraroșu pentru că poți determina dacă există detectori de mișcare într-o cameră. Aud dacă cineva îndreaptă o telecomandă spre mine. Apoi e bine să percepi radiația ultraviolet pentru că poți asculta dacă ziua e bună sau nu pentru plajă. Pentru că ultravioletul e o culoare periculoasă, o culoare care ne poate ucide, deci toți ar trebui să ne dorim să percem lucruri pe care nu le putem percepe.

De aceea, acum 2 ani, am înființat Fundația Cyborg, o fundație care încearcă să ajute oamenii să devină cyborgi, încearcă să-i încurajeze să-și extindă simțurile folosind tehnologia ca parte din corp.

Trebuie să realizăm cu toții, cunoștințele ne vin de la simțuri, în consecință, dacă ne extindem simțurile, ne vom extinde și cunoștințele. Cred că viața va fi mult mai plăcută când vom înceta să creăm aplicații pentru telefoanele mobile și vom începe să creăm aplicații pentru propriul nostru corp. Cred că asta va fi o schimbare enormă pe care o vom vedea în timpul acestui secol.

Așa că vă încurajez pe toți să vă gândiți ce simțuri v-ar plăcea să vă extindeți. Vă încurajez să deveniți cyborgi. Nu veți fi singuri. Vă mulțumesc! (Aplauze)

(Aplauze)

Artistul Neil Harbisson s-a născut cu daltonism complet, dar din 2004 curând i s-a atașat pe cap un dispozitiv care transpune culorile în frecvențe de sunet. În loc să vadă lumea alb-negru, Harbisson poate AUZI o simfonie a culorilor… și  ascultă inclusiv chipuri și picturi.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.