„Echilibru precar”

Augustin Buzura„Trăim într-un spațiu al ratării în care nimic nu ne mai poate mira. Nu știu cum se face, dar nu ne-a mai rămas nicio fărâmă de timp pentru spirit, pentru frumos, pentru cele câteva întrebări esențiale care ne diferențiază de înaintașii noștri pe scara animală. Cei foarte puțini aleargă după bani, cei foarte mulți – după hrană. Urlă și unii și alții, atacă și unii și alții mânați de aceeași ură, dezlănțuită odată cu Revoluția. Înainte de căderea comunismului credeam că lumea va beneficia de experiența Estului, în sensul că aici oamenii au simțit teroarea, agresivitatea și ura în chipurile lor cele mai rafinate, moartea fizică și psihică, umilința, absența libertății, astfel că ele nu se vor mai repeta prea curând. Din păcate, judecata a fost superficială, căci, după atâția ani de totalitarism, aici s-a consolidat mentalitatea de lagăr și s-a născut o specie aparte, un fel de supraviețuitor prin orice mijloace într-un rai al proștilor, brutelor și derbedeilor. Nu mă gândeam atunci că ființele crescute în cuști – la propriu și la figurat –  nu se vor îndepărta de ele după ce ușile vor fi deschise. Și nici că libertatea se învață atât de greu, mai ales că, la noi, dascălii de libertate și de demnitate, cum erau pe vremuri Soljenițin și Saharov, nu au existat. Și nicio pătură luminată care să se opună celor ce și-au făcut o profesie din a minți și a înșela. Convingerile multor intelectuali români s-au schimbat și se schimba în funcție de bursele și avantajele cu care  li se cumpără tăcerea sau laudele. Experiența postdecembristă arată că mulți și-au însușit rolurile după  nevoile sponsorilor, devenind când circari, când enoriași ai puținei gândiri a celor ce i-au plătit, când măciucari sau chiar călăi ai adversarilor acestora. Iar dincolo de asta, cum bine spunea Machiaveli, „cel care înșală îl va găsi întotdeauna pe cel care se lasă înșelat”. După cum și paraziții – niște câini care să-i treacă strada. Iar oamenii, cum s-a văzut, nu sunt obișnuiți să-și pună întrebari, renunță ușor la libertate delegându-și altora răspunderea. Nu se revoltă, ci se adaptează! Chiar dacă au făcut același lucru și înainte de Revoluție. Căci nicio dictatură nu se poate instala fără contribuția celor mulți, fără un anumit climat în care monștrii se pot dezvolta. De aceea nu trebuie să învinuim pe nimeni pentru ceea ce trăim, pentru umilințele îndurate acum, dar nici nu trebuie să așteptăm salvări miraculoase, din afară. Viitorul depinde numai și numai de noi. Totul este ca nu cumva să ne dăm seama prea târziu. Prin urmare, „politicienii” aflați la putere nu trebuie să se iluzioneze că trocul cu prietenii de coaliție, udemeriștii, se va opri în clipa în care vor fi cadorisiți și cu Legea minorităților. Pașii importanți ai partenerilor de-abia acum urmează. Cine a urmărit festivitatea de la Cluj a dezvelirii Statuii lui Matei Corvin și-a putut da seama cu ușurință că ceasurile unora s-au oprit în 1867. Cât despre aroganța celor care au uitat în ce an și în ce spațiu se află, ar fi multe de spus. Am observat însă că din când în când uită că un partid nu este o țară și că lumea te judecă și după respectul  pe care îl ai față de  demnitatea celorlalți. Este motivul pentru care am amintit de festivitatea de la Cluj.  Oricum,  pentru cele ce  se petrec zilnic sub ochii noștri, par necesare alte cuvinte în măsură să le sublinieze gravitatea și particularitățile. Prin urmare, a afirma că udemeriștii sunt discreditați pozitiv, ar fi mult prea puțin. De asemenea, cuvinte precum: prostie, abuz, nerușinare, indiferență, crimă pot deveni simple alinturi în comparație cu realitatea pe care ar trebui să o definească. Și, suntem obligați să observăm, lista acestora se îmbogățește mereu. Acum, de exemplu, este la modă cuvântul „reformă”, care, în realitate, este prea blând pentru modul foarte primitiv de a se afla în treabă al unor diletanți sadici.

Nu există domeniu, vârstă, colț de țară asupra cărora incompetența și ura acestora să nu se fi manifestat cu brutalitate. Reforme pe colțul mesei, făcute în grabă, fără nicio analiză, de niște miniștri total nepricepuți, reforme eșuate din start, reforme de râsul lumii. După cea din Educație, care viza nu numai închiderea multor școli, reducerea calității învățământului, ci și editarea unor manuale pe gustul actualilor internaționaliști – adică, tot ce ține de specificul nostru trebuie anulat sau minimalizat -, a venit rândul Sănătății. Închiderea multor spitale și desființarea unor institute de mare performanță care ne ținuseră în pas cu lumea, intră în firescul reformei. Mai întâi, au fost agresate numele care însemnau ceva în cultura noastră. Și atacurile sunt departe de a se fi sfârșit. Un grup de golani s-a luat până și de vârsta oamenilor. Lumea a fost împărțită între expirați și neexpirați, adică între cei în vârstă și nulii cu pretenții, adică ei. Cât despre reformă, se pare că numărul morților și al bolnavilor nu a fost suficient, bieții bătrâni nu „ieșeau din sistem”, adică nu mureau atât de repede pe cât,  probabil, s-a dorit, astfel că dispariția a 67 de spitale și a institutelor pomenite va scuti acest guvern de caraghioși cu pretenții de o parte din griji. Reforma fără să fi clădit un singur spital nou, fără dotări, fără salvări moderne și elicoptere? Și, desigur, bani. Doi oameni, iată, au și părăsit sistemul. Unul, la poarta spitalului din Bălcești, unde venise pentru că nu aflase că spitalul nu mai există. Un altul, din  județul Constanța, a decedat în ambulanța care nu avea decât asistentă. Și când ne gândim că reformele sunt abia la început… Dacă toată lumea se tratează în Viena, unde există spitale de mare performanță, în frunte cu celebrul A.K.H., de ce nu am adopta sistemul austriac? După bănci, petrol etc. vândute austriecilor, așa cum știm, ar fi logic să învățăm modul lor de organizare a sistemului sanitar. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când se începe vreo reformă, îmi amintesc de îndreptățita observație a președintelui: „Dacă vrem să ne distrugem țara, suntem pe drumul cel bun!” Sigur este că până în momentul de față, datorită reformelor și modernizării pe care el însuși le binecuvântează, nu ne-am abătut de la el. Dar stau și mă întreb: dacă, în sfârșit, am învăța de la alții și am fi scutiți de puțina imaginație a reformatorilor noștri, ne-am afla oare „pe drumul cel bun”? Până una-alta, lumea ne știe mai ales după criminalii noștri, după hoți și fete frumoase și ieftine. Și, cu toate astea, oricât ar părea de ciudat, mă încăpățânez să cred că într-o zi vom înceta să fim un fel de apă stătută în care târâtoarele și răpitoarele trăiesc într-un echilibru precar. Că vom redeveni cu adevărat un popor, cum am fost pentru o scurtă perioadă în august 68, la Revoluție și, mult mai departe în trecut, la 1 Decembrie…”

Augustin Buzura

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.