Dresda, 13 februarie 1945, crimă cu premeditare

0
1440

Dresda dupa bombardament13 februarie 1945 este ziua în care s-a petrecut una dintre cele mai odioase atrocități din istoria omenirii. Însă, „pentru a nu jicni memoria Holocaustului” sau pentru a nu jicni memoria unor eroi de carton precum Winston Churchill sau Franklin Delano Roosevelt semnificația istorică a acestei zile este trecută cel mai adesea sub tăcere.

„Populaţia civilă trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului”

Churchill - StalinLa 30 octombrie 1940 Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nicio declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166)

La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia, afectate fiind zonele civile. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee prezintă memoriul care însoţea raportul în cartea sa «Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox», apărută în 1982. Portal a calculat, spre a justifica fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor: distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, a lăsa fără case 25 de milioane de germani, a ucide 900.000 de germani şi a răni un million. S-a stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, motivația fiind că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe, dar în plus casele muncitorești erau fabricate din materiale care ardeau mult mai bine.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins…

„Omul ăsta este nebun!”

Adolf Hitler discurs ReichstagLa 8 noiembrie 1940, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, ține un discurs considerat a fi un răspuns pentru Winston Churchill, față de atacurile aeriene asupra zonelor civile din orașele germane:

„Și acum, pentru că nu mai putem nega meritele celui mai mare și ingenios strateg născut vreodată: el a revoluționat războiul din aer. Pentru asta a existat o idee ingenioasă a domnului Churchill: dintre toate categoriile de arme în care Anglia este cea slabă în comparație cu noi: să lanseze războiul din aer.

Știți că, de ani de zile, propun lumii să interzicem borbardamentele, mai ales asupra populației civile. Anglia a respins propunerile, probabil anticipând viitoarele evenimente.

Bine! Fie așa! În ciuda acestor lucruri, nu am îngăduit ca luptele să se poarte împotriva populației civile în acest război. În războiul cu Polonia nu am ordonat raiduri nocturne împotriva orașelor poloneze, atâta vreme cât noaptea nu poți lovi țintele cu mare acuratețe. Am îngăduit ca atacurile să fie purtate în timpul zilei și numai asupra țintelor militare. Am făcut la fel în Norvegia. Am făcut la fel în Olanda, în Belgia și în Franța.

Și atunci domnul Churchill, dintr-odată, a avut ideea: dacă Royal Air Force nu poate penetra spațiul Germaniei în timpul zilei, să terorizeze populația civilă germană cu atacuri în timpul nopții.

Știți că sunt un om răbdător. Am așteptat opt zile. Au aruncat bombe asupra populației civile de-a lungul Rinului. Au aruncat bombe asupra populației civile în Westphalia. Și am așteptat 14 zile gândindu-mă: omul ăsta este nebun! A introdus un tip de război care nu poate duce decât la distrugerea Angliei.

Atunci când războiul din vest a ajuns la sfârșit, am întins mâna din nou Angliei. Din nou am fost mustrat în cel mai grotesc mod și batjocorit. Domnul Halifax s-a comportat ca un om nebun. Ei, bine, au continuat atacurile cu bombe. Din nou am așteptat. Trebuie să vă spun că devenea tot mai greu pentru mine, pentru că mulți au venit la mine și mi-au spus: ‘Cât vom mai aștepta, Fuhrer? Nu se vor opri de unii singuri! Am așteptat cu totul trei luni și apoi într-o zi am emis ordinul. Din păcate, voi duce acest război în aer și îl voi duce în aer cu aceeași determinare cu care intru mereu într-o bătălie. Asta înseamnă: să luptăm până la ultimul de acum înainte! Vor o luptă? Vor avea o luptă! Vor să distrugă Germania în acest război din aer? Le voi arăta cine va fi distrus! Poporul englez, față de care nu pot decât să am milă, poate mulțumi criminalului de drept comun Churchill pentru asta”.
„The Coventry blitz”

Coventry bombardamentjpgCine se face vinovat pentru declanșarea nebuniei criminale din aer? Este o întrebare care va trebui să primească răspuns, dar asta nu se va putea întâmpla cu adevărat decât atunci când istoria va înceta să mai fie propagandă istorică sau istorie propagandistică și va deveni doar istorie și atât.

