Pe când erau tovarășii, nimic nu mai exista în afară de ei, nicio altă adresare, nicio altă formulă reverențioasă, niciun rang nobiliar, niciun alt titlu. Doar un mic „prințișor”, Nicu Ceaușescu, „Nicușor”, căruia îi pronunțau supranumele în șoaptă, cu teamă. După re-evoluția din ’89, mai întâi au fost domnii și apoi mulți au început să domnească. S-a produs o asemenea mare inflație de aristocrație, că foarte mulți (la care nu te-ai fi gândit) au ajuns membri ai unor familii regale, o aristocrație de strânsură. Regi și regine, prinți și prințese, baroni și conți, numai capete încoronate, numai sânge albastru peste tot, în toate domeniile, pe toți pereții.
Primii la această țigăneală au fost …țiganii, pentru că și aveau tradiție istorică… În 1992, unu’ Ciobă s-a proclamat „rege al țiganilor”, din nici vreun alt motiv aparent decât că avea probabil cel mai mult „haur”. Și, pentru că nu i-a fost destul, și-a mai zis și „internațional”, că suna și mai „mișto”. Haida, bre! Ion Cioabă și-a lăsat și moștenitor, pe Florin Cioabă, care deține și în prezent sceptrul de…alamă. Țiganii mai au și un împărat, Iulian, și mulți prinți și prințese. Shukar, te dileos!
Dar să nu uităm că, republică fiind, avem și „familie regală” și „rege”. Lui i se spune „majestatea sa regele Mihai”, întâi, pentru că ca el nu a mai fost altul. Nimănui nu pare să-i fi trecut prin cap că un rege ca să fie ceea ce este, adică „rege”, are nevoie de un așa ceva care se numește „regat”. Nu, Mihai HoheZornăilă rămâne „rege”, iar penibila „familie regală” nu putea să nu-și aducă și ea contribuția inflaționistă și inflamantă la noua aristocrație iluzorie și derizorie. Avem vreo șase prințese numai din încercările regelui Mișu spre… un moștenitor direct. Care nu a ieșit și pace. Pace eternă pentru monarhie în România! Avem un „prinț Paul” pe linie descendentă de la el, și un prinț Paul pe linia jucăușă a lu’ ta-su, care, din dragoste nespusă și nerecunoscută oficial de viață și de Zizi dansatoarea (Lambrino) a avut o progenitură intitulată, de fapt autointitulată, „prințul Carol de Lambrino”, de fapt un Grigore, Mircea Grigore Paul Lambrino.
Aștia, pentru că sunt, într-adevăr și chipurile (în același timp), aristocrați, nici nu cântă, nici nu joacă fotbal și nici în filme porno, precum aristocrații „clasici” ai timpurilor noastre. Principalul lor domeniu de activitate este averea, recuperarea lor (de fapt, singularul nu își are locul aici), legală sau mai puțin legală, viața bună, articularea în limba română și defilarea pompoasă, ca și delectarea cu titluri și „dixtincții”, ca să nu mai vorbim despre maimuțăreala, ca atare, după rigori și etichete.
Acum există un Paul Lambrino, „prinț” și ăsta, frate vitreg cu regele Mișu, care și-a purtat imaginara noblețe prin aresturi, în vreme ce o descendentă din cele șase era arestată pe la americani pentru organizarea unor lupte cu cocoși. „Noblesse oblige!”, nu-i așa?
Dar chintesența monarhismului românesc stă, fără îndoială, în Prințul Duda, Regele Agudă strepezindu-se să i se spună „Radu al României”, „Principe al României”, „Principe de Hohenzollern-Veringen”, „Alteță Regală” și alte alea… Ăsta și-a trecut în pașaportul francez „Radu, le mari de la princesse” (Radu, soţul prinţesei) și și-a falsificat CV-ul trecându-și câteva universități mari acolo, ca să fie.
Marțafoiul Duda, un actoraș închipuit chiar înainte de a deveni „alteță”, este în România, fără îndoială, imaginea penibilității acestei instituții atavice și vetuste, monarhia, născută în vremurile întunecate ale vrăjitoriei în care primul șarlatan venit în trib îi putea convinge pe ceilalți umanoizi că are origini divine cu pumnul sau cu vreun mic truc, după care își turtea o creangă în cap, în semn de distincție, antenă de comunicare directă și nebruiată cu niște spirite înalte.
