Mici chestii ciudate în viață V

Mirare Uimire Uluiala„E posibil așa ceva?!”

Ăsta e probabil unul dintre cele mai stupide momente sau întâmplări posibile, una dintre situațiile în care mintea ar trebuie să stea în loc și gândul să se sperie și să o ia la fugă cu acustică de schelălăială gravă și îndurerată, o durere și o jale pentru creier și neuronii rătăcitori. Și se întâmplă atât de des! Întrebarea „E posibil așa ceva?” sau „Cum e posibil așa ceva?!” Despre asta vorbesc. Întrebarea asta e peste tot, ne pândește de după mari și mici descoperiri și surprize. Poate să apară oricând și te prinde oricând nepregătit. Nu poți să te pregătești pentru… așa ceva! E una dintre chestiile ciudate care ți se pot întâmpla, la drept vorbind.

Și nu e numai foarte frecventă și foarte populară, dar e și academică. Dau peste o carte, «Ascensiunea nazismului. Cum a fost posibil?!». Reputați istorici români, în peste două sute de pagini, ai spune că au găsit răspunsul, dar le-a plăcut prea mult întrebarea, lăsând-o acolo, în titlu, la început, pentru că sună bine, cutremurător. O fi scuzabil, pe considerente de marketing. Dar nu a fost așa. Pe ultima pagină găsim întrebarea cu litere mari: „CUM A FOST POSIBIL?!” Pentru cei obișnuiți să citească introducerea și concluzia înainte de alegerea unei cărți (cum este indicat), e prea ușor de declarat o lectură fără rost, dar și frustrantă, chinuitoare, cu o asemenea intrigă lăsată nefinalizată. „Câte pagini v-ar fi trebuit și de ce v-ați împiedicat?…”

Alt exemplu și mai și: presa mondială când a aflat că fostul director general general al grupului auto german Volkswagen, după scandalului motoarelor trucate, era în continuare pe statul de plată al companiei nu s-a întrebat altceva decât: „Este posibil așa ceva?”, deci „How is this possible?!”. Pe cine întrebau?! Pe mine?! Păi, tocmai ei mi-au spus asta! How the fuck should i now?! Maybe you miss something…
Dar cu întrebarea asta se întâmplă mereu la fel: cel care ajunge să te chestioneze pe tine are înaintea momentului marii îndoieli cel mai luxos șirag neprețuit de amănunte și cea mai aprinsă patimă în descriere, face cel mai strălucit expozeu… Cuvintele zburdă libere și zglobii, explicațiile luminează chiar acolo unde trebuie, clarviziunea e mai aprinsă decât soarele, povestirea e precum o nuvelă realist-psihologică …După care te întreabă pe tine! Pe tine, care în tot timpul ăsta nu ai făcut decât să te minunezi cum e posibil ca cineva să vorbească atât de mult și de repede! „E posibil așa ceva?!” Tu de abia ai luat la cunoștință, în schimb el se comportă și chiar ține să-ți sublinieze că are toate informațiile, toate detaliile, chiar toate dedesupturile, dacă există. Doar deznodământul e mereu și odios, și ciudat. La sfârșit nici nu mai știe despre ce a vorbit și spune „așa ceva”, așteptând clarificări tot de la tine. De la tine?! Așa că îți pune deznodământul poveștii ție în brațe: Descurcă-te cu el! Asta nu-i corect, nu-i drept!

Și nu ai niciun răspuns, nicio variantă, nicio posibilitate, nici măcar nu îl întrezărești, pentru că ce nu-i posibil, într-adevăr, în toată situația asta, e răspunsul, ca tu să poți răspunde, cu adevărat. Oricare dintre răspunsuri, „da”, „nu” sau „nu știu”, nu e bun! Nici dând din cap măcar, într-o direcție sau alta, nu satisfaci! Ți se cere doar uimire, uluială sau măcar surprindere. Singurul răspuns potrivit poate, în același spirit, ar fi completarea: „Așa ceva nu se există!”

Se va găsi cineva care să obiecteze că este doar retorică. Uitați-vă bine spre și mai ales în gura celui care sfârșește prin a pune întrebarea. Vi se pare că face retorică?! O, nu, el vrea un răspuns exact mai mult decât oricând!

