Războiul neviral din Ucraina

„Copilul acesta blond este ultimul supraviețuitor al unui bombardament al paramilitarilor haholi din Pravîi Sektor asupra unui cartier din Donbass, presa nu scrie de el, fotografia lui are șanse minime să devină virală…”
Nicu Parlog, jurnalist

Și totuși în Ucraina era încă război, și totuși în Ucraina, în inima Europei geografice, se murea. Însă nu mai puteam afla nimic despre ce se întâmpla acolo.

Poate vă mai amintiți bombardamentul informațional din timpul războiului din Iugoslavia, din timpul conflictului din Kosovo. Știrile despre război erau peste tot. Acest conflict a produs 13.472 de victime, dintre care 9.260 albanezi, 2.488 de sârbi, 470 aparținând altor comunități naționale din Kosovo și 1.254 de victime a căror etnie nu a fost stabilită. De la început și culminând cu bombardamentele NATO asupra Serbiei, statele euroatlantice au fost concertate asupra „atacatorului”, Serbia. La fel și mass-media occidentală și după ea cea românească.

Până la începutul lui septembrie 2015, în războiul din Ucraina au fost uciși 7.962 de oameni și 17.811 răniți, cum spunea un raport al Națiunilor Unite.
Războiul s-a întețit în vara lui 2015, numărul de civili uciși a crescut din cauza bombardamentelor pe linia frontului. În perioada 16 mai – 15 august 2015, numărul victimelor s-a dublat în raport cu precedentele trei luni: cel puțin 105 persoane au fost ucise și 308 rănite, în vreme ce bilanțul era de 60 de morți și 102 răniți între februarie și mai. Dar, paradoxal, știrile despre războiul din Ucraina au fost tot mai puține, tot mai rare…

La început, când Rusia era suspectată de intervenție și se căutau dovezi ale acesteia, când se înregistrau mișcări de trupe ale rebelilor și aceștia deschideau focul, știrile despre situația din Ucraina umpleau televizoarele și ziarele noastre și pe cele occidentale. Ce s-a întâmplat între timp, pentru că am văzut deja că războiul continuă nestăvilit, în ciuda acordului de pace de la Minsk (februarie 2015), ba chiar cunoaște o și mai mare amploare? Cu toate acestea, la o simplă căutare pe Google, ultimele știri despre războiul propriu-zis, despre dezastrele și victimele sale, datau din urmă cu câteva luni, avându-i ca autori pe rebelii pro-ruși.

Ce s-a întâmplat a fost că în vara lui 2015 armata ucraineană a fost cea care a atacat pozițiile ocupate de rebeli în regiunea Donbas. Bineînțeles, prin aceleași metode, războiul nu s-a schimbat. Abordarea mediatică în Europa însă da. Pentru că în conștiința europeanului unii, ucrainenii, trebuie să rămână ”buni”, iar ceailalți, rebelii și rușii, trebuie să rămână ”răi”, primii ”victime”, ceilalți ”atacatori”. Ori, când aviația ucraineană bombardează pozițiile rebelilor din Donbas, dar și zonele civile, producând victime, europenii s-ar putea întreba dacă ucrainenii mai sunt atât de ”buni”, de vreme ce încalcă, în același timp, acordurile de pace.

Propaganda a fost chiar atât de strânsă încât, apelând la același Google, veți vedea că nu există rezultate pentru căutările „armata ucraineana atac” sau „ukrainien army attack”. Armata ucraineană reușește să fie pacifistă, nu atacă și nu bombardează. Armata ucraineană doar „respinge atacuri”, „oprește atacuri” și „denunță atacuri” din partea Rusiei și a rebelilor, care „își intensifică acțiunile”, „atacă pozițiile armatei ucrainene” și „lansează atacuri”.

În realitate însă armata ucraineană a atacat și a încălcat convenita încetare a focului în mod continuu. Copilul din imagine este o victimă a unor asemenea atacuri ale paramilitarilor haholi, ucraineni, coordonați de la Kiev, asupra unui cartier din Donbas. Din păcate, fotografia sa nu a putut deveni virală pe rețele de socializare, pentru că ceea ce trebuia să prindă la public și să transmită cel mai mult acestuia a fost furnizat de aceeași mass-media, atât de bine legată de politic și economic, încât nu a putut sufla o vorbă despre ce se întâmpla cu adevărat în Ucraina în perioada de maximă intensitate a războiului, vara lui 2015.

În zilele euromaidanului”, o  cu totul altă soartă a avut-o „Fața Ucrainei”, (The face of Ukraine), cu al său mesaj emoționant „I am a Ukrainian”, care trebuia să transmită, cu ajutorul emoției simplificate propagandistic, că „există un singur motiv în spatele protestelor din Ucraina”, iar acesta era, bineînțeles, legat de libertate și democrație.

Video-ul trebuia să convingă că revolta ucraineană este pe de-a întregul populară și nu a fost instigată de Occident, iar narațiunea naivă, actoricească, invita Statele Unite să ajute Ucraina pentru a ajunge la îndepărtata democrație. Statele Unite ”ajutaseră” deja extrem de mult Ucraina pentru a ajunge în aceea situație care s-a dovedit a fi catastrofală pentru țară, subvenționând enorm ONG-uri și o mișcare propagandistică uriașă care să îndrepte țara orbește spre Vest. Așa cum s-a dovedit, producția a fost în realitate o scamatorie a relațiilor cu public ale Consiliului pentru Relații Externe și Departamentului de Stat al SUA pe niște filiere ONG-iste, cum altfel? Filmul și-a atins însă obiectivele preconizate: a devenit viral pe rețelele de socializare și a stârnit cele mai vii emoții.

Nu a fost cazul acestui copil și a mesajelor pe care această fotografie le poate transmite, nu s-a spus: „Stop bombardamentelor armatei ucrainene din Dombas!”. Mass-media occidentală, cele câteva megatrusturi care dețin agenții de știri, posturi de televiziune și cotidiene care dau tonul, nu au putut permite.

Lucrurile sunt foarte clar trasate și atât de bine controlate încât unii trebuie să rămână ”buni” și ceilalți ”răi”. Occidentul trebuie să câștige războiul geostrategic din Ucraina, indiferent de „consturile umane”, iar mass-media, adică propaganda diversificată, trebuie să-l urmeze, inclusiv pe rețelele de socializare, care pot părea libere, nu sunt însă libere de propagandă și manipulare, ba dimpotrivă.