Principiile organizației «Cercetașilor României»:
„1) Cercetașul își ține întotdeauna cuvântul;
2) Cercetașul nu minte, el e curat în gând, în vorbă și în faptă;
3) Cercetașul e voios și plin de însuflețire în orice moment al vieții sale;
4) Cercetașul e viteaz, se încrede în puterile sale și caută să iasă cu vrednicie din orice încurcătură;
5) Cercetașul își îngrijește corpul și duce o viață sănătoasă;
6) Cercetașul este bun român, crede în Dumnezeu, practică învățăturile bisericii, respectă credința altora, nu face deosebire de clasă socială și de avere;
7) Cercetașul este cuviincios cu toată lumea și-i ascultă pe cei ce-l sfătuiesc de bine;
8) Cercetașul respectă părerile altora și-și ia răspunderea faptelor sale;
9) Cercetașul e iubitor de învățătură și învață la rândul lui pe alții;
10) Cercetașul e muncitor și econom; el respectă munca și avutul altuia;
11) Cercetașul e bun cu animalele, îi plac florile și cercetează natura;
12) Cercetașul se silește să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată”.
Circulară din 23 Noiembrie 1934
În vara lui 1913, inspiraţi de un articol citit într-o revistă franţuzească, câţiva elevi de la Liceul «Gheorghe Lazăr» din Bucureşti (fraţii Dimăncescu, fraţii Berindei, Săndel Bogdan şi Ionel Andronescu) formează singuri, fără ajutorul adulţilor, primele patrule de cercetaşi, făcând excursii şi activităţi în Munţii Bucegi.
După începerea cursurilor, elevii şi colegi de ai lor vor înfiinţa prima legiune de cercetaşi, avându-l ca lider pe cel mai mare dintre fraţii Dimăncescu (Dimitrie), fiind sprijiniţi de directorului de atunci al liceului, profesorul Marin Demetrescu.
Tot în 1913 are loc prima comunicare despre cercetaşie, făcută de către profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci într-o şedinţă a Asociaţiei Sportive (FSSR), precum şi distribuirea primei publicaţii despre cercetăşie (broşura «Cercetaşii»), editată de către profesorul Gabriel Giurgea şi trimisă direcţiunilor şcolilor secundare din ţară.
Primele formaţiuni, prima comunicare şi prima prezentare a sistemului scoutist au determinat formarea unui comitet de iniţiativă condus de colonelul adjutant Grigore Berindei pentru realizarea unei structuri oficiale.
Pe 12 mai 1914 se înfiinţa Asociaţia «Cercetaşii României». Avea să fie recunoscută ca „persoana morală” de către Senat (20 decembrie 1914) şi de către Adunarea Deputaţilor (21 februarie 1915), decizia fiind publicată în Monitorul Oficial la 9 aprilie 1915.
Asociaţia va fi activă până în 1936.
„Cercetaşul este un prieten pentru toţi şi frate cu toţi cercetaşii”
«Povestea unui cercetaş»
„Nu mi-am cunoscut bunicul, pe Ioan Dem. Dimăncescu. S-a născut în 1898 şi s-a prăpădit în 1951.
Ar fi avut multe să-mi povestească. Despre anii lui de liceu, despre începuturile Cercetăşiei în România, despre cum s-a înrolat ca voluntar la Şcoala de Ofiţeri la începutul Marelui Război şi despre bătăliile în care a fost rănit şi decorat (Cota 789/Cosna şi Cota 383/Grozeşti). Despre campaniile din Basarabia (1918-1919) şi Ungaria (1919).
Ar mai fi putut să-mi spună despre entuziasmul cu care a însufleţit Cercetăşia în perioada interbelică punându-şi în valoare cunoştiinţele acumulate peste Ocean, la Springfield College, ca bursier al guvenului român. Despre Clubul Peleş/Sinaia al cărui preşedinte a fost şi despre metodica introducerii Educaţiei Fizice în rândurile armatei române.
Şi nu în ultimul rând despre prietenia frumoasă pe care a avut-o cu Dimitrie (Dimmy), fratele său mai mare, leader şi coleg în primele patrule de cercetaşi din România, devenit diplomat de carieră după terminarea războiului.
Sunt totuşi norocos cu o arhivă de familie. Am jurnale, articole din presa vremii, poze, decoraţii şi brevete pe care m-am simţit la un moment dat dator să le scot din sertare şi să le împărtăşesc şi altora, pe o structură discutată cu tatăl meu, Radu Mihai Dimăncescu.
De ce Povestea unui Cercetaş?
Pentru că în tot ce a făcut, bunicul meu a fost însufleţit de valorile şi principiile Cercetăşiei.
Pentru că fiecare din noi putem să ne regăsim într-o poveste adevărată.
Pentru ca să ne aducem aminte de cei cărora le datorăm recunoştiinţă”.
Alin Mihai Dimăncescu
August 2009