Iar răspunsul firesc ar fi, bineînțes: „Da, evident că da. Vezi bine că da. Chiar tu mi-ai povestit cu acuratețe maximă cum a fost posibil. Mi-ai dat chiar prea multe detalii. Nu aveam nevoie. Pentru mine era suficient să știu că s-a întâmplat. Oricum, nu prea am ce face cu informația asta. Poate că e importantă pentru tine, dar mie nu îmi folosește atât de mult”. Ăsta e răspunsul firesc, pentru că mai mereu e tocmai așa.

Dar nu, nu poți să spui asta, pentru că nu se poate să nu recunoști tensiunea momentului, încordarea expeditorului întrebării, ”excepționalismul” situației. Vrea să-i arăți că nu, deși el s-a străduit și o să se mai străduiască dacă e nevoie tocmai în direcția opusă. Dar de la tine vrea să-i arăți că nu-i posibil, așa că, dacă nu ai să faci asta, o să încerce să te mai convingă să ajungi la atitudinea asta de refuz a realității odată cu el, ăsta povestindu-ți și mai bine …cum s-a întâmplat. Adică, cum a fost posibil, nu? Încă o dată și încă o dată, în cele mai mici amănunte, până ai să te convingi… că nu e posibil. Asta cu toate detaliile care au făcut lucru posibil… Da, chiar așa se întâmplă și, ca să fie și mai culmea (aici are grade de comparație), după ce tocmai te-a întrebat a 10-a oară poate, continuă să-ți povestească exact cum s-a întâmplat. Ca apoi să te întrebe din nou. „ …Aș vrea să-mi închipui că nu e posibil, dar tu nu mă ajuți deloc!” De abia ăsta ar fi un răspuns bunicel. El se comportă precum s-ar afla în fața unei teoreme în care toate premiseze, ipotezele sunt cât se poate de clare, dar concluzia deja dată refuză să apară. Îi schimb îi dă mereu alt rezultat.

Și dacă spui „Da”, și dacă spui „Nu” îl contrazici și chiar, mai grav, îi transmiți că minte. Se poate ajunge chiar la un alt tip de comunicare, „intercostală”.

Până la urmă cel mai bun răspuns la întrebarea ”punctuală” „E posibil așa ceva?!” ar fi „De unde dracu vrei să știu eu?! Tu stai de o oră aici și te gândești ca prostu’ și acum, că de abia am venit și eu, mă iei a întrebări… E absurd, e ridicol!”

Iar la întrebarea generală și ”istorică” „Cum a fost posibil așa ceva?” poate un: „Nu știu!… Sunt două teorii opuse. Una spune că a fost Big Bang-ul, iar alta spune că viața pe planeta Pământ ar fi fost dată de Dumnezeu. În orice caz, a fost asta, erau animale și apoi oamenii, sau invers, apoi maimuțele, apoi oamenii, sau invers, ba nu!, au urmat câteva mii de ani și apoi s-a întâmplat asta, ce ai în fața ochilor tăi! Nu prea știu…! Cred că am multe și mari lipsuri! Oricum, nu avem atât timp, între Big Bang și Small Ping, Facere și Apocalipsă, pentru toată povestea asta”.

ciudat-portert-fata-straniu-confuz-figuraCitește și: Mici chestii ciudate în viață
                   „Bine ați venit!”
Încercarea de a mima ospitalitatea frizează absurdul,dar
e ciudată, în tot cazul. Pentru că ospitalitatea și 
adresarea unui asemenea mesaj, „Bine ați venit!” țin de 
domeniul personal, ori mesajul ăsta scris pe o tablă e 
doar impersonal și rămâne. Cum sunt toate cele asemănătoare …În afară de 
„Marinela, te iubesc!”, scris pe perete. Care e personal. Și de ce e scris pe
perete? Cine e Marinela? Și cine o iubește? Și de ce a scris pe perete? Care 
e nivelul lui intelectual? Sau al Marinelei?… Atâtea întrebări…!
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns la Mici chestii ciudate în viață VI - Anonimus Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.