Peste doar câteva zile după discursul lui Hitler, istoria consemnează și propaganda întărește până astăzi binecunoscutele atacuri aeriene germane asupra orașului Coventry. Raidurile aeriene au început în dimineața zilei de 14 noiembrie 1940 și au fost cele mai distrugătoare din timpul războiului. Atacurile celor 515 bombardiere germane în cadrul operațiunii Mondscheinsonate erau destinate să distrugă fabricile și infrastructura industrială a orașului, deși au afectat și restul orașului, inclusiv monumente și zone rezidențiale. Hitler renunțase la rigorile războiului aerian. Istoria nu l-a iertat. Pe Churchill însă îl scuză…

„Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului”

„În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice, în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4.000 şi 8.000 de imobile, lăsând, potrivit unor estimări, cam o treime din populaţia Germaniei fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.153-165)
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate” (Raportul generalului Armengaud)

Dresda nu prezenta importanţă strategică

Dresda 1945Orașul Dresda, capitala landului Saxonia, număra la începutul războiului 600.000 de locuitori. Oraș vechi, cetate medievală cu importante obiective arhitecturale, o bijuterie de bijuterie barocă, Dresda a fost numită „Florenta de pe Elba” și era privită drept unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Este adevărat și firesc că niciun oraș german nu a rămas în afara imensei mașini de război germane, dar contribuția acestui oraș la război din acest punct de vedere era minimă, prin comparație cu alte orașe germane.

Orașul nu prezenta importanţă strategică, industria locală fiind reprezentată de o fabrică de porţelanuri şi una de ţigări. Aliaţii au susținut că fuseseră transformate pentru a se încadra în rândul celor care produceau armament, încă oricum acestea nu au suferit pagube, fiind situate la marginea oraşului. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în „Florenţa de pe Elba”. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Dresda a avut un alt rol. Orașul fusese desemnat în 1944 ca centru medical pentru răniții veniți de pe front. Avea chiar declarat statutul de oraș deschis – fără obiective militare sau strategice. Acest statut special îl ferea de atacuri, după normele dreptului internațional. Asta îi liniștea oarecum și pe sutele de mii de refugiați care încercau să scape de armata sovietică, care avansa înspre est. Peste 700.000 de refugiaţi și răniți îngroziţi de crimele și violurile sovieticilor “eliberatori” și-au găsit refugiul aici. Tot aici se găseau și aproximativ 25.000 de prizonieri aliați. Numărul total al locuitorilor atingea astfel cifra de 1.300.000. Între ei o garnizoană foarte mică care asigura paza: câţiva pompieri şi poliţişti.

„Bombardament prin saturație”

Dresda bombardament 1945Un oraș nemilitarizat, fără obiective militare sau strategice, dar plin de răniți, refugiați și civili. Marea lor majoritate erau copii, femei şi bătrâni, bărbaţii fiind plecaţi pe front. Ținta perfectă pentru premierul britanic Winston Churchill, care propusese „raderea orașelor germane de pe fața pământului”, printr-o noua metodă numită „bombardamentele prin saturație”. Acestea foloseau concomitent proiectilele incendiare și cele explozive, în lovituri succesive, provocând incendii care se uneau apoi, creând un „uragan de foc”. Înainte de Dresda fusese „bombardat prin saturație” un alt mare oraș german, portul Hamburg.

În noaptea de 13-14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa «Lancaster» aparținând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra orașului 650.000 bombe incendiare și 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Astfel, statistic aliații au utilizat o bombă la fiecare doi germani.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare, care au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa-numita „furtună de foc”, care a transformat oraşul într-o imensă torţă. Flăcările care mistuiau centrul orașului au putut fi văzute până la o distanță de 200 kilometri.

Din 28.010 de imobile, cât avea Dresda înaintea bombardamentelor din 1945,  au fost distruse circa 95%. Numărul morților variază după sursa între 120.000 și 150.000, aproape toți civili.

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, pentru ca apoi cele incendiare să aprindă focurile, care se extindeau treptat şi erau favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile găurite să se unească unele cu altele. Oxigenul a dispărut imediat, iar aerul a devenit irespirabil.

Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1.000 de grade Celsius. Unii germani au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit însă fierţi. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă. Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces.

A doua zi, pe 14 februarie, 1.350 de aparate americane «Liberator» din US 8th Air Force au reluat asaltul, având ca țintă, de această dată, coloanele de refugiați care scăpaseră cu viața. Aliații au pretins că prin bombardarea Dresdei au urmărit întreruperea unor importante linii de comunicare, fapt care ar fi pus bețe-n roate ofensivei sovietice. Așa o fi, dar mult mai sigur este că atacurile au fost menite să terorizeze populația germană.