Așa s-a constituit puterea politică la oameni încă dintr-un început, prin forță și înșelătorie, este un lucru bine documentat astăzi, și așa trăiește ea și astăzi, când oamenii sunt capabili în continuare să acorde o considerație și un respect aparente unui individ pentru că… s-a născut într-un fel și pentru că… se schimonosește în alt fel. Asta pentru că, în realitate, ăștia suntem: nu cu mult diferiți de primitivii care se plecau și se închinau unor animale ce reprezentau și întruchipau și ele un mare ceva, o divinitate, și confuză, și incontestabilă, în același timp… Pentru că AND-ul nostru nu s-a modificat substanțial în ultimii 100.000 de ani și încă primim comenzile din creierul mic, creierul reptilian, care ne spune: domină sau supune-te!, lovește sau fugi!, mergi cu ceilalți, cu turma, unde vei fi în siguranță! Iar dacă turma spune că trebuie să pleci capul în fața unui oarecare doar pentru că s-a născut din altul asemenea, dar rege, te supui. Ne place să credem că suntem evoluați pentru că putem să deschidem un computer și să mâncăm chipsuri, în același timp, să vorbim la telefon pe când mergem pe stradă, putem să privim adânc o imagine și să ascultăm atenți niște sunete, dar în realitate abia am ieșit din peșteră și nu am înțeles prea multe. Drept dovadă că încă ne mai aplecăm în fața unuia care are niște crengi în cap pentru că …are niște crengi în cap, distincția nobilă, adică. Iar asta este Prostie și de abia acum putem spune: „Mă închin în fața Voastră, Majestate!”
Apropo, ca să punem lucrurile la punct cum e cu sângele ăsta albastru. Expresie își are originea în epoca nobilimii franceze. Nobilii purtau printre multele semne ale ”distincție” și pe acela de a avea piele albă (deschisă la culoare), dovadă că nu se expuneau aproape deloc la soare, deoarece nu munceau pământul și nici nu aveau alte angarale pe cap, precum țăranii. Având pielea foarte albă, venele albastre le ieșeau în evidență. Astfel, până astăzi purtătorii în sânge ai acestei instituții primitive își au originea, înainte de toate, într-o multimilenară trândăvie, iar nașterea într-o măruntă șarlatanie devenită între timp foarte sofisticată.
Dar astăzi lumea aristrocratică cea nouă din România nu își recrutează mai mulți membri decât dintr-un domeniu atât de înfloritor precum este pornografia, într-o concurență deloc întâmplătoare cu politica „baronilor locali”. Alina Plugaru a fost prima nobiloaică care a renunțat la titlu. Ani la rând a fost regina filmelor porno. În 2010, a abdicat, odată cu prestațiile sexuale, și la rang. De atunci, monarhia de tip porno s-a diversificat pe măsura „Casei regale a României”. Am avut „regina sexului anal”, „regina sexului oral” și avem în continuare o mulțime de aristocrați în acest domeniu ”nobil”.
Oricine și orice ar face, în orice domeniu, dar mai ales în cel infracțional sau ordinar, oricine ar excela, capătă din partea „supușilor” din presa românească imediat un titlu nobiliar care să-i confere și să-i îngreuneze recunoașterea pentru meritele deosebite.
„Regele Hagi” a fost poate care a căpătat o astfel de distincție, poate pe bună dreptate, dar apoi, așa cum se întâmplă în deplinul snobism media al producțiilor seria 1, 2 și 3 și altele, nobilimea s-a multiplicat exponențial.
Așa se face că, pe când nu mai găsești nici urmă de noblețe în toate cele câte se află sub soare, țara e plină de aristocrați cu moravuri de târfe și de târfe cu distincții aristocratice, și invers, și tot așa, nobili fără nicio noblețe…
Doar câteva capete încoronate:
Gheorghe Hagi – al fotbalului românesc
Florin Cioabă – al țiganilor
Romeo Fantastik – al sexului
Dorinel Umbrărescu, Costel Cășuneanu, Dan Besciu – ai asfaltului
Valeriu D. Cotea – al vinurilor
Paul Iova – al țigărilor
Adrian Copilul Minune – al manelelor
Nicolae Guță – al manelelor
Mama Brățara – a vrăjitoarelor
Alina Plugaru – a filmelor porno
Sandra Roman – a sexului anal
Sorin Blejnar – regina din vămi
Cristina Spătar – regina R&B
Nicolae Necolaiciuc – țar al căilor ferate române
Leo de la Strehaia – prințul țiganilor
Jean de la Craiova – prințul manelelor
Zaher Iskandarani – al Banatului
Prințesa de Aur – a manelelor
Roxana – prințesa Ardealului