Noaptea de 14-15 februarie a adus un nou val de bombardamente: bombardierele engleze și vânătorii de noapte au lovit orașul vecin Chemnitz, spre care se îndreptasera mulți dintre supraviețuitorii Dresdei.
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”.

Dresda dupa bombardament mortiiDrezden, acel oraş cultural care nu avea nicio industrie grea, deci niciun obiectiv militar, devenise o speranţă pentru refugiaţii din Est unde, la data de 13 Februarie, oraşul era plin până la refuz de refugiaţi. Atacul asupra acestui oraş a fost un adevărat genocid împotriva poporului German. Cele patru atacuri din zile şi nopţi au fost îndreptate asupra populaţiei germane care nu mai avea unde să se refugieze. Aceste atacuri corespund cu planul lui Winston Churchill de omorâre a unui milion de germani prin atacuri aeriene…

„M-am săturat de ei”

Cu doar puțin înainte, Dwight Eisenhower – comandantul suprem al forțelor aliate occidentale și viitorul președinte al SUA – replicase energic, cu privire la problema refugiaților germani: „sunt sătul de ei”. În lumina cuvintelor sale, distrugerea Dresdei a însemnat un avertisment dat populației germane: așteptați-vă călăii acasă! Europa de răsărit fusese cedată la Yalta rușilor cu populație cu tot, iar refugiații contraveneau acestui acord…

Dresda bombardament 1945Atrocitățile săvârșite astfel au ajuns și la urechile publicului englez, încât deputatul Stokes a formulat o interpelare în Parlamentul britanic: „Ce se va întâmpla cu toate orașele în ruină când se va ivi pericolul epidemiilor? Insalubritatea, sărăcia și bolile ce vor urma, nu vor deveni ele de necontrolat? Mă întreb, guvernul nostru cunoaște aceste consecințe?”

În condițiile în care ultima conjurație contra lui Hitler eșuase, poporul german, cunoscând planul Morgenthau, declarația de la Casablanca privind capitularea fără condiții, acordul de la Yalta, sprijiinul nelimitat dat de Roosevelt și Churchill lui Stalin, și sub presiunea bombardamentelor de terorizare, a fost pus în situația de a nu avea alternativă decât rezistența până la ultima suflare. Astfel, a rezultat o prelungire a războiului, cu sute de mii de morți în plus și mari distrugeri.

„Se pare că totul s-a petrecut ca și când anumiți inspiratori ai politicii americane urmăreau prelungirea războiului pentru a permite sovieticilor să ocupe jumătatea de Europă ce le-a fost promisă de Roosevelt la Yalta” – Leon de Poncins

Cartea lui James Baque, «Dragă inamicule» tratează desfășurarea uneia dintre cele mai mari și brutale epurări etnice din istorie. Millioane de civili germani au murit în ceea ce a rămas în memoria poporului german ca „anii foametei”, 1945-48. Sovieticii și polonezii, cu ajutorul SUA și al Marii Britanii, au pus mâna pe cea mai productivă parte rămasă din economia Germaniei, în special micile ferme, expulzând 16 milioane de civili. Aproape 9 milioane de oameni, majoritatea femei și copii, au murit în urma acestui exil.

Referințe:

Altermedia, Dresda 1945: crima cu premeditare

David Irving, «The Destruction of Dresden»

Karl Bartz, «Als der Himmel Brannte, Der Weg der Deutschen Luftwaffe» – ediția în limba engleză, «When the sky burned – the way of Luftwaffe»
D. D. Eisenhower, «Cruciadă în Europa», Ed. Politică, București, 1975
Conte Leon de Poncins, «Top Secret», ediția în limba engleză, «State Secrets: A Documentation of the Secret Revolutionary Mainspring Governing Anglo-American Politics», Devon Britons Publishing, 1975
Maurice Baumont, «Marea conjurație împotriva lui Hitler», Editura Științifică și Enciclopedică, București 1977
Filmare din timpul celui de-a doilea val al bombardamentului în care se văd deja efectele devastatoare ale „furtunii de foc” asupra Dresdei, generate de primele bombardiere care atacaseră cu circa 3 ore înainte…

Churchill, om de stat sau războinic şef?

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea, care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este „Victorie cu orice preţ!”.

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D. Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944, la Quebec, Churchill şi F.D. Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost prețul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângerea Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această „iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental.

Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta carieră politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagoniști au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, și fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea graniței de est a Poloniei cea de dinaintea invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Franței. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au „legalizat”, cele „aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasă cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu „un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică, ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economică şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here